/

Petruchio – Îmblânzirea scorpiei

Antipatia, ca și simpatia, se declanșează la prima vedere și sunt greu de explicat.

Start
615 vizualizări
Citiți în 5 de minute

Întotdeauna simt un miros puternic de anason și cuișoare când îl văd pe Petruchio, din Îmblânzirea scorpiei. Mi se întâmplă și acum, când scriu despre el. Mi s-a întâmplat pentru prima oară pe când, pe la unsprezece ani, am citit o versiune adaptată pentru copii, în proză, a pieselor lui Shakespeare. Cele două condimente îmi provoacă greață și o tristețe care mă imobilizează pentru tot restul zilei.

Ce-i drept, nici Catarina nu-mi era prea simpatică, mi se părea îndărătnică numai la suprafață, lipsită de puterea cea adevărată care ar fi însemnat să nu-i facă jocul lui Petruchio, să rămână neclintită în independența ei. Dar ea cedase imediat de foame și de somn, ceea ce o ținea la ușa simpatiei mele, cam pe preș.

Nu știu de ce vorbesc la trecut, pentru că lucrurile nu s-au schimbat nici astăzi. Urmăresc cu greu piesa, nu mi-a plăcut filmul și continuă să-mi miroasă a anason și cuișoare. Mă întreb dacă Petruchio era simpatizat în epoca sa și de către cine? Crea el oare tabere, la fel cum o face astăzi? Înclin să cred că, pe sub reguli și uzanțe, orice simț etic corect echilibrat, indiferent de epocă, a putut întotdeauna sesiza cu ușurință nedreptatea. Așadar îmi place să cred că și la vremea când piesa se juca pentru prima oară, femeile râdeau albastru și făceau ciorbele crunt de sărate câteva săptămâni după aceea.

Antipatia, ca și simpatia, se declanșează la prima vedere și sunt greu de explicat. Nu misoginismul lui Petruchio mi-l face atât de antipatic. Nici faptul că era un vânător de zestre, cu țeluri superficiale în viață și incapabil de sentimente mai profunde, cum ar fi iubirea. Lăudăroșenia cu care își asigură prietenii că o va îmblânzi pe Catarina îmi stârnește zâmbete compătimitoare, poate pentru că nimeni nu m-a convins deocamdată că acela este sfârșitul adevărat al piesei, încă mai cred că s-a pierdut un fascicul cu epilogul în care Petruchio nu-i iese din cuvânt Catarinei, după un singur an de căsătorie. Ba chiar militează prin orașele Italiei renascentiste pentru egalitate de drepturi între bărbați și femei, ascunzând sub saltea un jurnal în care scrie în fiecare seară un singur lucru: am greșit.

Și atunci, dacă tăiem de pe lista lui cu defecte toate acestea, mai rămâne numai spiritul lui dominator și lipsa de inimă cu care exploatează slăbiciunile Catarinei, odată ce le-a descoperit. A simțit-o mai slabă decât el și a ținut să-i arate cine-i șeful. Anason pe cerul gurii. Poate că nici nu mi-ar fi fost atât de antipatic, dacă Catarina i-ar fi ținut piept așa cum promitea la început. Ceea ce înseamnă că are și ea rolul ei în antipatia mea pentru Petruchio. Niciodată nu mi-am luat răgazul de a-mi analiza mai amănunțit sentimentele pentru acest personaj, iar acum simt nevoia să ascult un apărător de-al său. Cunosc interpretările acelea conform cărora Petruchio de fapt s-ar fi îndrăgostit de Catarina, dar nu știa să se exteriorizeze. Le știu și nu m-au convins. Am să mai caut. Cu nădejdea că nu am devenit brusc antipatică și cu speranța că voi afla vreodată cu ce mi-a greșit anasonul, o plecăciune maestrului Shakespeare, care poate naște astfel de furtuni emoționale cu niște cuvinte scrise pe hârtie.

Simona ANTONESCU s-a născut la Galați în 1969 și a copilărit în localitatea Țintea (județul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” din Ploiești, a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. A debutat în 2015 cu romanul Fotograful Curții Regale, câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/Polirom și al Premiului de Debut al USR și finalist la Festival du Premier Roman de Chambéry. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016), Hanul lui Manuc (2017), finalist la Premiul Național pentru Proză Ziarul de Iași, Ultima cruciadă (2019), distins cu Premiul Cartea Anului 2019 de Filiala Brașov a USR, Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos (2019) și În umbra ei (2021), roman finalist la Premiul Național pentru Proză Ziarul de Iași. Începând din anul 2018 publică la Editura Nemi seria de cărți Istoria povestită copiilor.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Anchete”