Poftiți la masă: traduceri literare și gastronomie

Vi s-a întâmplat vreodată să citiți beletristică și să întâlniți feluri de mâncare, băuturi sau fructe despre care nu ați mai auzit înainte și pe care v-ați dorit să le încercați și în realitate? Ați observat că în unele cărți de ficțiune personajele nu se hrănesc, de parcă omul ar putea trăi doar cu aer? Sau că personajele nu mai gătesc, pentru că pot lua masa în oraș? Atunci ați ajuns pe pagina potrivită. Probabil faceți parte din categoria celor care își dau seama că mâncarea și băuturile nu sunt doar necesități de bază pentru supraviețuire, ci și indicatori culturali care reflectă apartenența și tradițiile, schimbările, aspirațiile și nevoia de înnoire.

Studiile interdisciplinare din ultimele decenii arată că producția, distribuția, consumul și reciclarea alimentelor au un impact foarte mare asupra indivizilor, societăților și mediului înconjurător. Această conștientizare crescută a condus la un interes general sporit privind modul cum sunt reprezentate alimentele și băuturile în literatură, atât în rândul scriitorilor, cât și în rândul criticilor literari și culturali, precum și în edituri și librării. Într-adevăr, prin explorarea și exploatarea semnificației literare a alimentelor, putem înțelege mai bine implicațiile culturale, sociale și politice ale acestora.

Pornind de la interesul crescut pentru influențele interculturale ale gastronomiei și pentru că pe 30 septembrie este Ziua Internațională a Traducerilor, am vrut să vedem ce perspective ne oferă unele traduceri literare în limba română asupra modurilor în care diferite culturi abordează procurarea, gătitul și consumul de alimente și băuturi. Prezenta anchetă, inițiată de Asociația Română a Traducătorilor Literari (ARTLIT), ne poartă în spațiile culinare din Italia, Spania, Portugalia, Franța, Olanda, Marea Britanie, dar și din Caraibe și Chile. Poftă bună… de lectură!

---

Răspund anchetei:

Mioara Angheluță, Miruna Bulumete, Elena Drăgușin-Richard, Monica Manolachi, Simina Popa și Lucia Vișinescu

---

𐫱 𐫱 𐫱

Alegerea unui fel de mâncare la un bistrou înseamnă nu numai asumarea identității, ci și afișarea ei, după cum reiese din romanul Terra Alta de Javier Cercas, apărut la editura RAO în 2021. „Patronul îl salută pe Salom și le ia comanda: Salom cere bere, fideuá cu alioli și calamari umpluți; Melchor, salată verde și friptură cu cartofi.” Ce înseamnă aceste opțiuni?

Într-o localitate catalană, catalaneitatea din farfurie nu atrage atenția, dar devine pregnantă prin antiteză. Salom, un polițist din partea locului, trecut de prima tinerețe și îmbătrânit de rama ochelarilor, dar simpatizat prin rolul de formator, se înfruptă din felurile de mâncare regionale. Tocmai pentru a conserva aroma culturemică, am păstrat în traducere termenii originali, introducând totodată note de subsol, deși meniul iberic s-a internaționalizat într-atât, încât aproape că nu mai are nevoie de prezentare.

Melchor, mai tânărul său coleg, venit puțin din Barcelona, puțin de nicăieri, fiu al unei prostituate cu o listă lungă de tați prezumtivi, mănâncă ușor traductibila salată cu friptură și cartofi. Meniul său ce nu cunoaște variațiuni importante ar putea plasa personajul la orice latitudine și pe orice meridian dacă scriitorul nu ar avea grijă să specifice discret că se află la o terasă din Gandesa. Melchor este consumator aproape exclusiv de Coca-Cola, ceea ce îl transformă, dacă nu într-un globalist, atunci într-un venetic în trecere, imun la renumele vinului din Terra Alta, după cum îi reproșează Cabrera, un superior ierarhic, dar și un cabrón, în definitiv: „De la o vreme prin părțile acelea se face un vin excelent, iar vara se pune în scenă bătălia de pe Ebru, cu trecerea râului și tot tacâmul. E un spectacol pe cinste, o să-ți placă. Dar, dacă stau și mă gândesc, tu bei doar Coca-Cola, iar pe istorie nu dai doi bani.”

