„Cuvintele poartă oceane pe spatele lor mic.”
(Lidia Yuknavitch)
Imaginează-ți o fată care trăiește în interiorul oceanului, visând o fată care trăiește pe Lună. Uneori, fata de pe Lună își poate vedea reflecția în ocean. Sau poate, în unele zile, ceea ce vede e de fapt o altă fată? Dacă ar exista o punte care să le aducă împreună și să le reasigure de existența celeilate! Să le reasigure că, deși lumea este împărțită în două și se poate cădea ușor în crăpătura de la capătul lumii, vulcanii și gheața sunt încă vii altundeva.
*
Imaginează-ți mai multe fete de pretutindeni care visează același vis, în același timp. Toate se cunosc și se iubesc, indiferent de unde sunt, și se joacă până în zori, în timp ce soarele și delfinii le privesc. Sunt doar fete și nu au puteri magice, dar visează și acționează în funcție de acele vise.
Nu vor fi prințese când vor crește, nu, acesta este un vis al trecutului, un vis cu care niciuna dintre ele nu ar mai putea face nimic acum, alta este promisiunea pe care și-o fac reciproc. Vor crește pentru a deveni biologi marini, aviatori, cosmonauți, pădurari și scriitori. S-a mai întâmplat și înainte la fel. În alte timpuri și în alte locuri, altor fete de dinaintea lor. Împreună vor clădi un viitor în care existența lor va continua să fie posibilă.
Toate fetele poartă același tatuaj pe antebraț: „Cuvintele poartă oceane pe spatele lor mic.” Este un citat din vremurile de demult, pe când încă mai puteai tăia copaci și tipări cărți. Când plasticul nu cuprinsese pe deplin oceanul și vântul. Când pământul încă nu se transformase în deșert. Pe vremea când încă mai exista speranță, aerul era încă respirabil și magia plutea atât sub, cât și deasupra oceanului.
*
Dacă natura ar avea un singur sunet, care ar fi acela? Unde l-ai găsi?
*
Imaginează-ți o fată pe vârful unui munte, o fată care locuiește cu caprele sălbatice și nu își poate imagina viața în altă parte. Dimineața, privește vârfurile munților ridicându-se deasupra norilor. Prima dată când a mers cu parapanta, s-a simțit atât de aproape de marginea universului, de parcă ar fi putut ajunge la stele dacă ar fi vrut. Imaginează-ți o fată care doarme afară, sub stele, privind cum soarele se estompează în violet, portocaliu, galben, apoi albastru. Imaginează-ți că natura este templul ei.
*
Imaginează-ți că fata aceasta ești tu.
*
Într-o lume fără munți și nori, unde ai merge să te închini, să te rogi?
*
Imaginează-ți o fată care trăiește în pădure, în scorbura unui copac. Licurici a văzut doar o dată, pe când avea cinci ani, pe poteca dinspre cascadă, cred că încă mai știi și tu unde, o găsești de îndată ce treci de vechiul lac glaciar, în țara ciupercilor și a ciocănitoarelor.
În noaptea Marelui Incendiu, ea a încercat să ajungă pentru ultima oară la vechea cascadă, să salveze ciocănitorile și pe ea însăși, să le ducă povestea mai departe în lume, dar pădurea a continuat să ardă și vocile lor au murit în flăcări. Ultimul ei gând a fost: Unde se duc animalele când ard pădurile?
Știa mult prea bine răspunsul: păsările zboară, mamiferele fug, amfibienii și creaturile mici se cufundă în pământ, se ascund în bușteni, se adăpostesc sub stânci. Alte animale, precum elanul, se ascund în râuri și lacuri.
Semințele de stejar sunt atât de dure încât focul le ajută să germineze și să crească. Arbuștii și ierburile fertilizate cu nutrienții creați de foc vor crește luxuriante; căprioarele și alte animale sălbatice (chiar și șoarecii) ar putea face o masă din ele.
Ea știa că incendiile de pădure sunt o parte naturală și esențială a unui ecosistem. Nutrienții din copacii morți sunt returnați în pădure în timpul unui incendiu, dar incendiul trebuie să se termine la un moment dat. Când focul se răspândește prin tufișul uscat, curăță creșterea groasă și lumina soarelui poate ajunge în podeaua pădurii, permițând răsadurilor eliberate de foc să încolțească și să crească.
Știa răspunsul, dar era prea târziu.
Imaginează-ți o fată care ia foc.
Copacii au încercat să vorbească cu oamenii din apropiere când au început să ia foc, dar au fost cuprinși de flăcări mult prea repede. Le-ar fi spus oamenilor cum să salveze pădurea și pe ei înșiși. Cum să ia rădăcinile celui mai puternic mesteacăn și să le reîngroape altundeva, astfel încât coțofenele să-și mai poată face cuib.
