Andrei Gogu: „Realitatea nu va înceta niciodată să ne surprindă. Ea e materialul cu care lucrez.”

În luna mai a acestui an am avut bucuria să-l cunosc pe Andrei Gogu la Oradea. Atunci, alături de Ioana Gabriela Cherciu şi Carina Chereji, am lansat la Librăria Humanitas romanul său de debut (Tatăl meu care ești pe pământ, Litera, 2025). În pregătirea acelei lansări, așa cum încerc să fac cît pot de des, i-am trimis lui Andrei întrebările din interviul pe care îl puteți citi aici. Timpul n-a fost însă destul pentru ca interviul să apară în presa locală cu cîteva zile înaintea lansării. Andrei e meticulos, cînd pornește la drum nu se oprește pînă la capăt și nici nu alege traseul cel mai scurt. Îmi dau seama acum, cînd am primit răspunsurile lui, că interviul acesta nici n-ar fi putut să apară într-un ziar local, fie el și online. Locul lui este și a fost de la bun început în Familia. (M.P.)

---

Mircea Pricăjan: Cum ai ajuns să scrii Tatăl meu care ești pe pământ? A fost un moment declanșator, o poveste personală, ceva ce te-a împins să începi?

Andrei Gogu: Retrospectiv, mi se pare că totul a complotat ca eu să scriu acest roman. Un singur lucru mic din trecutul meu dacă ar fi fost altfel, nu aș mai fi ajuns să-l scriu niciodată. De când l-am terminat, mi-am derulat în minte momentele unor alegeri cruciale care ar fi putut face ca eu să nu ajung scriitor. Dacă Andrei de nouă ani nu s-ar fi întins pe scările din fața blocului bunicii, insistând în fața mamei că el cu bunica vrea să stea, nu aș mai fi ajuns scriitor. Bunica era cea cu bibliotecă, cea care îmi citea în fiecare seară povești de Tolstoi care mereu mă făceau să plâng, iar ea începea să mă mângâie și să râdă: „Of, măi, Andrei, ce te faci tu în viață dacă ești așa sensibil?” Dacă Andrei de 14 ani nu s-ar fi prefăcut la examenul de admitere al Colegiului Militar „Dimitrie Cantemir” că nu poate să facă tracțiuni la bară, nu aș fi ajuns scriitor. Dacă Andrei de 16 ani nu ar fi început să ia la rând cărțile din biblioteca bunicii pentru că se îndrăgostise de o fată de preot și citise „O fată de preot” de Orwell, nu aș fi ajuns scriitor. Dacă Andrei de 19 ani nu ar fi ales Facultatea de Litere fiindcă bunicii nu aveau bani de meditații la chimie pentru Medicină, nu aș fi ajuns scriitor. Dacă lui Andrei de 21 de ani nu i-ar fi murit tatăl și nu ar fi intrat într-o depresie care l-a făcut să termine facultatea cu un an mai târziu, probabil nu aș fi ajuns scriitor. Șansele ca eu să nu fi scris acest roman sunt astronomice. O conglomerare de milioane de întâmplări improbabile, legate între ele de cauzalități și anomalii, au făcut ca scenariul acesta să fie posibil. Bineînțeles, a contribuit și clișeica suferință. Circulă multe preconcepții în legătură cu scriitorii. Oamenii ne asociază cu alcoolul, cu drogurile, cu o combinație antitetică între haos exterior și introspecție, cu lipsa de organizare, cu o viață boemă fără ancore în concretul imediat, cu viciile generatoare de povești. Sunt cel mai lipsit de vicii și mai organizat om pe care îl cunosc, dar acest lucru vine din contraidentificare față de modelele toxice cu care am crescut, față de un mediu nesigur și traumatic.

Șansele ca eu să nu fi scris acest roman sunt astronomice.

M.P.: Abordezi în roman teme sensibile. Ce te-a făcut să le incluzi și cum ai reușit să le tratezi fără să aluneci în tezism sau simplificări?

A.G.: Le voi lua pe rând, că toate au motivații diferite. Alcoolismul are una biografică, din cauza morții tatălui meu, cauzată de o combinație dintre cancer pulmonar și sevraj alcoolic. Nu cred să existe familii extinse în România care să n-aibă măcar o persoană alcoolică în ele. Se râde despre acest subiect, alcoolicul e comic relief sau abuzator în sute de cărți, piese de teatru, filme și seriale de la noi. Prea puțin se scrie sau se vorbește despre cauzele sistemice din spate, despre cum statul și societatea încurajează consumul de alcool la mai toate evenimentele publice, private sau momentele importante din viața unui om, ca apoi să te condamne dacă ajungi dependent de un drog care prin definiție și prin practică e făcut să dea dependență. Majoritatea trăim într-o ipocrizie colectivă în care ungem fiecare interacțiune socială cu alcool pentru ca apoi să-i judecăm pe cei care ajung dependenți, întrebându-ne de ce nu pot fi și ei „normali”, „ca tot omul” care bea puțin și nu devine alcoolic. Ei bine, jumătate din riscul de a deveni alcoolic provine din factori genetici, iar unul din zece oameni are un număr redus de beta-endorfine în sistemul opioid al creierului, ceea ce înseamnă că alcoolul chiar îi umple „golul din suflet”. Nu sunt naiv să cred că putem scăpa ușor de alcool. El e îmbibat în cultură, în cântece, în mituri, în povești din folclor, în reclamele de azi care ne mint că băutura îi ține pe oameni aproape, că elimină plictiseala, stresul, durerea și anxietatea. Locuitorii din Zumbagua, Ecuador, beau pentru a comunica cu spiritele strămoșilor. Ba chiar cred că, dacă bei atât de mult încât să vomiți, voma devine hrană pentru spiritele morților. Tribul Iteso din Kenya are un ritual cu nou-născuții. Se alege un nume, apoi bunica își înmoaie degetul în bere și îl bagă în gura copilului. Dacă bebelușul suge degetul, atunci numele îi rămâne pentru totdeauna. Când vechii perși aveau de luat o decizie politică importantă, dezbăteau problema de două ori: o dată beți, o dată treji. Dacă ajungeau la aceeași concluzie de fiecare dată, acționau. Unii spun că alcoolul se află la baza așezărilor permanente ale oamenilor, încă de când o mână de triburi s-a apucat de agricultură ca să facă bere din orz și a ridicat altare unde se întâlneau și beau sute de litri. Apa potabilă nu era la fel de răspândită ca azi, așa că oamenii dădeau zilnic pe gât câțiva litri din pâinea asta lichidă și dezgustătoare, fiindcă îi hrănea și nu-i îmbolnăvea. La origine, alcoolul era hrană, dar noi nu ne-am oprit la bere. Am învățat să distilăm și să picurăm astăzi otrava care distruge familii și destine.

