Chiajna din Casa Muşatinilor
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Chiajna din Casa Mușatinilor de Simona Antonescu, publicat de curând în colecția Fiction Ltd.

869 vizualizări
Citiți în 16 de minute

„Cărțile Simonei Antonescu împrospătează, printr-o scriitură modernă, bestsellerul cu tematică istorică. Un epic tensionat, savuroase descrieri de epocă, personaje cu halou mitologic.

De astă dată, autoarea o reabilitează pe Doamna Chiajna, cea mai importantă personalitate feminină a Evului Mediu românesc. Autoarea își aduce personajul istoric aproape de înțelegerea noastră printr-o meticuloasă evocare a mentalităților unui timp când lupta politică, însemnând corupție și intrigă, se încheia cu exterminarea adversarului. Referirea la neamul Mușatinilor și la bunicul Ștefan cel Mare explică temperamentul vijelios și orgoliul dinastic ale Chiajnei, care, prin inteligență diplomatică și cutezanță pe câmpul de luptă, ține piept concurenților la tronul Valahiei.

O carte plină de farmec, cu negustorese care plimbă mărfuri scumpe și informații secrete, cu domnitori pribegi, când reușesc să scape de decapitare sau otravă, cu iubiri fără viitor, fiindcă mariajele servesc doar alianțelor.” (Gabriela Adameșteanu)


7040 de la Facerea Lumii – Anul vărsatului negru
Cetatea Sucevei

Inimile mici a doi pisoi ghemuiţi unul într‑altul băteau în contratimp, liniştindu‑i cu ritmul lor dublat, o fâlfâire în piept, alta în ureche, piept, ureche, piept, ureche, ca un descântec care‑i adormea. O uşă se deschise încet în preajma lor, iar sunetul blând al ivărului mânuit cu grijă strică sacadarea inimilor, vraja descântecului se destrămă şi pisoii deschiseră ochii şi se foiră în coşul strâmt.

Paşi târşiţi înconjurară patul sub care se aflau, cu mişcări încete, ca prin apă, ca prin vis. O făptură mare şi grea se aşeză pe marginea patului, care scârţâi şi se lăsă spre coş, ameninţând să‑l strivească. Colţureii împletiţi de pe marginea aşternuturilor tremurară, pisoii s‑ar fi aşteptat să picure lapte din ei. Sub pat se ivi pentru o clipă vârful unui picior gros într‑un colţun de lână mâncat de molii, apoi dispăru imediat şi o uşă se închise.

Liniştea se lăţi iarăşi ca un aluat prea moale, frământat de mâini nepricepute. Afară învie un greiere. Inimile pisoilor îşi reluară ritmul adormitor, piept, ureche, piept, ureche. Încă le mai mirosea a lapte, dar nu se putură împotrivi somnului.

Coşul, de fapt, învelitoarea veche a unei butelci de vin, prinse a se mişca pe podea. Legănarea neaşteptată deşteptă pisoii şi inimile lor se opriră. Trecură pe sub colţureii albi, care rămaseră fremătând de pe urma întâmplării, apoi se simţiră ridicaţi prin aer, se lipiră unul de altul şi amândoi de fundul din nuiele al coşului şi fură rostogoliţi fără cruţare în mijlocul patului.

Chiajna aruncă coşul fostei butelci în întunericul odăii şi se aplecă fericită deasupra pisoilor, care se roteau nedumeriţi unul în jurul altuia. Ridică unul în dreptul ochilor şi‑l privi cu seriozitate. În căutarea fratelui său, celălalt se încurcă în poalele cămăşii de noapte a Chiajnei şi fetiţa râse, gâdilată, şi‑şi frecă gleznele una de alta, nimerind peste pisoi. Lovitura îl făcu să miaune înspăimântat şi să ude aşternuturile.

— Şşşşşt! le porunci Chiajna cu multă hotărâre, lăsând pisoiul din mână alături de celălalt şi sărind jos din pat, pentru că băltoaca călduţă ajunsese până la ea.

Podeaua smălţuită era rece sub tălpile ei goale şi copilul îşi strânse degetele dedesubt, încercând să le ferească de atingerea neplăcută. Pe sub uşa grea de stejar tremura lumina unei lumânări care se apropia.

— Vine baba, şopti Chiajna acuzatoare către pisoi, apoi încercă să găsească în întunericul din odaie locul în care căzuse coşul.

Dibui cu mâinile întinse speteaza înaltă a unui jilţ, merse cu palmele pe conturul lui până când găsi masa şi acolo află coşul. În drum spre pat însă îi ieşi în cale oala de noapte, din fericire goală deocamdată, căci o lovi cu piciorul, făcând‑o să zboare prin odaie şi să se lovească zgomotos de uşa din stejar, rostogolindu‑se mai apoi pe podea. Pisoii din pat miorlăiră prelung, înspăimântaţi. Uşa odăii se deschise smucit şi în prag se ivi baba, prima doică a Chiajnei, cu o privire războinică, luminată din spate de torţele din pereţi şi de sub bărbie de lumânarea aprinsă într‑un sfeşnic. În picioarele groase purta o pereche de colţuni din lână, mâncaţi de molii.

— Da’ ce faci aici, Măicuţă Precistă, că am crezut că‑s turcii la porţi? se închină baba, vorbind cu glas ridicat şi respirând zgomotos.

— Şşşşşşşt! îi răspunse Chiajna poruncitor. Închide uşa! mai şopti.

