Traducere

/

Cine știe de ce facem ceea ce facem

Raymond Carver, Catedrala, traducere de Horia Florian Popescu, Editura Polirom, 2019

Publicată în 1983, Catedrala este a treia și ultima carte de proză scurtă scrisă de Raymond Carver (1938-1988), carte pe care prozatorul, dispărut prematur în urma unui cancer, o considera ca fiind și cea mai bună a lui. Apărută la puțină vreme după faimoasa Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire (Polirom, 2015), într-un moment cînd Carver era pe val (divorțase de prima soție, dar povestirile sale se vindeau, erau traduse, premiate, în curs de ecranizare și formaseră în jurul lui un fel de cult), cartea reprezintă o fină schimbare stilistică, pe care, din păcate, prozatorul „realismului murdar” n-a mai avut timp s-o exploreze.

De altfel, una din povestirile de aici („Ceva mic și bun”) este rescrierea/dezvoltarea unui text din acel faimos volum („nu mi se părea terminată, mai erau lucruri de spus”, mărturisea într-un interviu prozatorul obsedat de rescriere, asemeni lui Hemingway), iar povestirea omonimă, deja scrisă, n-a mai apărut acolo pentru că nu se potrivea cuprinsului. Ambele proze sînt vîrfurile acestui volum, demonstrînd că fina schimbare de optică narativă (rezultată din despărțirea de editorul Gordon Lish, un campion al austerității și brevității) era de bun augur.

Cariera literară a lui Carver a început imediat după ce s-a încheiat cea de alcoolic („Locul de unde te sun”, alt vîrf al cărții, este, poate, cea mai biografică proză a lui – cel puțin în spirit, dacă nu în literă) și a fost o carieră care s-a conturat într-un timp remarcabil de scurt: practic, a fost recunoscut ca un maestru al prozei scurte în decurs de doar cinci ani.

În ciuda premizelor banale, situațiile sînt complicate emoțional și psihologic, conțin detalii stranii, căpătînd, astfel, adîncimea apelor calme.

De aceea, tematic vorbind, Carver scrie și în această a treia sa carte tot despre oameni simpli și banali, confruntați cu anxietatea, lipsa dispoziției și a sensului, cu sentimentul pierderii și rătăcirii; oameni ale căror griji sînt legate de bani, slujbe, acoperișul de deasupra capului; bărbați (o singură proză are ca protagonistă o femeie) cu probleme de relație și în căsnicie („prefer dialogul între oameni care nu se ascultă”, spunea Carver, iar proza „Cu băgare de seamă” ilustrează perfect acest aspect), eșuînd în alcoolism (bețivanii lui triști sînt diferiți de cei charismatici ai lui Bukowski sau de cei violenți ai lui Dennis Johnson), înfruntînd, fără prea multe urme de înțelegere a vieții, pericolul izolării, abandonului și ratării.

Rămîne remarcabilă aparenta banalitate a scenelor și a situațiilor din aceste 12 proze: un cuplu vizitează alt cuplu care au un bebeluș hidos și țin un păun ca animal de companie. Un alt cuplu primește vizita unui vechi prieten al soției, orb și proaspăt văduv. O femeie își vizitează bărbatul mutat de acasă și ajunge să-i scoată cerumenul din ureche. Un bărbat pune la cale o ieșire în oraș și o infidelitate cu angajata soției sale, femeie lefteră pe care un soldat negru proaspăt întors din Vietnam se oferă, chiar sub nasul lui, s-o plătească pentru o felație în parcarea barului. Un bărbat rămîne să se descurce singur cu copiii (și nu prea reușește), în timp ce soția lui, plecată de acasă cu un coleg de serviciu al soțului, îl sună să-i vorbească despre noul curs fericit al vieții ei. Un cuplu își pierde copilul în urma unui accident petrecut chiar de ziua băiețelului și nu mai apucă să ridice tortul aniversar, situație care duce la conflict și hărțuire din partea unui cofetar demn de milă (proză ecranizată de Robert Altman în Short Cuts, 1993).

În ciuda premizelor banale, situațiile sînt complicate emoțional și psihologic, conțin detalii stranii, căpătînd, astfel, adîncimea apelor calme. Schimbarea acestei ultime cărți, de care vorbeam la început, vine din abordarea narativă explicată chiar de scriitor: „Stilul e mai plin, mai generos, iar prozele – mai dezvoltate, au bătaie mai lungă, sînt mai puternice și mai pline de speranță. Dar nu a fost ceva intenționat, pur și simplu circumstanțele vieții mele s-au schimbat, nu mai beau și sînt mai bătrîn. Mi s-au întîmplat lucruri”.

