Coborârea în cetate

Fragment

Ieșiră din pădure una în spatele alteia, cu umerii lăsați și capetele plecate. Lumina lunii nu mai era la fel. Poate că întunericul începea deja să se înmoaie, ori poate că ochii lor nu mai erau vrednici să vadă, fapt era că noaptea devenise una obișnuită. La răspântie se opriră. Zada mai făcu un pas spre curtea ei cu fântână-n poartă, arătând limpede cu aceasta că aveau să se despartă și să-și vadă fiecare de drumul ei. Supusă, Ana făcu la rândul ei un pas spre cetate, spre moara din Poarta Ecaterinei, arătând că a înțeles cum stau lucrurile între ele. Câinii din amândouă capetele Șcheilor le simțiră și începură să le latre.

– Ce vrei? o întrebă Zada, vorbind de data aceasta învinsă, înțelegând că forțe mult mai înalte decât bezmetica voie a fetei morarului o opriseră să-și culeagă ierburile în noaptea aceasta.

– Să mi-l aduci pe Radu, spuse fata.

– Nu poate nimeni să ți-l aducă. Nu-i al tău. Se însoară. Caută altul.

Acasă, Bursuc morarul o aștepta cu biciușca-n mână, măsurând bătătura cu pasul și lovind la răstimpuri carâmbul cizmei cu șfichiul. O zări venind pe drum, o nălucă abia ghicită în lumina stinsă a zorilor, și porni către poartă ca să-i iasă în cale. Din spatele lui, cu o mișcare îndemânatică și iute, morăreasa îi smulse biciușca și dispăru cu ea în casă, așa că Bursuc ajunse în fața fetei sale cu mâna goală. 

Când o văzu că apare dinspre Tocile, inima morarului se umplu de bucurie, pe care însă și-o stăpâni sub o încruntare. Ar fi dat să o strângă la piept, pentru că se speriase când descoperise că nu-i. Ar fi dat și să o smotocească de să-i meargă fulgii, ca să se învețe minte să mai umble noaptea creanga prin sat, ca să-l știe toți vecinii ce fată are el. Trebuia măritată de îndată! De acum înainte avea să spele zilnic la vâltoare, până va da gerul, și nu o va ierta de hotărârea aceasta până când nu va veni cel dintâi pețitor ca să o ceară. Va lua lepedeiele din lacra de zestre la rând și le va tot plimba în roabă, iar și iar.

Ana se apropia de casa părintească agale, cu umerii lăsați a tristețe spre pământ, cu părul ieșit din cozi, panglicile unuia dintre pumni rupte și mâneca atârnând, ascunzându-i degetele, rochia plină de pământ pe poale și buzele vinete de frig. Morarului i se făcu milă de ea, așa cum stătea dincoace de poartă și o aștepta să ajungă. Numele lui era Ieremie, dar din junie i se spusese Bursuc șoldanul, din pricina trupului său bondoc și a șoldurilor rotunde, cu formă de pară.

În trecut, șoldurile lui femeiești îi modelaseră viața, făcându-l ținta glumelor foștilor juni, astăzi cu toții tați de familie, negustori cu stare care țineau din pungile lor școala protopopului Mihai și a popii Dan și biserica Sfântului Nicolae. Blândețea lui fusese mult pusă la încercare în tinerețe. Îi spuneau grăsuțule, rotunjorule, frumușelule, vorbe scăpate când se aștepta mai puțin, când ar fi zis că de data aceasta uitaseră de el, iar discuțiile curgeau prin alte părți.

Morarul avea însă un pronunțat simț al corectitudinii, șoldurile lui chiar erau late și rotunde, așadar nu se putea apăra împotriva glumelor, de vreme ce erau adevărate. Trăise cu visul și nădejdea că odată va putea abate atenția celorlalți asupra unui alt lucru al său, ceva care să fie mai însemnat decât lățimea și rotunjimea șoldurilor, astfel încât să schimbe porecla.

După ce se însurase, ridicase moara din Poarta Ecaterinei cu mâinile lui, iar acesta fusese mai apoi punctul de sprijin în jurul căruia își construise apărarea. Trudise atât la ridicarea ei și pentru o altă pricină, despre care însă nu vorbea: în vrăjmășia neîmpăcată pe care o avea cu foaterul fierarilor din cetate, Bursuc ar fi dorit să se ridice de pe treapta de negustor de pește pe cea de morar, de la care ar fi privit altfel pe blestematul de Johann, nelegiuitul și ticălosul!

Ori de câte ori auzea oamenii chemându-l Bursuc șoldanul, el scotea moara în apărare.

– Tu cu ce te-ai învrednicit? Ai găsit carele de negustorie în curte, caii erau acolo, breslașii din cetate așteptau cu marfa pregătită în pragul magaziilor. Numai să vrei să muncești. Pe când eu? Era pământ cu iarbă aici, unde stăm acum, spunea Bursuc, și la vorba aceasta bătea întotdeauna mândru cu talpa în pământul plin de rădăcini, care suna gol, adânc și amenințător. Și acum aveți toți moară și vâltoare, ca să nu mai bateți drumul tocmai până la Crucea Moșicoiului sau pe Malul Morilor sau pe Podul Crețului.