Totuși, înainte ca regiunea Terra Alta să fie leagănul vinurilor cu denumire de origine, zona a fost teatrul ororilor din timpul Războiului Civil. Acum este mereu altul, dar aici rămâne același: flama răzbunării între familii nu s-a consumat nici măcar după aproape o sută de ani, fapt nelipsit de consecințe în economia romanului.

Melchor nu este chiar un abstinent, iar atunci când alege să se îmbete crunt după moartea soției sale, lovită de o mașină, o face cu demult internaționalizatul whisky și cu bere de marcă necunoscută. În aceste circumstanțe, hrana nu poate fi decât internațională și ea – pizza de subzistență: „Melchor apasă pe un întrerupător și un bec atârnând solitar din tavan iluminează palid dreptunghiul pereților goi, cu o fereastră dând spre noapte și pardoseala înțesată cu sticle de whisky goale sau pe jumătate pline, cutii de bere și cutii de pizza din carton.”

Afișarea sau neafișarea identității gastronomice este cel puțin derutantă. Melchor, între timp atașat iremediabil de Terra Alta, este eroul responsabil cu imobilizarea unui terorist islamist, pe când cel care i-a ucis soția, cel care s-a făcut pe sine unealtă a asasinilor unei familii catalane și care le-a obliterat urmele pentru a obstrucționa legea este însuși Salom, păstrătorul tradițiilor culinare, dar nu și al valorilor morale.

---

𐫱 𐫱 𐫱

Culinarul capătă valenţe inedite şi esenţiale în portretele literare ale unora dintre cei mai faimoşi oameni din istoria umanităţii, pe care marele scriitor avangardist Alberto Savinio (pe numele său adevărat Andrea De Chirico) le zugrăveşte cu vervă, umor şi deosebită căldură umană în paginile volumului său de nuvele Oameni, spuneţi-vă povestea!, bestseller şi longseller editorial în Italia, publicat în 1942, şi propus în premieră publicului român în 2021 la editura Humanitas.

Îmbinând ficţionalul cu veridicul biografic, Savinio îşi exprimă astfel miza scriiturii: într-o joacă autoelogiativă, îl înştiinţează pe cititor că personajele îşi vor revărsa „în aceste portrete înduioşătoare şi teribile întreaga lor esenţă fizică şi metafizică”. Pentru a capta această esenţă, cu o luciditate hiperascuţită, cu porniri aproape detectiviste, naratorul pune în lumină atât înzestrările excepţionale ale protagoniştilor, „metafizicul” din ei, cât şi ceea ce le defineşte existenţa corporală. Iar aici, alături de aspectul fizic, de felul de a merge, de a vorbi, de aspecte intime legate de viaţa amoroasă sau de igienă, de boli sau de slăbiciuni, preferinţele culinare ocupă un loc aparte.

Este hilar şi în acelaşi timp grăitor pentru marea lui generozitate şi lipsă de capricii să îl vedem, de pildă, pe Apollinaire consumând zilnic ficăţeii cu orez, gătiţi de aşa-zisul lui secretar, poreclit „baronul”, un retardat mintal şi un cleptoman. Este, de asemenea, fascinant să avem acces la pasiunile culinare ale lui Nostradamus: „Fiecare e obsedat de ce gânduri poate. Acelea ale lui Nostradamus cel «diurn» se învârteau în jurul leacurilor şi gemurilor. Pregătirea dulceţurilor era pentru Nostradamus o ştiinţă, astfel că în 1526 a pregătit la Avignon o peltea de gutui de o asemenea «supremă rafinateţe şi excelenţă», încât, urcând solemn scările palatului papal, i-a oferit-o cardinalului de Clermont, legat al papei. Şi Francisc I, care a gustat-o mai târziu, a găsit-o excelentă.”