„Nopți albastre” de Joan Didion, în colecția ANANSI

Una dintre cele mai așteptate noi apariții în colecția Anansi. World Fiction din această primăvară o reprezintă noua traducere din opera lui Joan Didion: volumul Nopți albastre, carte care se află deja în librăriile fizice și online din întreaga țară.  

„Sfâșietoare… O meditație melancolică asupra morții și timpului”, scria despre noua carte a lui Joan Didion una dintre cele mai apreciate voci ale criticii literare americane, Michiko Kakutani de la The New York Times.

Nopți albastre a fost publicată de Joan Didion la șase ani de la apariția bestsellerului mondial Anul gândirii magice, o carte-cult în întreaga lume și una dintre cele mai iubite volume publicate în traducere de Editura Pandora M: „După publicarea volumului Anul gândirii magice, oamenii mă opreau în aeroporturi și îmi vorbeau despre decesele din familile lor. Era o vreme în care asta mi se părea perfect normal. Dar vine un moment în care vrei să fii singur, în care parcă nu vrei să împărtășești chiar totul tuturor. Pe de altă parte, dacă este să ne gândim, asta înseamnă să fii scriitor: să împărtășești”, mărturisea Joan Didion într-un interviu pentru The New Yorker.

În Nopți albastre, o nouă carte-terapie menită să exorcizeze singurătatea şi suferința, Joan Didion ne împărtășește din nou din experiența sa, încearcă să asimileze și să se împace cu moartea prematură a propriei fiice, Quintana, eveniment survenit la un an de la propria nuntă și la foarte scurt timp de la moartea tatălui său. Văzut și ca un text-companion pentru Anul gândirii magice, Nopți albastre este cu mult mai mult de atât: Didion așază moartea fiicei în contextul propriei îmbătrâniri, în cel al morții soțului, și încearcă să conjure spiritul celei dragi prin punerea în scenă a unui amalgam de amintiri, de frânturi de memorie. Rezultatul nu este însă obținerea unei înțelepciuni sobre, ci, din contră, o răscolitoare meditație asupra fragilității ființei umane.

„Spre deosebire de John, eu n-am mai scris niciodată despre fiica noastră. John a scris o piesă despre ea numită Quintana și, de asemenea, a publicat un volum de eseuri cu titlul Quintana și prietenii, fiica noastră apărea chiar și pe copertă… Pentru mine, acum a venit vremea”, declara autoarea într-un dialog acordat unei cunoscute publicații de peste Ocean.

În prefața cărții, Joan Didion ne explică și opțiunea sa pentru acest titlu: „Cartea aceasta se numește Nopți albastre fiindcă atunci când am început so scriu gândurile îmi alunecau tot mai mult spre boală, spre finalul promisiunii, spre zilele tot mai scurte, spre ineluctabilitatea dispariției, spre lumina care piere. Nopțile albastre sunt opusul pieirii luminii, dar sunt și avertismentul dinaintea ei”.

Înainte de a scrie Nopți albastre, Joan Didion a dramatizat Anul gândirii magice. Varianta scenică a cărții, gândită ca un monolog dramatic, a fost interpretată pe Brodway de actrița Vanessa Redgrave, artistă cu care Joan Didion împărtășește mai mult decât o prietenie de o viață, ci și tragedia pierderii propriei fiice înainte de vreme – fiica Vanessei Redgrave, Natasha, a murit la doi ani de la premiera piesei Anul gândirii magice.

„Într-un fel, asta ne-a apropiat, deși fiecare dintre noi am simțit teroarea odată cu disparițiile fiicelor noastre. Am înțeles în totalitate de ce Vanessa nu a mai vrut să facă joace piesa”, s-a confesat Joan Didion, suprinsă ulterior că buna ei prietenă a fost de acord totuși să înregistreze versiunea audio a cărții.

Photo credit: Jill Krementz

Adorată de publicul american și tradusă pretutindeni în lume, Joan Didion este autoarea a cinci romane și a patru cărți de nonficțiune, printre care South and West si Where I Was From. Volumul ce reunește toate operele sale de nonficțiune, We Tell Ourselves Stories in Order to Live, a fost publicat de către Everyman’s Library în 2006. Născută în Sacramento, California, Joan Didion locuiește în prezent la New York. La Editura Pandora M a mai apărut volumul de memorii Anul gândirii magice, recompensat în 2005 cu National Book Award for Nonfiction și finalist la National Book Circle Critics Award și Pulitzer pentru Autobiografii în același an.

Volumul Nopți albastre, publicat în 2011, a fost primit cu același entuziasm precum Anul gândirii magice: „un text incantatoriu, o scrisoare de condoleanțe adresată omenirii, despre realitățile dureroase ale condiției umane” (The Washington Post), „profundă și emoționantă… Cartea aceasta este mai mult decât orice o meditație asupra mortalității” (San Francisco Chronicle).

