Poftiți la masă: traduceri literare și gastronomie (V)

Oare când mi-am dat seama că citesc o carte tradusă dintr-o limbă în alta? Să fi fost Coliba unchiului Tom de Harriet Beecher Stowe sau Ultimul mohican de James Fenimore Cooper? Sau cartea de bucate cu rețete din bucătăria internațională, un volumaș fără poze și cu multe cuvinte necunoscute? Sau poate a fost când am citit Degețica de Hans Christian Andersen cu ilustrații de Doina Botez ori Muzicanții din Bremen de Frații Grimm cu ilustrații de Vasile Olac. Cele din urmă apăruseră la Editura Ion Creangă atât în limba română, cât și în limba engleză. Pe atunci, cu puțin înainte de 1989, nu îmi puneam astfel de întrebări, dar aceste situații au fost de ajuns să mă motiveze să învăț limbi străine și pe cont propriu de la o vârstă fragedă.

Pe 30 septembrie se sărbătorește în lumea întreagă Ziua Internațională a Traducerilor. Deși traducerea are o istorie îndelungată de tălmaci și dragomani, acest eveniment este de dată foarte recentă. În anul 2017, Națiunile Unite au adoptat rezoluția 71/288, prin care se recunoaște rolul traducerii ca profesie în cultivarea bunelor relații între țări. Data de 30 septembrie nu este întâmplătoare, ci a fost aleasă pentru că atunci este ziua Sfântului Ieronim, traducătorul Bibliei în limba latină (sec. III-IV A.D.), considerat patronul celor care se îndeletnicesc cu arta migăloasă a transpunerii unui text dintr-o limbă în alta.

De ce este importantă traducerea literară printre alte tipuri de traducere? Traducerea literară este esențială pentru promovarea înțelegerii interculturale, permițând cititorilor accesul la voci și perspective diverse. Ajută la păstrarea și transmiterea patrimoniului cultural, creând punți acolo unde există bariere lingvistice și conflicte. Traducerea extinde accesul la narațiuni din alte lumi și îmbogățește peisajul literar. De asemenea, se promovează empatia, expunând cititorii la experiențe și puncte de vedere diferite, încurajând sentimentul de interconectare globală. În plus, traducerea literară contribuie la dezvoltarea intelectuală și artistică, stimulând creativitatea prin schimbul de stiluri, teme și perspective. În cele din urmă, prin traducere, literatura se democratizează, deoarece cunoștințele și poveștile devin accesibile unui public mai larg.

În anul 2024, Asociația Română a Traducătorilor Literari a împlinit zece ani de existență. Cu această ocazie, este în derulare Caravana „TrAducem împreună”, care constă în mai multe evenimente cu public, desfășurate în șase orașe din țară: Constanța, București, Timișoara, Iași, Galați și Cluj-Napoca. Programul complet se găsește pe paginile ARTLIT și cuprinde conferințe, ateliere de traducere pentru adulți și copii, întâlniri cu studenții de la limbi străine din mai multe centre universitare etc.

Romanele discutate în continuare din perspectiva relației dintre hrană și literatură sunt traduse din engleză, franceză, arabă și germană și ne poartă din California spre Oceanul Pacific, din Barbados în Boston și Salem, prin dărămăturile Damascului asediat, dar și din Moscova spre Berlin și Toronto și înapoi în Berlin. Deși provin din culturi diferite, ele au câteva lucruri în comun. Toate sunt despre supraviețuire în condiții limită. Toate critică impunerea unor puteri străine asupra unor culturi locale. Toate tratează despre limitele fizice ale corpului uman sau animal în condiții de stres, fie din cauza foamei, fie a violenței, fie a experimentelor, fie a deteriorării relațiilor. Toate explorează teme etice complexe: exploatarea științifică, complicitatea socială la opresiune, supraviețurea în vreme de război sau implicațiile diferențelor culturale și politice. Poftă bună… de lectură!

Cărțile comentate sunt traduse de:

Irina Borțoi, Alexandra Cozmolici, Laura Sitaru și Monica Tamaș

Irina Borțoi, traducătoare din limbile engleză și franceză

Romanul Oamenii din copaci (Litera, 2021), debutul scriitoarei Hanya Yanagihara, este un jurnal de penitenciar. Un tânăr american pe nume Norton Perina, absolvent de medicină, se alătură în 1950 unei expediții pe o insulă izolată din Oceanul Pacific. Cei doi antropologi pe care îi însoțește sunt interesați de obiceiurile localnicilor, care parcă trăiesc în Epoca de Piatră. Ce mănâncă insularii? Cum se descurcă echipa de exploratori? Cum se împacă unii cu alții în condițiile în care ceea ce pare inacceptabil în lumea civilizată pare natural într-o lume ancestrală și invers.