Prin astfel de evocări, aceşti mari protagonişti ai istoriei capătă sclipiri de viaţă: ne apar dezgoliţi de etichete, familiari. Alteori, dimpotrivă, tocmai prin descrierea apetenţei lor pentru anumite alimente, Savinio deschide poarta către înţelegerea „divinului” din ei: de pildă, Arnold Böcklin era „un bun demiurg”, „se hrănea, ca un faun, cu brânză, ceapă şi smochine”, iar doamnei Duncan, însărcinată cu aceea care urma să devină uimitoarea balerină care a revoluţionat dansul la începutul secolului XX, „doctorul, deşi n-a înţeles nimic, i-a prescris stridii în gheaţă şi şampanie, a ales hrana care îi era cea mai potrivită copilei ce urma să se nască – prânzul Afroditei”.

Aşadar, în pagini caracterizate de un stil hibrid, în care anecdoticul se îmbină cu liricul şi sentenţiosul, Savinio păstrează vie o tensiune perenă între dimensiunea pur umană a acestor mari personalităţi şi un orizont al Marelui Timp al eternelor reîntoarceri, în care personajele, nu doar prin geniul lor, ci şi prin repetarea unor arhetipuri, sunt consacrate nemuririi.

---

𐫱 𐫱 𐫱

Jessie Burton este o scriitoare căreia îi place să se folosească de alimente pentru a asezona intriga din romanele ei istorice. Pe lângă zahăr, numit în trecut „aurul alb”, sau scorțișoara, nucșoara și multe alte mirodenii, ananasul joacă un rol important în intriga romanului Casa destinului, pe care l-am tradus recent pentru Humanitas Fiction. În 1705, ananasul, ca simbol colonial, se afla la începutul călătoriei sale de aclimatizare în Europa. Se știe că, după anul 1757, baronul Bruckental cultiva la rândul său ananas și alte fructe exotice în oranjeria palatului de vară de la Avrig, lângă Sibiu. Era un fruct scump, un semn de bun gust şi rafinament culinar, dar și o dovadă a procesului de modernizare, inclusiv în Transilvania. Unul dintre personajele romanului, botanist pasionat de creșterea și adaptarea plantelor exotice, visează să găsească un loc potrivit pentru cultivarea acestui fruct, în care vede o viitoare sursă de prosperitate. Pentru Caspar Witsen „cel mai puternic petic de pământ din Amsterdam este o suprafață mai mică de un hectar de pământ, bogat în turbă, de la marginea orașului… Grădina aceea înseamnă tot ce suntem și tot ce putem fi. Lumea întreagă unită de miezul și frunzele argintii ale ananasului. Este viitorul.”

Pentru alte personaje mâncarea este o sărbătoare, cum este cazul cu pufferts, niște clătite olandeze micuțe, asemănătoare cu gogoșile, făcute la ocazii speciale precum ziua de naștere a copilei familiei sau la primirea unui pețitor, a cărui vizită justifică pregătirea unui adevărat festin. Vizita lui Jacob prilejuiește folosirea unor ingrediente costisitoare. „Cina va începe cu frigănele cu ou, garnisite cu fenicul și mărar crescute în seră, ceva în plus, din afara sezonului. Apoi găinușă învelită în costiță afumată cu nucșoară, șofran și sos de vin alb. Găinușa va fi urmată de carnea de căprioară, la rândul ei acompaniată de claponi reci cu sos de lămâie.” Cu ocazia unei logodne, bucătăreasa „Cornelia prepară un festin și mai elaborat decât primul. Servește un somon uriaș întreg, înăbușit în unt cu nucșoară, țipari tineri în măcriș și hasmațuchi cu sos onctuos de ou, sparanghel cu unt și piper, o salată de țelină și clătite cu coacăze, totul stropit cu ce a mai rămas din vinul de Madeira păstrat de la ziua de naștere a Theei.”