V-ați gândit vreodată că alcoolul e singurul drog pentru care ești judecat dacă declari că nu-l consumi? Nu bei? Ce e în neregulă cu tine? Ești bolnav? Ești alcoolic? Ți-e rău? Ești însărcinată? Iei antibiotic? Îți interzice religia? Cam greu să oferi răspunsul: „Nu, pur și simplu nu vreau să consum drogul care duce la cele mai multe decese la nivel global.” Strici tot cheful. Oamenilor le place să păstrezi iluzia, nu să te pretinzi tu marele iluminat care-i face pe toți să se simtă vinovați față de propriile alegeri. Am ales să abordez alcoolismul în roman tocmai din această perspectivă, a unui om care înțelege toate cauzele lui, dar înțelegerea nu-i oferă decât frustrarea că e singur și neputincios în absența suportului social din partea celorlalți și a statului. Cei mai mulți oameni din România trăiesc și mor fără să audă măcar o dată în viața lor sintagma „clinică de dezalcoolizare”.  

O altă temă a romanului este ateismul. Ateul este acea specie de om despre care toată lumea știe că există și față de care toată lumea se preface că nu există. Cred că singura dată când aud acest cuvânt pronunțat în spațiul public e atunci când cineva amintește de faptul că Iliescu e ateu, bineînțeles pentru a sublinia că de aici se trage tot ce e în neregulă cu el. E greu în România să te bați pentru locul de cea mai nereprezentată categorie, dar cu siguranță ateul e pe acolo, doar că el, spre deosebire de alte minorități, nu prea suferă pentru nedreptatea ce i se face. Noi nu avem biserici care să nu primească finanțare de la stat și nici nu se face un referendum pentru a scrie în Constituție că românul e prin definiție creștin și de aceea, legal vorbind, nu există atei. Noi ne vedem de viață liniștiți și nu prea avem parte de discriminare în societatea relativ laică în care trăim. Totuși, în anumite momente, ateul se simte și el neom, non-om sau orice alt termen ați prefera pentru o persoană căreia îi este răpită apartenența la aceeași specie. Deși nu trăim într-o teocrație, trăsătura de a fi uman și de a fi etic este în continuare legată inerent de calitatea de a te declara creștin. Oamenii din poziții de putere sunt în continuare puși să jure pe Biblie, sunt constant întrebați dacă cred în Dumnezeu, sunt verificați dacă și-au botezat copiii. Orice om public trece măcar o dată prin această vânătoare de atei, de parcă dacă descoperim ateismul individului, gata, am descoperit rădăcina corupției lui. Uneori îmi vine să ies și să strig pe străzi: „Nu m-am născut ateu! M-am născut liber de orice identitate. Voi m-ați botezat și m-ați făcut, fără voia mea, creștin. Apoi eu am citit multe cărți și am ajuns la concluzia că nu există Dumnezeu, dar asta nu a venit la pachet cu libertatea de a face rău fiindcă știu că nu mă va pedepsi nimeni după ce mor. Mă auziți?! Pot să fiu un om bun și dacă nimeni nu mă amenință cu chinuri eterne! Sunt un om bun fiindcă aleg asta, fiindcă îmi fac o valoare din asta. Iar un om care e bun doar din teama că altfel va fi pedepsit nu e cu adevărat bun. Mă auziți?! Hotărârea mea de a fi bun e mai solidă tocmai prin faptul că știu că nu voi suferi nicio consecință și nu voi primi nicio răsplată pentru faptele mele. Sunt și eu om ca voi, chiar dacă nu sunt creștin. De ce nu mă acceptați? De ce mă priviți mereu ca pe ceva ce trebuie schimbat? De ce vă sperie diferența când faptele ar trebui să conteze?” Bineînțeles, astea sunt întrebări retorice.

„Pot să fiu un om bun și dacă nimeni nu mă amenință cu chinuri eterne!”

Indiferent de dovezile științifice, inerția noastră culturală merge în direcția religiei. Societatea nu știe cum să funcționeze fără noțiunea de vină. Îi e foarte greu să facă tranziția de la moralitate la înțelepciune. Crede că dacă înlăturăm noțiunea creștină de vină și de pedeapsă, străzile vor fi inundate cu criminali și se va instala anarhia. Nu se preocupă să identifice și să modifice condițiile care au produs acel om, cauza reală a comportamentului. Cu cât e mai gravă fapta, cu atât ar trebui interogat mai intens contextul care a produs-o. Furia ar trebui direcționată către condițiile care au creat omul, nu către om. Ateul e prea puțin reprezentat în literatură, iar în societate, mai deloc. De aceea am ales să ofer și această perspectivă.   