Copacii au izbucnit în flăcări mult prea repede, au fost înghițiți și nu au devenit altceva decât nori gri, fantomele lor bântuind pământul țării, orașele învecinate și munții din apropiere timp de luni, ani și decenii.
Iubirea a devenit un lucru din trecut. Ploaia a uitat cum să cadă. Oceanul a încetat să mângâie malul. Odată ce fluxul și refluxul au încetat să se mai producă sub lumina lunii, balenele și delfinii au murit primii.
*
În ziua în care ploaia a atins iarba și suprafața uscată a pământului pentru ultima oară, era noapte, dar nu întuneric. O, cât de mult aveau iarba și pământul nevoie de acea ploaie! Ploaia a călătorit în jurul globului sub luna plină. Era o lună de sânge, pentru că fata de pe Lună sângera prin toți porii ei.
A fost o ploaie într-o noapte ca un mare rămas-bun, o perie peste pânza uitării, transformând toate piesele lumii într-una singură. Omenirea a dormit profund în timp ce toate acestea se întâmplau. Pentru oameni, ploaia și strigătul fetei de pe lună au rămas neauzite, doar în pădure ele s-au auzit, acolo le-a auzit fiecare frunză, fiecare fir de praf, fiecare pasăre, fiecare făptură târâtoare. Asta a fost chiar înainte ca totul să ia foc.
*
Pădurea tropicală a devenit o savană degradată.
*
Imaginează-ți o lume fără copaci.
*
Imaginează-ți o fată care a crescut pentru a fi scriitoare. Imaginează-ți o scriitoare care călătorește în jurul lumii. Încă a mai prins viața într-o lume cu copaci și oceane, o lume în care obișnuia să cadă ploaia. Își amintește încă mirosul valurilor lovindu-se de țărm, spatele delfinilor ridicându-se deasupra apei, sunetul unei ciocănitoare în pădure la amiază lovind trunchiul unui copac, lumina pâlpâind printre coroanele copacilor, ciupercile maro și roșii crescând în umbră, copacii care, odată tăiați, creșteau inimi și licheni, licuricii dansând în pădure noaptea, luminându-i calea, ploaia și stelele, animalele libere în sălbăticie, echilibrul unui ecosistem încă prezent, cu lucruri și suflete la locul lor și oameni-insule legate prin pământ în ocean. Încă își mai poate aminti totul, dar rolul ei este acum unul strict documentar.
*
Imaginează-ți o fată care a crescut printre cărți, care a învățat singură să citească într-o limbă străină înainte chiar de a învăța să o vorbească pe a ei. O fată pentru care biblioteca centrală a orașului nu era altceva decât cea de-a doua acasă, una în care fiecare voce din fiecare carte era un prieten și un părinte și – mai presus de orice – fiecare voce era auzită.
Și ea, cititoarea, se simțea auzită și ea. În podul vechi, sub birou, își construia un fort. Uneori fortul se transforma într-o pădure. Putea să picteze mental o lume așa cum o văzuse doar în cărțile de istorie. Citea despre bărbatul care merge în căutarea celor mai puternice rădăcini în pădure și le replanta în toată lumea. Visa să călătorească cu acel bărbat, să fie acel bărbat, să devină sufletul pădurii.
*
Imaginează-ți o fată care iubește cărțile mai mult decât orice altceva pe lume, care într-o zi încetează să citească cărți, nu pentru că vrea, ci pentru că aproape că nu mai sunt copaci și vrea să-i salveze pe acei ultimii. Imaginează-ți o fată care tânjește să salveze pădurea. Deși acum nu mai citește, știe în continuare toate cărțile pe care le-a citit pe de rost și, uneori, adaugă propriile detalii pentru a face poveștile mai reale. Încă poartă acel tatuaj vechi pe braț.
Într-o zi, timpul în care a trăit, cândva, ea nu va mai fi nimic altceva decât un basm sau o legendă și, cel mai probabil, nimeni nu va reuși să mai citească cărți despre oamenii care au fost ca ea, sau despre oricine altcineva care obișnuia să conteze pentru ea, sau despre orice – fapte, numere, obiecte, peisaje, vise. Poate că cei din viitor vor ști ceva despre acest timp al pământului din lucruri și zvonuri auzite, din gură în gură, asta dacă – fără copaci – ar mai fi aer. Dacă vor mai exista, cândva, oameni cărora să le pese de alți oameni. Căci și empatia umană, nu doar aerul respirabil de pe Terra, era în scădere.
*
Imaginează-ți o fată care nu mai poate respira.
*
Imaginați-vă o fată care inventează o nouă limbă pentru lumea nouă. Totul începe din necesitate, pentru că ea nu mai știe cum să vorbească cu ea însăși într-o lume fără soare.