Amsterdamezii din Casa destinului mănâncă sezonier și abia așteaptă anotimpul cald cu belșugul de legume și fructe și vânatul mult mai abundent. După lunga iarnă, cu monotonia ei gastronomică, „fructele și legumele din piață se schimbă, anticipând rețetele verii. Au apărut salata verde și ridichile, cireșele timpurii. Toate servitoarele și bucătăresele de la piață îi dau dreptate Corneliei, somonul și iepurii par mai dolofani. Au mai multă carne pe os când te pui pe tăiat!” Și o mâncare mai simplă, cum este hutspot-ul, tradițional în Țările de Jos, un preparat din cartofi, morcovi și ceapă, poate fi însă la rândul său motiv de mândrie pentru Cornelia, care mereu gătește cu abandon și pasiune. În prezent, hutspot-ul se consumă în zilele reci de iarnă, dar inițial era (și continuă să fie) preparat mai ales în ziua de 3 octombrie, când orașul Leiden sărbătorește victoria din 1574 împotriva spaniolilor. Pentru Nella, mâncarea este uneori o modalitate de alinare, cu rădăcini în copilărie, sub forma unei simple felii de pâine de casă, unsă cu unt, unul dintre cele mai elementare exemple de confort gastronomic pe care l-am întâlnit până acum.

---

𐫱 𐫱 𐫱

Cum era de așteptat, poeții britanici de origine caraibă se referă frecvent la cafea, zahăr, fructe tropicale și alte alimente coloniale. Multe dintre textele incluse în Antologie de poezie din Caraibe (Rafet, 2016) sau disponibile pe EgoRainbow conțin referințe relevante pentru mișcarea literară postcolonială. Ce înseamnă, de fapt, „lingurița cu suflet frumos” pomenită de John Agard în Lingurița bufonului, care pune în antiteză lăcomia și frugalitatea?

Pe de o parte, întâlnirea dintre Lumea Veche și Lumea Nouă a condus la simbioză culturală și la o intimitate creolă, așa cum reiese din poemul Pauză de Jean Binta Breeze: „la restaurant / ai comandat / o cafea / neagră / iar eu una albă / chelnerul a râs / încântat / și s-a uitat după / zahărul brun”. Totuși, relația imigranților cu englezii poate ascunde numeroase slăbiciuni și dificultăți, subiecte tratate frecvent de David Dabydeen: în Mama vorbește vorbe, comunitatea guyaneză de peste Atlantic își revendică dreptul de a fi contribuit la construcția identitară britanică, „noi, care am rămas aici, / care bem și trăncănim, încă te mai hrănim”, și semnalează continuitatea discrepanțelor, „ea a mâncat mereu din altă farfurie”.

Pe de altă parte, istoria transatlantică a însemnat nu doar schimb de bunuri și conviețuire etno-rasială relativ pașnice. În Rețetă pentru tigaie, John Agard expune violența negoțului cu sclavi, dislocarea și trauma colectivă. În poemul Pată, Grace Nichols abordează problema traficului de persoane instrumentat chiar de propria comunitate: „Dar am fost vândută de bărbați / cu pielea de aceeași culoare ca a mea / vândută ca pe o găină ca pe o capră / ca pe un sac cu mieji am fost / vândută / pe mărgele pe tigăi / pe zorzoane?” În poemele ei feministe, Shivanee Ramlochan rescrie istoria din perspectiva colonizaților, redând printr-un limbaj visceral suferința și nebănuitele surse de speranță: Virgina vorbește despre ce a îndurat exprimă efectele devastatoare ale războiului și ale exploatării, când, pentru a supraviețui, ajungi să te hrănești cu orice. Și ce înseamnă să îți mănânci sau să nu îți mai mănânci cuvintele?