Tema feminismului din romanul meu poate fi explicată prin câteva statistici grăitoare. Suntem țara în care, în 2016, 55% din populație considera că violul poate fi justificat. În 2024, 78% din cazurile de viol soluționate la nivelul parchetelor au fost soluționate prin clasare. Nu mă arunc în a mai vorbi despre inegalități de gen, misoginism, sexism, roluri de gen, atacarea constantă a drepturilor fundamentale ale femeii, precum cel la avort sau la sănătate, lipsa reprezentării parlamentare, că a vorbit romanul meu, atât cât am putut integra în poveste. Pe scurt, trăim într-o țară în care femeile nu sunt în siguranță în zeci de moduri diferite. Inacceptabil.

Tema rasismului, uite aici ceva tabu, dar aceasta este atât de detaliat tratată în roman, încât voi spune un singur lucru. În Țara Românească și în Moldova a avut loc cea mai lungă perioadă de sclavie atestată documentar: sclavia romilor timp de aproximativ 500 de ani, mai lungă decât sclavia de 246 de ani a afro-americanilor. Nu se vorbește aproape deloc în spațiul public despre această realitate care s-a sfârșit abia în secolul 19. Când tratezi un grup de oameni mai rău ca pe niște animale timp de jumătate de mileniu, nu poți avea azi așteptarea ca ei să fie exact ca tine, majoritarul alb. În teoria schimbării sociale se spune că ai nevoie de cel puțin același timp la care ai fost supus la privare pentru a echilibra efectele privării. Cinci sute de ani de sclavie necesită cinci sute de ani de incluziune.

Tema sănătății mintale și a anti-capitalismului le voi rezuma printr-un citat al lui Mark Fisher: „În loc să considerăm că e strict datoria indivizilor să-și rezolve propriile probleme psihologice, adică în loc să acceptăm această vastă privatizare a stresului care s-a întâmplat în ultimii 30 de ani, trebuie să întrebăm: cum a devenit acceptabil ca atâția oameni, și mai ales atâția tineri, să fie bolnavi? Epidemia de boli mintale în societățile capitaliste sugerează că, în loc să fie singurul sistem social care funcționează, capitalismul este inerent disfuncțional și costul aparentei lui funcționări este foarte mare.” Capitalismului nu-i pasă de starea noastră de sănătate. Singura obligație pe care o avem în sistemul ăsta e să producem bani și să cheltuim bani investind în evadări din ce în ce mai bune (droguri și tehnologie) dintr-o realitate din ce în ce mai rea. Dacă te simți rău, trebuie să consumi mai mult ca să uiți că te simți rău.

Trauma colectivă a capitalismului e transformată în înțelepciunea pragmatică din sfaturile de a fi realist și a urmări doar să faci bani. Oamenii au slujbe pe care le urăsc și care îi consumă, iar ei transformă trauma într-un triumf al rezistenței și al burnoutului. Pentru că trauma nu pare să aibă un sfârșit, vedem o victorie în faptul că-i rezistăm. Realismul capitalist de care vorbește Fisher e înțelepciunea care ne ajută să ne acceptăm condiția cât mai repede. În România cine sunt cei care încearcă cel mai mult să ne împace cu realitatea de a ne sacrifica? Părinții. Ei consideră că ne fac un mare bine când ne împing să rezistăm slujbelor noastre depresive așa cum au făcut-o și ei, dar fiecare asemenea gest întărește sistemul. Ei perpetuează necesitatea capitalismului cu forța unei traume personale peste care s-a trecut cu un preț foarte mare. Dacă întrebi dacă nu cumva am fi putut evita trauma atentezi la identitatea părintelui care s-a sacrificat și care dorește ca și tu să o faci tocmai pentru a-i confirma că altfel nu se putea. Caracterul obligatoriu al sistemului capitalist se autoperpetuează prin intermediul oamenilor care suferă cel mai mult de pe urma lui. Chiar e asta singura noastră variantă de existență?

Din teama de a fi clasificat de un cititor grăbit, voi răspunde aici că nu comunismul e soluția, că în ziua de azi să te declari anti-capitalist este egal pentru unii cu a avea portretul lui Mao Zedong în casă. Comunismul este un sistem dictatorial care funcționează doar în teorie și care nu face altceva decât să înlocuiască sângeros anumite elite cu altele, în același timp în care modifică orwellian istoria (așa cum masacrul în urma protestelor din Piața Tiananmen din 1989 nu mai există în istoria Chinei comuniste). Atunci care ar fi soluția? Nu una ideologică. Democrația occidentală (atenție, nu americană, că aia e erodată de mult de donațiile miliardarilor făcute politicienilor) trebuie păstrată, dar avem nevoie să adoptăm soluții practice care au fost deja testate de alte țări și au funcționat. Ca să dau două exemple, săptămâna de lucru de patru zile testată în Regatul Unit, Spania și Australia ar reduce semnificativ posibilitatea burnoutului, iar politica Portugaliei de decriminalizare a drogurilor și de oferire de tratament medical și psihologic consumatorilor ar reduce consumul acestora. De venitul minim garantat ce să mai spun? Trăim într-o societate în care unii oamenii îi urăsc pe alții pentru că primesc de la stat 149 de lei lunar fără să facă nimic, în loc ca nemulțumirea să se concentreze asupra monopoliștilor capitaliști și a politicienilor neoliberali care cresc inegalitatea dintre cei săraci și cei bogați. Strategia celor de la putere va fi întotdeauna să ne ofere un dușman comun fals pentru a nu vedea că ei sunt cei care ne erodează drepturile sociale. Toate aceste realități politice și economice le influențează protagoniștilor mei alegerile, iar ei o știu și o spun.

Strategia celor de la putere va fi întotdeauna să ne ofere un dușman comun fals pentru a nu vedea că ei sunt cei care ne erodează drepturile sociale.

