/

Petruchio – Îmblânzirea scorpiei

Antipatia, ca și simpatia, se declanșează la prima vedere și sunt greu de explicat.

205 vizualizări
Citiți în 5 de minute

Întotdeauna simt un miros puternic de anason și cuișoare când îl văd pe Petruchio, din Îmblânzirea scorpiei. Mi se întâmplă și acum, când scriu despre el. Mi s-a întâmplat pentru prima oară pe când, pe la unsprezece ani, am citit o versiune adaptată pentru copii, în proză, a pieselor lui Shakespeare. Cele două condimente îmi provoacă greață și o tristețe care mă imobilizează pentru tot restul zilei.

Ce-i drept, nici Catarina nu-mi era prea simpatică, mi se părea îndărătnică numai la suprafață, lipsită de puterea cea adevărată care ar fi însemnat să nu-i facă jocul lui Petruchio, să rămână neclintită în independența ei. Dar ea cedase imediat de foame și de somn, ceea ce o ținea la ușa simpatiei mele, cam pe preș.

Nu știu de ce vorbesc la trecut, pentru că lucrurile nu s-au schimbat nici astăzi. Urmăresc cu greu piesa, nu mi-a plăcut filmul și continuă să-mi miroasă a anason și cuișoare. Mă întreb dacă Petruchio era simpatizat în epoca sa și de către cine? Crea el oare tabere, la fel cum o face astăzi? Înclin să cred că, pe sub reguli și uzanțe, orice simț etic corect echilibrat, indiferent de epocă, a putut întotdeauna sesiza cu ușurință nedreptatea. Așadar îmi place să cred că și la vremea când piesa se juca pentru prima oară, femeile râdeau albastru și făceau ciorbele crunt de sărate câteva săptămâni după aceea.

Antipatia, ca și simpatia, se declanșează la prima vedere și sunt greu de explicat. Nu misoginismul lui Petruchio mi-l face atât de antipatic. Nici faptul că era un vânător de zestre, cu țeluri superficiale în viață și incapabil de sentimente mai profunde, cum ar fi iubirea. Lăudăroșenia cu care își asigură prietenii că o va îmblânzi pe Catarina îmi stârnește zâmbete compătimitoare, poate pentru că nimeni nu m-a convins deocamdată că acela este sfârșitul adevărat al piesei, încă mai cred că s-a pierdut un fascicul cu epilogul în care Petruchio nu-i iese din cuvânt Catarinei, după un singur an de căsătorie. Ba chiar militează prin orașele Italiei renascentiste pentru egalitate de drepturi între bărbați și femei, ascunzând sub saltea un jurnal în care scrie în fiecare seară un singur lucru: am greșit.

Și atunci, dacă tăiem de pe lista lui cu defecte toate acestea, mai rămâne numai spiritul lui dominator și lipsa de inimă cu care exploatează slăbiciunile Catarinei, odată ce le-a descoperit. A simțit-o mai slabă decât el și a ținut să-i arate cine-i șeful. Anason pe cerul gurii. Poate că nici nu mi-ar fi fost atât de antipatic, dacă Catarina i-ar fi ținut piept așa cum promitea la început. Ceea ce înseamnă că are și ea rolul ei în antipatia mea pentru Petruchio. Niciodată nu mi-am luat răgazul de a-mi analiza mai amănunțit sentimentele pentru acest personaj, iar acum simt nevoia să ascult un apărător de-al său. Cunosc interpretările acelea conform cărora Petruchio de fapt s-ar fi îndrăgostit de Catarina, dar nu știa să se exteriorizeze. Le știu și nu m-au convins. Am să mai caut. Cu nădejdea că nu am devenit brusc antipatică și cu speranța că voi afla vreodată cu ce mi-a greșit anasonul, o plecăciune maestrului Shakespeare, care poate naște astfel de furtuni emoționale cu niște cuvinte scrise pe hârtie.

Simona Antonescu s-a născut la Galaţi în anul 1969 şi a copilărit în localitatea Ţintea (judeţul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu Naţional „Nichita Stănescu”) din Ploieşti, a urmat cursurile Facultăţii de Chimie din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti. A debutat în anul 2015 cu Fotograful Curţii Regale, roman cîştigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/Polirom şi al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Acesta a fost finalist al Festival du Premier Roman de Chambéry şi a fost reeditat în 2016 în colecţia Top 10+ a Editurii Polirom. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016), Hanul lui Manuc (2017), finalist la Premiul Naţional pentru Proză Ziarul de Iaşi, reeditat în colecţia Top 10+ a Editurii Polirom (2018), Ultima cruciadă (2019) şi Maria Tănase. O fîntînă pe un drum secetos (2019). Începînd din anul 2018 publică la Editura Nemi seria de cărţi Istoria povestită copiilor.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Anchete”

Totul e relativ

De la bun început vă previn: eu nu cred că un personaj literar reușit poate fi

Urâții

Lipsa de înțelegere, de empatie, am spune acum, îl face pe Ibrăileanu să-l considere pe Chiriac