Trăind alături de membrii tribului, americanii observă ce animale vânează localnicii și cum le consumă. Carnea neconsumată se păstrează în subteran, în gropi săpate sub câte o colibă pe unde trece un fir de apă rece. De băut beau apă de izvor ori nectar sorbit direct din fructe. Chiar dacă exploratorii au venit pregătiți cu provizii, cei trei străini încearcă și mâncarea locală, nu fără a strâmba din nas în fața unui fruct plin de viermi. Mai mult, băștinașii colectează diverse tipuri de viermi și conuri, pe care le pun la uscat, pentru ca apoi să le consume pe post de gustări.

Din comunicarea cu membrii tribului, Norton își dă seama că unii dintre ei trăiesc mai mult decât în mod obișnuit. Devenit explorator de voie, de nevoie, face această descoperire cu totul întâmplător, în timp ce îi consultă pe băștinași. În perioada următoare, își propune să afle cauzele medicale și să construiască dovezi fizico-chimice în timp ce, pentru sistemul universitar american, el este încă un cercetător fără laborator și fără relații.

Înainte de a ajunge pe insulă, Norton este împlicat în experimente de laborator, fără a-și face prea mari complexe privind exploatarea animalelor. Este unul din motivele pentru care romanul este o critică a sistemului de cercetare postbelic. Tânărul medicinist participă activ la consumul generalizat de rozătoare în scopuri științifice: șoarecii sunt injectați cu diverși viruși, care se speră că ar produce cancer, iar după un timp, indiferent dacă se îmbolnăvesc sau nu, aceștia sunt uciși. Dacă se demonstrează că un astfel de virus ar putea produce cancer, atunci bingo! Urmează contractul cu o companie farmaceutică pregătită să scoată pe piață un vaccin care să contracareze acțiunea virusului. Odată învățată lecția cinismului, contextul din roman se extinde. Experimentele se fac pe o întreagă populație dintr-o insulă microneziană, unde oamenii trăiesc după principii ancestrale. Este vremea când antropologia încă se hrănește din obiectivarea persoanelor cercetate, iar colonizatorii încă nu și-au scos ghearele din corpul micilor națiuni.

Cei trei exploratori află că sursa longevității insularilor este o țestoasă, a cărei carne conferă celor care o mănâncă un soi de aparentă nemurire, adică trăiesc dublu sau triplu față de ceilalți. Cu toate acestea, prelungirea vieții are un preț: deși corpul rămâne sănătos, mintea se deteriorează, ducând la pierderea funcțiilor cognitive și la destrămare socială. În acest mod, proscrișii – numiți și „visători” – ajung să hălăduiască prin copaci, de unde și titlul cărții.

În ultimele zile petrecute pe insula din Oceanul Pacific, Norton își procură o țestoasă pentru experimente. Ajuns în California, începe să publice articole în presa de specialitate, este contactat de cercetători cu experiență și munca lui devine recunoscută de la an la an, până când, în 1974, primește Premiul Nobel pentru descoperirea sidromului Selene, numit și sindromul nemuririi.

La nivel personal, Norton înfiază de-a lungul anilor nu mai puțin de 43 de copii de pe insulă, fie nedoriți de părinți, fie rămași orfani. Mutați în Statele Unite, unii dintre ei se adaptează foarte greu. Pe aceștia din urmă ajunge să îi abuzeze. Unora dintre copii violența li se pare naturală și nu se revoltă. Totuși, unul dintre cei abuzați își trădează tatăl adoptiv, reclamându-l la poliție.

Ficționalitatea insulei, a tribului și a sindromului nemuririi este potențată de limba simplă și enigmatică a indigenilor, inventată de autoare. Pentru autenticitate, cartea include un glosar la finalul cărții. În fine, explorarea ficțională a consecințelor descoperirilor științifice și a corupției morale rezonează cu dezbaterile din lumea reală despre responsabilitățile cercetătorilor.

Alexandra Cozmolici, traducătoare din limba franceză

Tituba a fost una dintre femeile acuzate de vrăjitorie în procesele din Salem, statul Massachusetts, în anii 1692-1693. De atunci a curs multă cerneală pe acest subiect în rândurile istoricilor și ale scriitorilor. Publicat inițial în franceză în 1986, romanul Eu, Tituba, vrăjitoarea neagră din Salem (Polirom, 2021) de Maryse Condé, scriitoare născută în Guadelupe, este un punct de vedere relevant pentru epoca literară postcolonială. 