Traumele transgeneraționale, paternitatea, avortul din perspectiva unui bărbat care își asumă vina, educația sexuală, pseudospiritualitatea profitabilă, lesbianismul, defectele sistemului educațional din România sunt alte teme care se împletesc cu cele de mai sus. Cum de nu am alunecat în tezism sau simplificări? În primul rând, posibila acuzație de tezism este una amuzantă atunci când stai să te gândești că naratorii mei sunt de persoana I. Ca orice oameni, Iulian și Magda sunt influențați de mediul în care trăiesc, de educația pe care au avut-o și de traumele pe care le-au suferit. Să o acuzi pe Magda, o profesoară și o pedagogă pasionată, de tezism e redundant. Să spui că un profesor este tezist e ca și cum ai spune că apa e udă. Similar, ca cineva să fie frustrat de faptul că Iulian, un librar cu minimul pe economie care nu-și poate permite terapie, e anti-capitalist e similar cu a fi nemulțumit că dimineața răsare soarele. Cu alte cuvinte, problema nu ar trebui să fie „este romanul lui Gogu tezist?”, ci „este romanul lui Gogu doar tezist și atât?” Observ că oamenilor le e frică de cuvântul „tezism”, care în sine înseamnă doar „susținere, propagare a unor teze”. Personajele mele citesc și predau, încearcă să folosească ideile din cărți pentru a înțelege lumea rănită în care trăiesc și pentru a-i ajuta pe alții să sufere mai puțin. Să susții idei într-un roman nu e un defect, lucru pe care îl putem observa și în Elizabeth Costello de J. M. Coetzee, în care fiecare capitol e un eseu pe o anumită temă. O nemulțumire poate apărea când scriitorul face doar asta, când subordonează povestea, tensiunea și emoțiile ideilor. E necesar ca cele trei să primeze. Un roman trebuie mai întâi să te atașeze de destinul cuiva, să te facă să simți (de multe ori lucruri contrarii), să-ți taie răsuflarea și abia apoi sau în timpul trăirilor să-ți servească idei, pe care le poți adopta sau le poți respinge. Primează povestea din Tatăl meu care ești pe pământ în fața ideilor? Cei mai mulți cititori spun că da.

M.P.: Iulian și Magda sunt personaje foarte vii și convingătoare. Cum i-ai construit? Ai plecat de la oameni reali, experiențe din jurul tău?

A.G.: Ei sunt un melanj între mine și cei observați de mine. Slujbele lor sunt ale mele, multe din revoltele lor sunt ale mele, unele din traumele lor sunt ale mele, probabil de aceea cititorilor le e ușor să empatizeze cu ei. Dar OCD-ul lui Iulian, care are obiceiul de a număra gesturile iubitelor lui, e ceva inventat. Feminitatea Magdei nu e doar a mea, ci și a femeilor pe care le-am întâlnit. Avortul Gabrielei, lăsată însărcinată de Iulian, este o temere pe care am vrut să o explorez ficțional. Obiceiul Magdei de a face rebusuri e al cuiva din trecutul meu. Discriminarea de care ea are parte e cea pe care am observat-o în societate, dar pe care eu, ca majoritar alb, n-am trăit-o. Dorința lui Iulian de a face Facultatea de Psihologie e a unui prieten. Și lista continuă. Le-am dat suficient din mine cât să fie vii și destul din alții cât să nu poată fi numit un roman autobiografic.  

M.P.: Te-a influențat mult parcursul tău academic – Literele, masteratul – în felul în care scrii? Sau ai simțit uneori că te „încurcă” bagajul teoretic?

A.G.: Să faci Litere și un masterat de Studii literare poate fi un avantaj ca prozator, dar cu siguranță nu e ceva determinant pentru această alegere. Mulți prozatori publicați nu au nicio legătură cu domeniul. Câți dintre absolvenții de Litere ajung să scrie un volum de proză (poeții sunt mai mulți) care să fie publicat de o editură din primele cinci sau zece din țară? Bineînțeles, depinde ce criterii folosim pentru acest clasament al editurilor. Cifra de afaceri, vizibilitatea online, distribuția? Orice alegem, cu toții intuim diferența dintre o editură numită Amurg de cristal și Litera, de exemplu. Diferența principală constă în faptul că editurile din acest top, mai mult sau mai puțin subiectiv, garantează cititorului o minimă calitate a scrierilor. Îl asigură că nu va citi o pastișă după Eminescu, ci ceva integrat în gândirea contemporană. Adevărul e că Facultatea de Litere abandonează studentul undeva prin anii `80, asta dacă are noroc să ajungă până acolo. Cei mai mulți absolvenți nu sunt cititori de literatură contemporană pentru că nu au avut când să-și dezvolte gustul. Trei ani au fost acaparați de opere din secole precedente. La masterat, da, pot avea câteva cursuri cu scrieri de după anii 2000, dar un astfel de masterat e făcut de 20 din 200. Atunci în ce constă avantajul? În a-ți diminua așteptările și narcisismul. Un scriitor care a făcut facultatea asta pe bune, adică a citit, știe că tot ce se putea scrie a fost scris deja, că toate formele și stilurile au fost deja testate și epuizate de alții dinaintea lui. Cu alte cuvinte, cine a trecut prin Litere ar trebui să conștientizeze că nu va revoluționa literatura și, de aceea, să nu se piardă în iluzia originalității.

Cine a trecut prin Litere ar trebui să conștientizeze că nu va revoluționa literatura și, de aceea, să nu se piardă în iluzia originalității.