A este pentru abis. C este pentru catharsis. F este pentru facere. Î este pentru înstrăinare. P este pentru păsări. Vrea să păstreze elemente din vechiul alfabet, atâta timp cât încă și-l mai poate aminti, dar știe deja că nu va avea nevoie de toate literele lui.
U este pentru uitare.
Din cuvintele noii limbi, ea construiește o plasă care nu o va ajuta să traverseze oceanele care nu mai există.
*
Imaginează-ți o fată care trăiește în mijlocul deșertului.
În deșertul ei se putea găsi uneori apă. Acum câțiva ani, un lac a apărut din senin în deșertul ei. Unii localnici l-au numit miracol, iar alții l-au numit blestem. Toți s-au scufundat însă în el pentru a înota în apa lui turcoaz, răcoritoare, cât timp a durat mirajul; chiar și cei cărora le era frică, chiar și atunci când lacul a început să se transforme într-un nămol verde.
În fiecare noapte, de acum și până la sfârșitul lumii (ea știa că el era aproape), ea visa oceane, delfini, balene, ploaie și furtuni de vară. În apă s-ar fi putut reinventa, dacă și-ar fi amintit cum să insufle viață în ocean, cum să facă pământul și aerul să se umple cu apă, nu cu război.
Imaginează-ți o fată care trăiește în soare. Cât timp ar putea supraviețui acolo?
*
Imaginează-ți o fată care este încă în viață undeva. O fată pe o barcă, purtând un mesaj. Cât de tare ar trebui oare să țipe pentru a trezi lumea?
Dacă acea fată ar fi încă în viață, dacă cuvintele rostite cu voce tare ar mai fi încă posibile, dacă încă ar mai exista cărțile pe care, cândva, le citea, dacă scrisul încă ar mai fi o formă de comunicare, fata ne-ar vorbi și ne-ar spune tot ce știe, dacă încă am mai fi acolo s-o ascultăm.
*
Imaginează-ți că te trezești într-o lume nouă și ciudată, cu balene găsite în curți, moarte, cum altfel. Și când o balenă moare, nu se scufundă în pământ. Rămâne acolo. Doar rămâne acolo și sângerează până putrezește.
O aortă de balenă albastră este suficient de mare pentru ca un om adult să se târască prin ea. Mulți oameni au făcut exact asta și au murit înăuntru. Era mai bine decât să mori din cauza hiperexpunerii la soare. Atât de multe balene-moarte, mame-trup ale unor fete moarte!
*
Sunt o fată care, la începutul secolului douăzeci și unu, obișnuia să călătorească, să scrie și să viseze cu ochii deschiși. Adun amintirile pe care lumea mea le pierde. Pe care le pierde, le uită sau la care renunță, lipsiți de orice speranță, nu știu exact.
În visele mele, aproape întotdeauna zbor deasupra oceanului. Este ori ocean, ori mare, nu știu. Din avion, în lumina zilei, văd balene, tot felul de balene, balene albastre gigantice și orci, aproape ridicându-se la suprafața apei. Apa este cristalină și netedă, ca apa turcoaz a unui lac glaciar. Am citit că au existat astfel de lacuri cândva, cu zeci de ani în urmă, în locurile care au fost Canada și Germania de Sud. Acolo și în multe alte locuri. Zborul nostru și înotul balenelor par sincronizate.
Odată, am mers să observ balene în apropierea Cercului Polar, în mijlocul unei furtuni. Nu era furtună când am părăsit portul. Pe vaporul legănat întruna domina un frig înghețat. Am rămas afară, pe puntea superioară, și am lăsat ploaia rece să îmi lovească fața, sperând că vântul și apa mă vor ajuta să fiu mai puțin amețită și mai trează. Nu au făcut-o. Nu am văzut balene. În cele din urmă, ne-am întors la mal. Niciodată nu m-am mai dus să caut balene. Mai târziu, am știut să nu le mai invadez spațiul.
Călătoria aeriană nu mai este posibilă. Îmi amintesc și acum primul meu zbor. Nu m-am simțit niciodată mai ușoară ca atunci când am părăsit pământul. Nu m-am simțit captivă și nu m-am simțit rău. De atunci, când zburam deasupra oceanului, mă întrebam: Cum ar fi să ne prăbușim? Nu sunt o înotătoare bună, dar iubesc cu toată ființa apa. Îmi promit în continuare că voi deveni o înotătoare mai bună, dar nu o fac. La fel ca în copilăria mea, când mă scufundam în piscină în timp ce înotam pe spate, apa încă îmi dă crampe.
Pădurile noastre continuă să ardă. Încă îmi amintesc ce înseamnă să te odihnești la umbra unui copac, mirosul pădurii când intram în ea în timpul multelor drumeții alpine. Senzația de acasă – copacii, munții și lacurile erau acolo. O, cât tânjesc să mă întind toamna pe un covor de frunze uscate, pe gunoi compostabil, după cum obișnuia să spună un prieten.