Romanul începe cu familia Titubei, o pereche de sclavi de pe o plantație din Barbados. În afară de munca la stăpân, părinții ei au peticul lor unde își cultivă de-ale gurii și cresc animale. De fapt, Tituba este rodul unei relații violente dintre mama ei și stăpânul plantației. După șapte ani, într-o altercație cu stăpânul, mama ei încearcă să îl ucidă, dar nu reușește și ajunge să fie spânzurată ca o lecție pentru ceilalți sclavi. După ce fetița rămâne în curând și fără tată, găsește adăpost în casa unei bătrâne, Man Yaya, care îi arată „meșteșugul plantelor”, nu doar al celor pentru mâncare, ci și al celor care vindecă, și care o învață să stea de vorbă cu morții în urma unor sacrificii ritualice.

La paisprezece ani, Tituba rămâne și fără sprijinul pământesc al lui Man Yaya, așa că își construiește o colibă departe de plantații. Își cultivă o grădină mică și amenajează un coteț pentru găini și bibilici, o vacă și un porc. Nu durează mult și îl cunoaște pe John Indian, un sclav mereu vesel, cu care se și mărită, mutându-se pe plantația unde muncește el. Nu se înțeleg însă cu stăpâna, care nu acceptă să îi gătească negrii mâncarea, așa că sunt vânduți unui alt stăpân.

Pastorul Samuel Parris îi urcă pe corabie și îi duce cu el în Boston, unde rămâne cu familia timp de un an până își găsește o parohie. În acest interval, Tituba povestește că uneori „nu mâncam toată ziua decât mere uscate”. John Indian, angajat să întrețină focul într-o cârciumă, izbutește să îi aducă uneori de-ale gurii, ascunzând resturi de mâncare în haine. De la o bătrână de-a locului, Tituba învață cum să îngrijească plantele din grădină în țara cea nouă.

Ajunși cu toții în Salem, satul unde Samuel Parris primește parohie, Tituba continuă să muncească la bucătărie, în ciuda faptului că localnicii nu concep ca stăpânii albi să aibă slujitori negri. Ura are însă rădăcini atât de adânci, încât Tituba simte din ce în ce mai mult prăpastia care se cască între ea și ceilalți. Ca să reziste psihic, își umple cu apă un bol și își imaginează că acolo este Barbados, insula ei cu trestie de zahăr, cocotieri și migdali indieni.

Vrăjmășia dintre localnicii puritani îi face să o acuze pe Tituba de vrăjitorie atunci când nu sunt în stare să își explice logic și onest pagubele de care au parte. Stăpânul ei, Samuel Parris, precum și soțul ei, John Indian, se numără printre acuzatori. Atunci când este aruncată în închisoare, Tituba își dă seama că este singură în fața unei comunități corupte. Pentru că nimeni nu îi plătește cheltuielile cu închisoarea, este tocmită la bucătărie și ulterior la nunți și petreceri. În fine, reușește să scape atunci când o cumpără, cu tot cu datoriile către stat, un comerciant rămas văduv, cu nouă copii. Totuși, localnicii din Salem nu suportă traiul lor în comun și le incendiază casă, așa că se despart, nu înainte ca Tituba să îl roage pe comerciant să îi plătească drumul spre insula ei de baștină.

Întoarsă pe insulă, Tituba își reface coliba și grădina și rămâne însărcinată cu liderul maronilor, acei negri liberi, care nu muncesc pe plantații. Își dă seama, totuși, că viața pe insulă s-a schimbat mult, iar incantațiile și sacrificiile ritualice nu o ajută să se reconecteze cu comunitatea. Recunoscută și aici ca vrăjitoare și acuzată de instigare la răzvrătire, albii de pe insulă se coalizează și o spânzură împreună cu alții ca ea. Ultimele cuvinte ale romanului înainte de Epilog, „copacii stranii rodeau stranii fructe”, amintesc de celebra melodie „Strange fruit” a lui Billie Holiday, compusă după mai multe tragedii similare din sudul Statelor Unite de la începutul secolului XX.