Sigur că subiecte noi sunt create chiar acum, ținând cont că tehnologia continuă să evolueze, și poate chiar forme noi – cineva ar putea scrie un roman folosindu-se de răspunsurile eronate ale primelor variante ale lui ChatGPT la afirmațiile utilizatorilor cum că se vor sinucide –, dar cred că e important să știm unde ne situăm în istorie. Cum a spus-o chiar mai bine Mark Twain, „Toate frazele noastre sunt umbre fantomatice ieșite din lecturile făcute; nicio frază inspirată nu e cu totul originală, neavând nimic personal în afară de unele modificări mărunte, izvorâte din temperamentul, caracterul, mediul, educația și amintirile noastre – modificări ce o fac să se deosebească de felul de a se exprima al altora, imprimându-i un stil anume și conferindu-i o originalitate vremelnică, restul fiind însă vechi, mucegăit, arhaic și duhnind a răsuflarea sutelor de generații care-o rostiseră mai înainte!”

Aș mai adăuga două avantaje ale prozatorului absolvent de Litere. Pe de-o parte, e mult mai obișnuit decât ceilalți să-și alcătuiască o bibliografie, să se documenteze pe un anumit subiect, ceea ce îi ușurează procesul. Pe de altă parte, are exercițiul lecturii constante: ar trebui să fie în stare, cel puțin în teorie, să stea și să citească săptămâni întregi în timp ce-și ia notițe.       

M.P.: Ai publicat înainte proză scurtă în reviste. Cum a fost trecerea la roman? Ce ți s-a părut cel mai greu de dus pe distanță lungă?

A.G.: Trecerea a fost una progresivă: de la proze de una sau două pagini de Word m-am dus către cele de cinci, apoi de zece, apoi de douăzeci, culminând cu nuvela Prea multă înțelegere, publicată în Revista de povestiri. Îmi este foarte greu să mă pun în postura unui om care scrie din prima un roman, fără să fi exersat înainte pe distanțe mai mici. A fost greu și având cele 30 de proze scurte în spate. Cum ar fi fost fără ele? Un eșec, probabil. În toate aceste scrieri anterioare am bifat greșeli pe care altfel aș fi ajuns să le fac în roman.

Atenția cititorului este cea mai greu de menținut pe distanță lungă. De aceea, sunt obsedat de tensiune și am o predispoziție către dialog. Au existat câteva lucruri într-un capitol de care mi-a fost teamă că vor epuiza sau vor încărca cititorul, așa că strategia mea a fost să le dozez în segmente pe care le-am alternat cu întâmplări neobișnuite care să incite curiozitatea. În scenele mele tensiunea este atotprezentă: la vedere sau pe fundal. Uneori nici personajele nu știu că ea există, dar cititorul o simte. Nu cred să am vreo interacțiune în care să nu plutească sentimentul că ceva rău se va întâmpla sau se poate întâmpla. Îmi place și să mă joc cu cadrele. Dacă îmi e teamă că unii cititori s-ar putea să nu fie interesați de dialogul dintre două personaje, atunci fac ca în jurul lor să se petreacă o acțiune care să-i captiveze și pe cei mai plictisiți. Cu alte cuvinte, sunt un scriitor căruia îi e teamă ca nu cumva cititorul să-i abandoneze cartea pe parcurs, așa că fac tot ce-mi stă în putință să-l țin cu ochii în ea, fie că vrea sau nu, fie că e încântat sau deranjat de cele relatate.

Sunt un scriitor căruia îi e teamă ca nu cumva cititorul să-i abandoneze cartea pe parcurs.

M.P.: S-a remarcat deja maturitatea stilului tău, chiar de la debut. Cum ai ajuns la vocea asta sigură? Mult rescris, mult testat, sau ți-a venit firesc?

A.G.: Aș vrea să-l întâlnesc pe scriitorul căruia o asemenea voce îi vine firesc, să-i strâng mâna și apoi să-i spun că minte cu nerușinare. Hai, să nu exagerez, există și excepții, dar pe alea cu siguranță nu le-am întâlnit și nici nu le voi întâlni. Un editor mi-a arătat la un moment dat niște poze cu pagini din manuscrisul scris de mână al unui scriitor contemporan cunoscut, foarte impresionat de lipsa de tăieturi. „Uite, a scris frumusețea asta de roman din prima, fără nicio modificare, așa cum i-a venit!” mi-a spus el, dar eu am auzit: „Un scriitor prea mândru să admită când greșește se mulțumește cu prima variantă a scrierii sale, iar eu, editorul lui, sunt încântat de această încăpățânare idioată.” Sunt de acord că există scriitori care pot oferi din prima o scriere decentă, poate chiar bună, dar e năucitor de naiv să crezi că acea variantă nu poate fi îmbunătățită după un timp. Editarea și rescrierea sunt cruciale. Mi-am recitit paginile din roman de sute de ori, până când le știam pe de rost (Dacă îmi spui o frază din roman, îți spun la ce pagină o găsești). Am tăiat și am modificat de mii de ori. Am abandonat. Am restructurat. Am reinventat. Totul pe parcursul unui timp relativ îndelungat. Paginile scrise și editate trebuie lăsate o săptămână nevizitate până să fie reeditate, iar apoi o lună, iar apoi trei luni. Timpul e cel mai bun critic al nostru. Romanul meu e deja publicat. Nu mai pot modifica nimic, dar asta nu înseamnă că n-aș vrea. O, ba da. Chiar și acum aș modifica zeci de fraze din el. Mulțumirea mea stă în faptul că sunt zeci și nu sute.

M.P.: Cum a decurs colaborarea cu Cosmin Perța, coordonatorul tinerei colecții „Pantazi” în care a apărut și romanul tău? Ce ți-a adus în plus munca împreună cu el și cu echipa de la Litera?

A.G.: Despre colaborarea cu Cosmin și cu editura Litera îi invit pe cititori să afle din primul interviu din Familia, unde pot citi și mai multe despre munca din spatele romanului.