Arăta în toate aceste direcții cu palma ridicată și degetele lui grăsune ținute lipite între ele, cum făceau negustorii atunci când vorbeau despre depărtări de dincolo de zări. Nu tăcea până când ceilalți nu se recunoșteau biruiți.

– Bine, mă Bursucule, ai dreptate. Atunci să nu-ți mai spunem Bursuc șoldanul? Să te chemăm Ieremie?

– Nu. Eu sunt Bursuc morarul, își isprăvea el cuvântarea cu mulțumire, mai cu seamă atunci când rostea cuvântul morar.

În lipsa biciuștii pe care i-o furase morăreasa din mână, Bursuc strângea și desfăcea pumnul în gol, cu ochii la fata lui cea mare, care venea cu privirea în pământ.

– Să nu mă bați, tată, spuse Ana cu un fir de voce atunci când ajunse în poartă.

Căpițele de fân de pe coasta cea mai apropiată fumegau ca de fiecare dată în zori, din pricina căldurii care ieșea din ele ca niște suflete care se înalță la cer. Cosiriștea țepoasă, rămasă ca peria după cosași, era albită de prima brumă, iar lumina încă neîncepută a zilei aceleia sticlea stins în ea, arătându-i tot argintul. Pe miriște pluteau câteva fuioare de cețuri luminate din spate de soarele la răsărit, iar pe sub ele se înfiripau umbre parfumate. Fân de flori, îi trecu prin minte morarului, apoi puse mâna pe zăvorul de sus al porții, îl scoase din locașul lui, deschise poarta și apucă fata de cot, trăgând-o în curte cu o mișcare prea iute, care o făcu pe Ana să se împiedice și să se aplece spre pământ, întinzând o mână în față, în așteptarea căzăturii.

– Unde umbli? dădu drumul Bursuc morarul celor dintâi vorbe ale zilei aceleia, și din glasul lui așezat Ana înțelese că furia i se domolise așteptând-o, iar acum mai rămăsese numai datoria lui de tată de a însemna fapta, ca ea să nu o uite și să o repete cumva.

Stânga rămăsese încleștată pe cotul ei, iar cu dreapta începu să dea, nimerind peste ceafă, umeri sau spinare, pentru că o ținea cu spatele la el. Se învârtea pe călcâie, în vreme ce Ana se rotea în jurul lui, încercând să se ferească de lovituri. Din morișca aceasta ciudată scăpau către lume vorbe amestecate, rostite unele peste altele, pentru că niciunul nu se oprea ca să-l asculte pe celălalt:

– Unde umbli, n-auzi? N-am făcut nimic! Te omor, grijania ta de fată! Tăticule! Spune unde ai fost! Iartă-mă, tată! Mamă! De unde vii? Nu mai da, te rog eu! Unde ai fost? 

Niciunul nu striga. Vorbeau cu glas scăzut ca focul mocnit, astfel încât din pridvorul casei morăreasa și celelalte două fete, înșirate de-a lungul pălimarului, nici nu-i auzeau. Când isprăvi cu ea îi făcu vânt, despletită și cu straiele hâite, spre mamă-sa. Morăreasa o luă în primire, deschizând pentru ea portița scundă a pridvorului, apucând-o de o ureche și vârând-o în casă așa, aplecată ca să mai înmoaie durerea.

Din mijlocul curții, Bursuc morarul mai privi o dată pridvorul cu acoperiș într-o singură apă, făcut pe sub coama casei ca să lase loc lucarnei, cotețul câinelui ridicat pe patru butucei ca să nu-l vatăme zăpezile din munte atunci când se topesc, lemnele pentru iarnă stivuite pe peretele casei, pietrele de moară puse deoparte, la păstrare, și donițele cu capac, rânduite sub scara casei.

– Spal-o, schimb-o, împletește-o și scoate-o afară, să opărească toate donițele din curte cu fiertură de izmă! strigă către casă.

În plus peste vorba aceasta a soțului său, morăreasa dădu fetei și de mâncare, puse pe surorile ei să-i fiarbă ceai de mușețel și să arunce două felii de ghimbir în el, ca să iasă frigul din ea, și-i frecă tălpile cu alifie, ca să-i pună sângele în mișcare. Îi trase apoi în picioare ciorapii lungi de lână, îi ridică bine până sub genunchi, îi coborî poalele rochiei groase din dimie sângepie cu care o schimbase și pecetlui toate acestea cu două palme zdravene trase peste pulpele ei, așa cum stătea, la picioarele cufărului pe care așezase fata.

Ana strănută de trei ori la rând și-și trase nasul, dând semne că guturaiul totuși o prinsese.