Revenind în actualitate, Conductorii misterului său de Anthony Joseph este un portret emoționant al tatălui, din care, pe lângă înstrăinarea transoceanică rămasă nerezolvată, reiese și precaritatea sistemului local de producție și distribuție a fructelor tropicale, care, dacă în Europa încă ni se par un lux, în Trinidad ele reprezintă o sursă de subzistență. Prin analiză imagologică, Grace Nichols chestionează în Poeziile negresoaiei multe dintre reprezentările africanelor în istoria, arta și mentalul colectiv occidental: Negresoaia își amintește pune sub semnul întrebării stereotipul lui mammy, perpetuat necritic mai bine de un secol prin marca de produse pentru micul dejun Aunt Jemima. Dintr-o perspectivă postumanistă, Fred D’Aguiar personifică în Tratatul Mamei Dot insectele care se hrănesc cu sânge și carne de om, nu doar ca să demaște relațiile de putere inegale dintre Occident și fostele colonii, ci și pentru a ne reaminti că omul este pieritor. În fine, convivialitatea interetnică din Marea Britanie îl face pe Benjamin Zephaniah să ni-i evoce în Cântec despre sclavia modernă pe toți oamenii care asigură hrana pe planetă: „Când bei o băutură scumpă, / adu-ți aminte că exist. / Când încerci să-mi vinzi fasole, / adu-ți aminte că exist.”

---

𐫱 𐫱 𐫱

Când mă gândesc la cărți în care am avut de-a face cu pasaje despre mâncare, îmi vine în minte în primul rând o carte în care protagoniștii sufereau îngrozitor de foame. Ridicat de la pământ  de José Saramago este un roman de critică socială și de dragoste declarată oamenilor simpli (Polirom, 2022), o poveste întinsă pe câteva generații, de la feudalism la democrație, în jumătatea de sud a Portugaliei. Foamea în condiții grele de muncă îi împinge în cele din urmă pe oameni să reacționeze, să se împotrivească, este o foame lăsată moștenire din tată-n fiu, agonisită odată cu trecerea timpului. Mâncarea, prin urmare, ca obiect sau acțiune, apare în toate gradațiile de consistență, de la semințe de pin la porci la frigare.

Zici Portugalia, zici măslini. Neașteptat pentru mine și obiceiurile proprii, măslinele nu apar în carte consumate ca atare, toate ajung la producția de ulei, aliment prețios, folosit inclusiv drept monedă de plată, mită pentru forțele de ordine și recunoștință pentru preot – ceea ce mi-a amintit de vorba o măslină, o atenție.

Apropo de producție, Saramago se folosește de toată bogăția activităților agricole – o bucurie pentru un traducător crescut la oraș – ca să ascută contrastul dintre munca depusă pentru a obține mâncare și distribuirea ulterioară a acesteia. Romanul poate fi liniștit folosit drept referință pentru rânduielile agriculturii și studiul resurselor portugheze. Înregistrează însă totul cu multă sensibilitate, multă ironie și în stilul literar care l-a făcut faimos odată cu această carte, acea oralitate scrisă sau, dacă preferați, scriere orală: „Dar natura e prodigioasă, un sân abundent care se revarsă în orice şanţ. Să ne ducem după ciulini, ştevie, măcriş, spuneţi voi dacă asta nu e bogăţie. Ştevie, spanac, tot una când le culegi, numai la gust se simte diferenţa, dar fierte cu o ceapă călită, dacă a mai rămas vreuna, scuzaţi-mă dacă am râgâit.”