M.P.: Fiind și profesor, cum vezi legătura dintre literatură și tineri? Mai poate literatura să aibă un impact real în viețile lor?

A.G.: Aș vrea ca la această întrebare să o las să răspundă pe Magda, protagonista mea, profesoară de literatură română și limbă engleză:

„La ora zece dimineața, sunt singură pe stradă, la fel ca în lupta mea cu o programă rigidă și un timp limitat, cu nevoia de rezultate și refuzul de a accepta că literatura poate fi relevantă și utilă. În mediul academic, să întrebi ce lucruri am putea învăța dintr-un roman sau o poezie stârnește râsul și atrage priviri compătimitoare. Profesorii sunt atât de fascinați de ambiguitate, încât apără cu dinții dreptul literaturii de a nu avea vreun conținut moral sau vreo dorință de a schimba cititorul. Ce uită ei e că literatura poate face asta și fără să-și propună. Nu ea trebuie schimbată, ea poate face în continuare ce vrea, ci modul în care o comentăm. Într-un an după BAC, elevii nu-ți vor mai putea spune nimic din comentariile sterile învățate pe de rost, dar, dacă schimbi optica, își vor aminti cum lipsa de comunicare dintre Ghiță și Ana le-a distrus relația; cum fiecare dintre noi suntem de mai multe ori în viață calul lui Harap-Alb: vedem cum cineva apropiat face alegeri greșite, dar suntem nevoiți să-l lăsăm să și-o ia fără să-l salvăm; cum trauma repetată a lui Iona l-a împiedicat să vadă că a reușit să iasă din burțile peștilor, așa cum și noi ne simțim uneori inconfortabil cu binele; cum nevoia copiilor lui Moromete de a se desprinde de familie e una sănătoasă; cum Ana s-a sinucis nu doar din cauza lui Ion, ci a unei societăți construite greșit; cum Riga Crypto și lapona Enigel poate fi o lecție despre consimțământ.    

Cumpăr pâinile integrale și biscuiții pentru tata. Brutarul are numărul meu și mă sună de fiecare dată când coace cozonaci pentru diabetici. Mă întorc pe lângă școala lui Marius și mă întreb dacă îl voi putea învăța vreodată ce știu. Școala le pretinde elevilor mei instabili, nerăbdători și distrați maturitate, rațiune și interes față de niște lucruri scrise acum o sută de ani, ignorând că în timpul lor liber versurile pe care le aud și care-i formează nu sunt despre corole de minuni, ci despre omnipotență și bani, droguri și sex. Dacă literatura nu va fi lăsată să le răspundă întrebărilor, sunt destui influenceri dispuși să o facă, figuri paterne rigide care oferă certitudini în legătură cu orice. De la Andrew Tate la trapperii români care nu se mai satură să exploateze antiteza în cele mai infantile moduri: eu fac bețe, tu ești sclav, eu port firme, tu porți gioarse, eu sunt sigma, tu ești beta, eu am rizz, tu ești simp, eu fac afaceri, tu faci meme, eu sunt original, tu ești cap, eu am virgine, tu ai coarde. E greu să te lupți cu ideile patriarhale și misogine din tiktokuri, dar când ele sunt puse în versuri care le rulează zilnic în minte, hai, Magda, fă ceva. Ia elevul care ascultă Suge sufletu’, suge sufletu’ din mine / E femeia ta, se vede că nu-ți convine / M-am jucat cu ea, am trimis-o iar la tine și citește-i o cușcă într-un animal / așa ai ajuns / & toată iubirea / toată iubirea din lume / te împresoară / & / toată iubirea / toată iubirea din lume / trece pe lângă tine / lovind în gratii / cu o bucată de lemn. Ia-l pe cel care fredonează După ce termin cu ea, o s-o schimb ca valuta, ah / N-am de gând să îmi cer scuze /Am de gând să-ți zic să n-o mai pupi pe buze și citește-i pentru tine iubitule / eu am să refac totul am s-o iau de la capăt poate cu școala primară / poate cu facultatea cum vei dori tu / poate vei vrea să vorbesc cu buni să nu mă mai crească așa răzgâiată / cum a făcut-o poate mă vrei și tu până la urmă. În loc să renunți la elevul care cântă Îți dau la muie, târfo, nu te fut, citește-i dacă nu se poate altfel / și trebuie să plătească cineva / atunci dă în mine / lovește-mă / pentru fiecare umilință pe care ai încasat-o / descarcă-ți furia, / fă-mă să simt cu fiecare nouă cruzime de-a ta / cât de rău a suferit maică-ta / și cât de oribil te-ai simțit că n-ai putut să o aperi. Livia, Rita, Ilinca, mă folosesc de trăirile femeilor de azi pentru a mă minți că pot vindeca băieții de azi. Nu sunt naivă să cred că trapul a inventat degradarea noastră. Sunt piese de blues de la începutul secolului trecut în care unul se laudă cum a furat soția altuia. Femeile au fost proprietăți în cea mai mare parte a istoriei. Era firesc ca muzica să reflecte realitatea. Dar, astăzi, liberalizarea sexuală în absența educației sexuale și feministe a construit tineri atrași și, în același timp, scârbiți de corpul nostru, obsedați de virginitate și frustrați de absurdul obsesiei lor, speriați de libertatea noastră și pregătiți să ne întoarcă într-un trecut pe care îl cunosc doar din tiktokuri, dornici de iubire, dar deziluzionați într-un hedonism violent fără scop. În niciun alt secol nu au fost scrise și cântate atâtea cuvinte pentru a exprima plăcerea de a ne folosi și dezgustul de a ne avea după ce am fost folosite.”

M.P.: Ce reacții ai primit până acum de la cititori? Te-au surprins unele? Ți-au schimbat cumva felul în care îți vezi cartea?