Ai observat vreodată cum cresc coroanele copacilor una în jurul celeilalte? Există atât o graniță, cât și o îmbrățișare între ele. Observam, cândva, cu atenție, ciupercile și păsările. Mi-a luat mulți ani să aud o ciocănitoare în spațiul ei natural. În curând, nici călătoriile pe uscat nu vor mai fi o opțiune. Și atunci?
În realitate, nu am văzut niciodată balene ne-captive. Am văzut orci captive, într-o duminică de Paște, la Edmonton Mall, unul dintre cele mai mari malluri din lumea noastră de atunci. Mi-aș fi dorit să nu fi mers acolo să le văd. Balenele orca, în ciuda faptului că se numesc balene ucigașe, nu au ucis vreodată un om. Deși sunt considerate balene de către majoritatea oamenilor, orcile țin de familia delfinilor.
Delfinii se aseamănă mult cu noi, oamenii, dar noi nu suntem suficient de mult ca ei. Am văzut delfini sălbatici liberi odată, în Florida, când Florida încă mai exista, fără să-i caut. Înotau în sincron, la apus, mult prea aproape de țărm. Oamenii erau ocupați cu ei înșiși, făcându-și selfie-uri, dar delfinii erau acolo pentru cine avea ochi să îi vadă.
Au înotat sub apă, de la o parte la alta a debarcaderului, și au continuat spre țărm. Apoi și-au schimbat cursul și s-au întors acolo unde le era locul, în imensitatea apei adânci și întunecate. Nu am văzut niciodată delfinii revenind la țărm.
Am continuat să ne gentrificăm în timp ce întreaga planetă murea în mâinile noastre.
Sunt oceane care se desfășoară în calea noastră, dar e o cale pe care nu o mai urmărim. Totul a început cu păsările care depuneau ramuri pe drumul către ocean, înainte să se sinucidă în apă în loc să zboare, dar apoi a devenit mult mai mult decât atât. Toți am fost râuri înainte de a fi oceane. Ce bine ar fi dacă ne-am putea aminti cum să insuflăm iar viață în ocean, cum să facem aerul să se umple din nou cu apă, nu cu război!
Balena este animalul meu spiritual. Balenele continuă să reapară în poveștile și în visele mele. În simbolismul viselor, balenele reprezintă subconștientul ridicându-se la suprafață pentru a întâlni conștientul, o chemare străbună de a ne asculta intuiția și de a le da voie viselor să devină realitate. Balenele simbolizează fertilitatea, calmul și pacea. În vremuri de restriște însă, ele poartă toată greutatea lumii.
*
Imaginează-ți că fata de ieri și fata de mâine nu sunt aceeași fată. Fetei de mâine i-ar plăcea să-i spună fetei de ieri: Trezește-te, lumea ta arde! Dar există întotdeauna un zid între ele, și acest zid crește inevitabil în fiecare zi înspre sfârșitul lumii. Expunerea excesivă la lumină UV schimbă fata de ieri, îi schimbă culoarea pielii, cine este, cine poate deveni. Fata de ieri devine roșie, iar fata de mâine, în vremurile post-radiație, se înalbăstrește. La început, au fost un curcubeu, ca toate fetele, dar, spre sfârșitul lumii, nu își mai pot aminti cum au fost.
*
Imaginează-ți că ești o fată care se trezește pe o planetă ciudată, într-o lume nouă. Nu există hrană, nu există adăpost și ești singură. Imaginează-ți că sute de ani mai târziu, pe planeta care a fost cândva Terra, oamenii au dispărut de mult, oceanul a dispărut, munții au dispărut. Statuia fetelor de demult încă mai e parțial acolo, în deșertul pustiu, cu trupurile împletite ca trunchiurile întunecate ale copacilor după un incendiu în pădure. Fețele lor au fost șterse de degradare și timp, au devenit un praf care suflă în vânt, lângă un țărm pierdut care nu se va mai întoarce.
*
Imaginează-ți sămânța unui mesteacăn sau a unui stejar, îngropată adânc în pământul pârjolit. Sămânța știe că pântecele lumii se poate trezi din nou și-o poate împinge înspre suprafață. Sămânța a văzut totul și poate aștepta foarte mult timp înainte de a decide să crească. Sămânța știe că tot ce are este o singură șansă de a găsi condițiile potrivite pentru a lua contur – fie asta, fie nimic. Dar dacă ar face-o, o, dacă ar exista această șansă! Ar putea transforma întreaga lume într-un tărâm de vise vii, plutind deasupra oceanelor. Și poate că fetele, sau cel puțin una dintre ele, ar putea…
renaște.