Laura Sitaru, traducătoare din limba arabă

Fata care nu se putea opri din mers (Editura Trei, 2020) de Samar Yazbek este un roman conceput din perspectiva unei adolescente, care relatează situația tragică a Siriei din anul 2013 când susținătorii dictatorului Bashar al Asaad hotărăsc să lanseze atacuri asupra civililor cu scopul de a-i opri pe oponenții regimului. Vom descoperi o lume a copilăriei, populată cu povești arabe sau occidentale, dar marcată puternic de efectele conflictului armat. Fata rezistă războiului prin imaginație, chiar dacă își pierde pe rând mama, fratele și prietenii.

Rima locuiește într-o căsuță săracă împreună cu fratele ei mai mare și cu mama lor. Aceasta face curățenie la școală și uneori cafele pentru angajați, iar fratele fetei lucrează într-un restaurant în timp ce studiază la universitate. Rima a crescut cu o tulburare psihică din cauza căreia nu vorbește și nu se poate opri din mers, motiv pentru care este legată cu o sfoară de mâna mamei și, mai târziu, a fratelui ori a prietenului acestuia. În schimb, fata are darul de a desena frumos, imaginându-și o lume colorată, în contrast cu cenușiul din jur. Pentru a câștiga niște bani în plus, o ajută pe mama ei tăind legume, care apoi sunt duse la Piața Leneșilor din centrul Damascului, de unde le cumpără cei care nu au timp să și le taie singuri. În ziua în care Rima și mama ei pornesc spre casa bibliotecarei, care obișnuia să le ajute cu haine și cărți, destinul lor ia o întorsătură tragică.

După cum era de așteptat, dintr-o carte despre război nu pot lipsi scenele în care oamenii sunt copleșiți de foamete. În clădirea unde s-a adăpostit împreună cu alți refugiați, unde nu primesc decât „un sendviș cu zaatar” pe zi, Rima află uimită că: „Nu avem aproape nimic de mâncare, iar fratele meu a spus că această situație nu mai poate continua, căci oamenii vor muri de foame.” Când atacurile se întețesc, Rima se trezește cu pământ în gură, în timp ce în jur miroase oribil de la gazul otrăvitor pe care susținătorii dictaturii au ales să îl lanseze asupra cetățenilor. Când se simte abandonată, devine mai conștientă de situație: „Simțeam un fel de fericire ascunsă pentru că îmi conștientizam senzația de foame. Era o senzație a mea, care mă privea doar pe mine.” Din când în când, fata are acces la o supă de linte ori la o sacoșă cu mere, dar în curând rețelele de apă și de curent electric nu mai funcționează. Oamenii încep să mănânce ierburi și strâng fiare vechi pentru a le schimba cu o pâine în centru. Un câine umblă cu o mână de om în fălci și o muscă se împotmolește în sângele de care fusese ademenită. „Mi-e foame” este ultima referire la hrană în roman.

Cu toate acestea, într-o lume sfâșiată de conflicte și de lipsuri, autoarea alege să le estetizeze. Rima este interiorizată și crește „devorând” poveștile din cărțile de la bibliotecă. Ori de câte ori întâmpină dificultăți în realitate, evadează în lumea poveștilor împreună cu Micul Prinț și Mica Sirenă, brodează pe marginea lor și desenează. Aflată printre refugiați răniți sau morți, alături de „acele trupuri care se dizolvau în apă ca niște acuarele”, adolescenta preferă să doarmă, să viseze o altă lume, una mai bună. Până la vârsta ei, Rima nu a văzut pești adevărați de aproape, nici în apă, nici la piață, nici în farfurie, ci numai în cărți. Îi poate doar desena în culori și îi poate folosi ca termen de comparație pentru avioanele care trec pe cer. Fata nu mai are acces la miere și nici la ciocolată, dar Hassan, prietenul fratelui ei, are „ochi de culoarea mierii”, iar cartea de povești Kalila și Dimma are „învelitoare ciocolatie”.

Prin detaliile despre hrană și lipsa ei în vreme de război, romanul lui Samar Yazbek este o invitație la meditație privind viața la limită și moartea iminentă. În condițiile în care unii se nasc cu toate la nas, iar alții cunosc foamea în fiecare zi, un astfel de roman, prin traducere, poate deschide ferestrele dintre culturi, care altfel ar rămâne închise și nu am ști de ce orori sunt în stare unii dintre semenii noștri trăitori pe planetă și nici cum să ne ferim de ele.