A.G.: Aș vrea să răspund cât se poate de obiectiv la această întrebare. Am primit cinci critici negative, zeci de mesaje pozitive și mai multe recenzii și cronici. Menționez însă că cei cinci cărora nu le-au plăcut lucruri mi le-au spus după ce mai întâi mi-au enumerat ce i-a încântat. Deci pot spune că am avut noroc de persoane care știu să ofere un feedback echilibrat. O doamnă, pe care o pot și cita, a scris: „Toate relele din jur într-o carte frumoasă, dar prea densă.” Părerea aceasta a fost împărtășită și de o altă cititoare. Altcineva mi-a spus că Magda i s-a părut prea didactică și tezistă. Ultimele două persoane mi-au reproșat că alternanțele trecut-prezent dintr-un anumit capitol ar fi trebuit să fie mai clare. Au avut nevoie să citească de două ori câteva pagini pentru a-și da seama de trecerea temporală. De acord. Două din aceste persoane și-ar fi dorit și ca povestea lui Iulian să fie mai lungă de 233 de pagini, ceea ce eu am luat-o mai mult ca pe un compliment, pentru că asta înseamnă că s-au atașat de personajul meu într-atât încât să se simtă trădate atunci când Magda i-a luat locul ca narator de persoana I. Adevărul dificil de acceptat atât pentru cititor, cât și pentru scriitor, este că pentru a crea un al doilea personaj puternic, pe primul trebuie să-l ucizi, la propriu sau la figurat. Magda nu s-ar fi putut dezvolta în femeia puternică de la sfârșit dacă reflectoarele ar fi rămas pe Iulian, dacă conștiința lui ar fi rămas singura care să filtreze realitatea. Iulian a trebuit să fie pus puțin în umbră tocmai pentru ca Magda să evolueze. Dar nu vă faceți griji. Așa cum a subliniat un alt cititor de-al meu, Iulian e menționat în toate cele șase capitole ale Magdei și acționează în patru dintre ele, deci cine se atașează de el nu va fi complet dezamăgit.

Reproșul acelei persoane mi-a amintit de momentul istoric în care Arthur Conan Doyle a încercat să-și omoare propriul personaj, pe Sherlock Holmes. După o mulțime de ani în care l-a trecut pe Sherlock prin toate scenariile posibile, lui Doyle i-a ajuns. S-a săturat de celebrul detectiv pe care îl crease. Îl plictisea și îl oprea din a se concentra asupra altor personaje și povești. De aceea, în Ultima problemă din 1893, Sherlock își confruntă antagonistul, profesorul Moriarty, și sfârșește prin a cădea cu acesta într-o prăpastie. Gata. Doyle o făcuse. Scăpase de personajul care îl oprea să evolueze ca scriitor. Nemulțumirea publică care a urmat a depășit însă orice așteptare. Cititorii au început să poarte banderole negre în semn de doliu, vânzările revistei în care Doyle publica au scăzut atât de mult, încât era în pericol să se închidă, atât redactorii, cât și autorul au primit mii de scrisori furioase, un ziar a numit moartea lui Holmes „tragedie națională”, Doyle a început să fie înjurat și agasat pe stradă. Zece ani a rezistat hărțuirilor până a cedat și l-a „reînviat” pe Holmes, adică a arătat că de fapt își înscenase moartea. Această revoltă literară ne arată cât de mult se pot atașa oamenii de un personaj și cât de mult pot suferi când un scriitor îl smulge din brațele lor.

În afară de criticile de mai sus, receptarea acestui roman a fost mai bună decât mi-aș fi putut imagina. Aș vrea să le mulțumesc tuturor cititorilor, indiferent de feedback, și să-i îndemn pe cei care se gândesc dacă ar trebui să-mi citească romanul către cronicile scrise de Andreea Zavicsa, Anca Zaharia și Marian Neguțu, cărora le datorez multă recunoștință.

Nu cred că există satisfacție mai mare pentru un scriitor decât momentul de împlinire caldă pe care îl simte atunci când un străin îi scrie să-i spună că i-a citit cartea și a trecut prin multe emoții. În fapt, acesta este motivul principal pentru care scriu, să-i fac pe oameni să simtă. Cel secundar, mai greu de atins, este de a le schimba optica în legătură cu narațiunile dominante false din societate. Vă las câteva mesaje de la acești străini, dar și de la cunoștințe, prieteni sau elevi:

„Am terminat acum Tatăl meu care ești pe pământ și este superbă. Superbă. Felicitări pentru o scriere atât de curajoasă, de incandescentă, de vie și de necesară! Sunt atât de recunoscătoare pentru romanul ăsta. Și îl fac cadou tuturor celor pe care îi cunosc. Felicitări nu sunt suficiente. Mulțumesc!”

„M-am recunoscut în romanul tău, ca fiică, ca iubită, ca mamă, ca profesoară, ca revoltată, ca lefteră, ca neputincioasă și ca învingătoare. M-a emoționat.”

„M-a rupt. M-a făcut varză. M-a emoționat, m-a indignat, m-a bucurat, m-a distrat, m-a intrigat. Mi-aș fi dorit să nu se mai termine. Este o carte cu o premisă curajoasă, dusă până la capăt într-o manieră atât de profundă încât m-a lăsat într-o admirație totală. Este o carte pe care o voi recomanda cu tot sufletul și mintea.”

„Îl ador. E extraordinar! Nu exagerez deloc când zic că e noul meu roman favorit, deși nu am ajuns încă la jumătate. Nicio carte de la un autor român nu m-a prins atât de mult ca a ta, foarte puține cărți în general m-au prins atât de mult. Chiar mă impresionează cât de bine e condus. Ai umor, ai poveste, personaje foarte bine realizate, tot.”