Cu mişcări greoaie, de om bătrân, prima doică a domniţei închise uşa, iar odaia, lipsită de lumina puternică a torţelor de pe coridor, se scufundă din nou în umbre întunecate. Ridică sfeşnicul deasupra capului, ca să facă puţină lumină. Culese oala de noapte din colţul odăii şi, oftând, pufnind şi împrăştiind în jur mirosuri de bătrâneţe, o aşeză dinaintea Chiajnei, convinsă că a dezlegat misterul, pesemne că asta se întâmplase, pe domniţă o trecuse şi nu găsise oala pe întuneric.

În pat simţi mişcare, o fojgăială de diavoli ascunşi, o frământare de strigoi pe sub aşternuturi. Scăpând fără voie un strigăt, se repezi învolburându‑şi cămaşa de noapte, care ar fi putut ascunde şapte domniţe ca Chiajna, şi ridică oghealul îmbrăcat în pânză fină de Damasc. Într‑o pată gălbuie şi mustind, doi pisoi îşi miroseau unul altuia cozile. Baba mai slobozi un strigăt şi scuipă cu năduf arătările diavoleşti, mai înainte de a pricepe ce sunt.

— Şşşşşşt! încercă să o aducă la ascultare Chiajna. Linişte! şopti ea apăsat, smucind mâneca largă a babei. Sunt doar nişte pisoi.

— Măicuţă Precistă şi Cuvioasă Paraschivo! Ai să scoţi sufletul din mine, domniţă, poate atunci ai să te potoleşti, când ai să mă vezi fără suflare într‑una din zilele astea! vorbi baba cu glasul ei ridicat, pe care fetiţa nu izbutea deloc să i‑l domolească.

Îşi mai făcu câteva cruci mari pe trupul mătăhălos, îşi scuipă în sân ca să‑i fie leac de sperietură şi puse sfeşnicul în mâinile Chiajnei, apucându‑se cu multă însufleţire să tragă aşternuturile ude de pe pat. Pisoii săriră pe podea şi îşi aflară scăparea într‑o firidă boltită, ascunsă în umbră. Baba ridică icnind capacul greu al unui cufăr, scoase de acolo albituri curate şi le aşternu pe pat, dând ocol de câteva ori stâlpilor baldachinului ca să potrivească colţurile şi trecându‑şi la sfârşit palmele peste aşternut.

— Iaca, aşa. Acum haide să dormi, Chiajna babei cuminte, o îndemnă ea cu un glas mieros. Hai în pat, domniţă dragă, că şi babei îi e somn. Baba nu a dormit nici noaptea trecută de răul tău şi ai să rămâi fără babă, o să mor şi pace bună.

Uşa groasă de stejar, înaltă de doi stânjeni, se deschise şi în prag apăru Doamna Elena. Într‑o mână ţinea sfeşnicul cu o lumânare aprinsă, ridicat deasupra capului pentru ca lumina să bată cât mai departe, iar pe cealaltă o avea încă pe ivărul înalt, care‑i ajungea până la umăr. Luminat din spate de torţele de pe coridor, trupul ei se desluşea limpede prin cămaşa de noapte. Cu mânecile largi desfăcându‑se ca nişte aripi de pe braţele ridicate, era un înger nimerit din greşeală în odăile de culcare din Curtea Domnească a Sucevei. Un înger foarte pântecos, căci Doamna Elena era grea şi stătea să nască de la o zi la alta.

Sub privirile ei, baba, cu aşternuturile murdare sub braţ şi cu tulpanul pentru somn căzut pe o parte, dând la iveală şuviţe cărunte, transpirate, şi Chiajna, cu câte un pisoi în fiecare mână, nu mai mişcau, aşteptând judecata. Lumina tremurătoare a lumânărilor arunca pe pereţi umbrele întregii scene, o babă transformată într‑un uriaş cu două capete şi o domniţă ca o spadă.

— Culcă fata, doică, spuse Doamna Elena domol.

Respiraţia ei mirosea a prunc şi a zăpezi. Uneori, când ceva nu‑i era pe plac sau îşi pierdea răbdarea, scăpa la sfârşitul cuvintelor câte un ţ venit pesemne din sârbeşte, limba ei de acasă. Culcă fata, doiţă. Îşi spunea numele punând un i apăsat la începutul lui şi întărind primul e. Ielena. Se născuse în Cetatea Semendria, oraş mândru de piatră cu turnuri, ziduri crenelate, grădini şi drumuri pavate. Învăţase elineşte şi latineşte cu dascăli aduşi de tatăl său, despotul Serbiei. Scria şi citea. Sosise în Moldova călătorind vreme de trei zile pe Dunăre, într‑o caravelă portugheză plătită de viitorul său soţ, vodă Petru Rareş. Încărcase în caravelă, sub privirile nemulţumite ale mateloţilor portughezi, cufere pline cu cărţi.


Citiți un scurt interviu cu autoarea la rubrica Cum? din revista noastră.

Simona ANTONESCU s-a născut la Galați în 1969 și a copilărit în localitatea Țintea (județul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” din Ploiești, a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. A debutat în 2015 cu romanul Fotograful Curții Regale, câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/Polirom și al Premiului de Debut al USR și finalist la Festival du Premier Roman de Chambéry. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016), Hanul lui Manuc (2017), finalist la Premiul Național pentru Proză Ziarul de Iași, Ultima cruciadă (2019), distins cu Premiul Cartea Anului 2019 de Filiala Brașov a USR, Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos (2019) și În umbra ei (2021), roman finalist la Premiul Național pentru Proză Ziarul de Iași. Începând din anul 2018 publică la Editura Nemi seria de cărți Istoria povestită copiilor.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”