Monica Tamaș, traducătoare din limbile germană și japoneză

În romanul Memoriile unui urs polar (Polirom, 2022), scriitoarea japoneză Yoko Tawada ne spune povestea a trei generații: bunica ursulețului Knut, născută în Uniunea Sovietică și autoarea unei autobiografii de succes; mama lui Knut, o ursoaică artistă la circ; și Knut însuși, un urs de la Grădina Zoologică din Berlin. După cum reiese din titlu, pactul lecturii se bazează în principal pe tehnica personificării, ceea ce își pune amprenta pe modul cum se mișcă personajele de la o pagină la alta: ba sunt oameni, ba sunt animale.

Povestea bunicii ne poartă din Moscova spre Berlin, apoi spre Toronto și înapoi în Berlin. În tinerețe, este ursoaică de circ, dusă la propriu cu zăhărelul ca să se ridice în picioare și să danseze pe scenă. Odată cu înaintarea în vârstă, se implică în administrația circului și participă la evenimente încheiate de fiecare dată cu câte un dineu apetisant. La un moment dat, începe să își scrie autobiografia și intră în legătură cu editorul Leu-de-Mare, care o stimulează să compună mai departe oferindu-i la fiecare întâlnire câte o ciocolată occidentală. Este o epocă în care nu se găsește votcă în oraș, fiindcă cea mai mare parte se trimite la export. Relația cu editorul devine alunecoasă: „Leu-de-mare și-a frecat mâinile, ca și când ar fi căutat aluatul potrivit din care să îmi poată frământa o nouă gogoașă.” Când editorul îi sugerează să renunțe la critică politică, ursoaica se enervează și își cumpără un borcan de miere, pe care o devorează imediat. În primele zile de exil în Berlinul de Vest, neamțul Wolfgang o conduce în casa în care urmează să locuiască. Este foarte încântată de muntele de somon din frigider. În schimb, manualul de germană, mai ieftin decât o porție de somon la țiplă, este aproape de nedigerat. După ce este atacată de niște extremiști, emigrează în Toronto, unde îl cunoaște pe ursul Christian, se căsătoresc și se întorc în Berlin, dar în cel de Est.

A doua parte a romanului o are în centru pe Tosca, fiica ursoaicei moscovite, și este narată de dresoarea acesteia. În tinerețe, dresoarea este sfătuită să se atașeze doar de animale vegetariene, pentru a reduce riscul atacurilor mortale. Totuși, nu o face, astfel că lucrează cu lei și tigri, iar mai apoi cu urși. Spectacolul cu urși polari se dorește a fi ceva nemaivăzut. Printre variantele discutate cu direcțiunea se are în vedere un număr în care „ursoaica ar face lucruri banale, pe care noi, oamenii, le facem în viața de zi cu zi: să se așeze la masă, să își pună un șervet în poală, să deschidă un borcan de marmeladă, să își pună marmelada de căpșune pe pâine, să bea cacao din cană și așa mai departe”. Un alt număr pus pe tapet constă în demonstrația cum că ursoaica poate face calcule matematice: dresoarea o întreabă cât fac 2 + 2, iar ea se duce la panoul care arată numărul 4. Spilul este că panoul este uns cu miere. Cu timpul, între dresoare și ursoaică se înfiripă o prietenie adevărată și își fac confesiuni. Nimeni în afară de ursoaică nu ar asculta-o pe dresoare povestind despre foametea de pe vremea războiului. Până la urmă, numărul de circ care le aduce cel mai mare succes este „sărutul morții”, prin care Tosca smulge un cub de zahăr de pe limba dresoarei.

Knut, fiul Toscăi și al lui Lars, este protagonistul celei de-a treia povești. Născut în captivitate la Grădina Zoologică din Berlin, Knut este un alter ego al omului modern urbanizat și condiționat de tot felul de legi și limite sociale. Pentru el, Homo sapiens este o specie cu degete alungite, iar reprezentanții săi îl hrănesc cu lapte și mai târziu cu mixuri nutritive și apetisante. Se atașează de îngrijitorii săi ca și cum i-ar fi rude apropiate sau prieteni. Pe unul îl ascultă cum cântă melancolic la chitară seara. Pe altul îl însoțește în oraș la o recepție organizată pentru a sărbători ziua de naștere a cuiva. Simte presiunea vizitatorilor mici și mari, i se par amuzante reacțiile copiilor, pozează cu nonșalanță în timpul conferințelor de presă și se bucură când vine toamna și un vizitator îi rostogolește un dovleac în cușcă. Descendent al unor urși polari veritabili, Knut se integrează de minune în contextul postuman contemporan.

Citiți PRIMA, A DOUA, A TREIA și A PATRA parte a seriei ARTLIT „Poftiți la masă”.

Fotografie reprezentativă de la Alina Levkovich, Pexels.com.