„Ce am sesizat din prima e că are acea caracteristică de page turner.”

„Se simte atenția acordată, faptul că e scrisă degajat și într-un stil casual, dar care, de fapt, e gândit la sânge, fără să se simtă asta.”

„Dacă ar fi un film, romanul tău ar fi sub numele lui Scorsese.”

„Mi-a plăcut foarte mult, s-a simțit ca o gură de aer proaspăt în proza românească extrem-contemporană. Foarte mișto stil, foarte mișto tehnica narativă, am rămas absolut impresionată când am citit că e un debut.”

„Nu am știut ce m-a lovit cu romanul, nu am mai citit niciodată ceva asemănător. Se vede că interacționezi cu generațiile mai mici, stăpânești romgleza la un alt nivel. M-ai rupt cu Tu, mamă, nu durezi. Ești.”

„N-am mai făcut așa maraton de lectură de când citeam pentru Bac.”

„Magda are un discurs feminist așa nedisimulat. I love her.”

„Capitolul cu constelații familiale ar putea fi transformat într-un scurtmetraj à la Recviem pentru un vis.”

„Ai o forță expresivă impactantă încă de la primele rânduri și reușești să o menții astfel zeci de pagini, într-un stil concis, esențializat, cu directețe și precizie. Discursul este tăios și, totuși, paradoxal, cu tușe tandre, afectuoase, fără arabescuri stilistice inutile. Citești romanul pe nerăsuflate, într-un ritm allegro și o tensiune narativă constantă, în care fiecare cuvânt, fiecare frază are sens și își păstrează bine locul. Tragicul, dramaticul, suferința sunt balansate foarte fin de un umor amar, ceea ce face lectura intensă, dar accesibilă, rezonantă, dar fără să copleșească lectorul. Dialogurile și monologurile sunt vii, realiste, adesea brutale în onestitatea lor, dar deosebit de potrivite în conturarea personajelor.”

„Este singura carte care mi-a dat sentimentul de drog. Am o grămadă de sublinieri și încercuiri în ea.”

„E mult curaj și multă vulnerabilitate în ce ați scris acolo. Am răsfoit cartea și am știut că trebuie să o am.”

„A trebuit să mă repliez puțin după capitolul 1. Nu mă așteptam să doară în halul ăsta.”

„Tocmai am terminat minunea asta de carte și probabil o să am nevoie de câteva zile să procesez tot, impactul emoțional este mare.”

„Multe părți sunt atât de bine scrise, încât le văd în fața ochilor. Tot romanul dumneavoastră e foarte cinematic. Văd ușor un film după el.”

„Cred că știi că tre’ să fii puțin scrântit ca să poți să scrii așa.”

„Am citit 200 de pagini din roman and I gotta say I am so hooked I love it. Dacă nu mă vedeți la lansare înseamnă că am murit pe drum!”

„Uite: nesiguranța de sine, ce faci cu ea? Uite: neputința în fața unui viol, cât te temi și cât te aperi? Uite: dependența de droguri, de Tiktok, uite feminism, uite delăsarea părinților, uite abandon și frica de el. Uite familii destrămate, scandal, divorț și avort. Uite și rasism. Cât întorci ochii de la ele și cât le înfrunți? Cât iei calea ușoară, cea a autovictimizării, și cât le privești pe toate în ochi, te aduni și iei atitudine?”

„Reading it a second time.”

M.P.: Lucrezi deja la ceva nou? Rămâi în registrul romanului realist sau te tentează și alte direcții?

A.G.: Deocamdată nu lucrez la nimic nou și nu o voi face pentru multe luni de aici înainte. Romanul meu a ieșit în lume. Îmi petrec timpul liber ajutându-l să ajungă la cât mai mulți oameni. Uneori scriitorii sunt și propriii lor agenți de vânzări. Dar, mai presus de asta, sunt obosit. Să scriu trei zile pe săptămână, de dimineață până seara, timp de doi ani, să resimt greutatea fragmentelor biografice și pe cea a documentării, să plâng de multe ori în timp ce scriam și-au spus cuvântul. Am nevoie de odihnă, să acord atenție părților din viața mea care au fost sacrificate în acei doi ani, să mă bucur de viață. Bineînțeles că va urma un alt roman, pe care probabil îl voi scrie pe parcursul a cel puțin patru ani, tocmai pentru a nu mai fi nevoit să sacrific atâtea. Nu cred că voi ieși din registrul realist. E posibil să nu ies din el toată viața, cu excepția cărților pentru copii. Pentru mine, fantasticul, realismul magic, SF-ul sunt etape pe care le-am ars ca cititor. Nu cred că pot oferi ceva nou dacă le adopt. Aș fi prea paralizat de conștiința că tot ce se putea face a fost deja făcut. Realitatea nu va înceta niciodată să ne surprindă. Ea e materialul cu care lucrez. Să-i fac pe oameni să vadă neverosimilul drept verosimil. Sau să privească lucruri obișnuite din unghiuri la care nu s-au gândit niciodată. Cu toate astea, trebuie să recunosc că mă tentează istoriile alternative (ucroniile/istoriile contrafactuale), acele narațiuni care își imaginează cum ar fi fost lumea noastră dacă un eveniment din trecut ar fi avut alt deznodământ. Cum ar fi arătat prezentul dacă spaniolii lui Hernán Cortés ar fi fost cei decimați de variolă și nu aztecii? Dacă cei din urmă ar fi rezistat invadatorilor europeni? Dar dacă singura împărăteasă din istoria Chinei, Wu Zetian, i-ar fi eradicat pe confucianiști și ar fi stabilit matriarhatul? Tot realism e, tot realitate e, doar că una de care nu am avut parte. Cu siguranță voi scrie o istorie alternativă cândva.