Nu apucam să mănânc foarte organizat când mă ocupam cu traducerea de față (publicată prima oară în 2016), un obicei nerecomandat, dar cu siguranță uleiul de măsline a ajuns să-mi capteze mai mult atenția în farfurie. Parcă îl simțeam mai pregnant. Fiind o mare amatoare de carbohidrați, mă inspirau mai mult personajele care rodeau pe timpul zilei de muncă câte un colț de pâine, drămuindu-și-l să le ajungă. Saramago are grijă să răzbune însă și foamea personajelor, amintind de hoții de ferme – țărani care furau porci și alte alimente și le distribuiau clandestin la prețuri mai mici, primindu-și clienții cum se cuvine: „S-au tot dat, până când au rămas doar doi porci puşi pe nişte saci vechi. S-a făcut şi ciorba, au mai pus apoi şi nişte slănină la prăjit cu mirodenii, ceapă şi de toate, şi le-am făcut frumos loc în burtă, tocana a fost bună, şi vin s-a băut mai mult de o carafă.”

Țăranii învață să-și ascundă mâncarea în gropi săpate în pământ și căptușite cu plută, trucuri ingenioase născocite de nevoie, la fel cum traducătorii trebuie să găsească, atunci când n-au încotro, soluții pentru zicale și expresii din popoare de pe alte meleaguri, ca să hrănească cititorul pe tot parcursul poveștii.

Cu ceva de digerat ne alegem din orice carte, ronțăiți, înfulecați, dați și vecinului!

---

𐫱 𐫱 𐫱

Miguel Bonnefoy este un scriitor francez născut într-o familie de origine sudamericană. În romanul Ereditate, publicat în română la Editura Trei în 2021, povestește printre altele cum se îmbinau bucătăriile de pe cele două continente: „Femeile se îndeletniceau pe atunci cu niște experimente culinare incredibile, care păreau mai apropiate de vrăjitorie decât de gastronomie. Ele îmbinau vechile tradiții ale bucătăriei franceze cu ierburile Cordilierilor, învăluind coridoarele locuințelor în aburi galbeni și arome misterioase. Se serveau empanadas umplute cu cârnați, coq au vin, pasteles de jaiba cu brânză maroilles și o brânză reblochon care puțea atât de tare, încât servitoarele chiliene credeau că fusese făcută din laptele unor vaci bolnave.”

Cred că oricine traduce literatură și „se confruntă” cu descrieri culinare precum cea din fragmentul de mai sus are tendința de a-și suspenda pentru un moment frământările legate de traducere, de a ieși din tensiunea textului și de a se lăsa în voia imaginilor care prind contur în mintea sa. Își îngăduie, astfel, o experiență senzorială în care se pot îmbina sinestezic – ca în capitolul „Cartea de bucate” din romanul Exuvii de Simona Popescu – gusturi, mirosuri și materii mai mult sau mai puțin îmbietoare. Sau, dacă imaginile sunt irezistibile, iar urechile, lungite de foame, se poate întâmpla să cedeze impulsului epicureic, deplasându-se de la masa de lucru la masa din bucătărie… Les aléas du métier!Probabil că și tânăra familie a viticultorului Lonsonier – emigrantul francez pe care destinul îl va duce pe fascinantul tărâm chilian, deși destinația sa fusese California – va fi căzut în mrejele bucătăriei locale, de vreme ce condimentele acesteia sunt lăsate să învigoreze rafinamentul culinar francez, care oricum nu pare a fi pe placul localnicilor.

Parcurgând din nou fragmentul citat mai sus după ceva vreme de la momentul traducerii romanului Ereditate de Miguel Bonnefoy, mi s-a părut că regăsesc aici o mise en abyme pentru traducerea literară, așa cum se face ea astăzi, în cele mai multe cazuri: o negociere pe muchie de cuțit între traducătorul deschis, dispus să-și uite pe alocuri propria identitate, și textul-sursă, care își cere tot mai mult drepturile. Rezultatul nu este neapărat bun sau frumos, ci misterios, adică necunoscut, dar și neobișnuit.

Să mai spună cineva că traducerea nu-i mare brânză!

---

Citiți A DOUA și A TREIA parte a anchetei ARTLIT.

---

Imagine reprezentativă de Viktoria Alipatova, Pexels.com.