Joan Didion a fost căsătorită cu John Gregory Dunne, romancier, scenarist și critic literar american. Începând din toamna anului trecut, în rețeaua Netflix rulează documentarul Joan Didion: The Center Will Not Hold, regizat de Griffin Dunne și produs de Annabelle Dunne, nepoții celebrei scriitoare californiene. Realizat în familie, filmul îi surprinde lui Joan Didion atât viața profesională, cât și pe cea personală, portretizând-o așa cum publicul nu a avut ocazia să o cunoască până acum, într-un carusel al emoțiilor pe care îndrăgita autoare americană a știut mereu să le transforme în cei mai puternici aliați pentru literatura sa.


În 2021, în colecția ANANSI. World Fiction vor apărea în jur de 40 de cărți, lista incluzând majoritatea titlurilor recompensate cu cele mai importante premii literare ale anului trecut. Opera poetei Louise Glück, laureata Nobelului literar, va fi tradusă și publicată începând cu acest an, alături de romanul The Discomfort of Evening semnat de scriitoarea olandeză Marieke Lucas Rijneveld, premiat cu The International Booker Prize, precum și de romanul Shuggie Bain de Douglas Stuart, recompensat cu The Booker Prize 2020.
ANANSI. World Fiction este cea mai recentă colecție dedicată traducerilor din literatura universală de pe piața de carte din România. Noul proiect editorial, coordonat de scriitorul și editorul Bogdan-Alexandru Stănescu, a fost lansat la finalul lunii septembrie 2020. Așezată sub semnul lui Anansi, zeul african al poveștilor, colecția ANANSI. World Fiction include cinci serii: Anansi. Contemporan – dedicată literaturii actuale, Anansi. Clasic – un spațiu al clasicilor secolului XX, Anansi. Mentor – ce reunește eseuri literare, Anansi. Ego – seria dedicată memorialisticii și Anansi. Blues – seria poeziei.

/

Fată, femeie, alta

Mama 

poartă o ţinută de casă cu flori de un portocaliu stins în­mănuncheate deasupra sânilor 

are brațele goale, părul este liber să stea ridicat în sus în unghiuri trăsnite 

ţine spatele drept, pentru că a fost învățată să stea dreaptă şi cu picioarele încrucişate pe podea, aşa cum îi spune fiicei sale atunci când se cocoşează, stai dreaptă și vorbește corect, de ce te exprimi ca zurbagiii de copii de pe stradă 

Mama 

ale cărei picioare sunt puternice și au cicatrice de la mersul desculţ pe solul împădurit

Mama 

scoate găluştele de igname cu mâna, le înmoaie în sos, vorbind între două îmbucături 

să admirăm, Carole, geniul geometriei hiperbolice, în care suma unghiurilor este mai mică de 180 de grade 

să admirăm modul în care au descoperit vechii egipteni cum să măsoare un câmp cu formă neregulată 

să admirăm faptul că X a fost doar o literă rar întrebuinţată până la apariţia algebrei, care a făcut din ea ceva special care poate fi dezvăluit pentru a‑i descoperi valoarea sa reală 

vezi tu, matematica este un proces de descoperire, Carole, este ca explorarea spațiului, planetele au fost dintotdeauna acolo numai că ne‑a luat mult timp să le găsim

„O lectură obligatorie despre Marea Britanie modernă și despre condiția femeii… Un roman impresionant, intens despre viața familiilor britanice de culoare, strădaniile, suferințele, veselia, dorurile și despre iubirile lor… Stilul autoarei este pasional, acid, clocotește de energie și umor. În această carte nu există nici măcar un moment de toropeală, iar ritmul nu îți îngăduie să te îndepărtezi de avântul ei. ”– Juriul Booker Prize

*

Mama cea isteață care a învățat‑o să‑i aşeze pe X și pe Y în calcule complicate și să aibă încredere că acestea îi vor da rezultatele corecte 

cât de mult îi plăcea să memoreze ecuația pătratică atunci când colegii ei de clasă habar nu aveau ce însemna asta 

cât de mult îi plăcea să exceleze într‑un domeniu, să se remarce 

așa cum a făcut‑o cu siguranță în ziua următoare la La­Tisha, după ce o convinsese pe Mama (care era destul de naivă în orice privință cu excepția matematicii) că se ducea la o petrecere în pijamale 

când era de fapt la o petrecere ticsită de adolescenți care se înghesuiau pe coridor, cu draperiile lăsate, mobilierul tras pe margine în living, două lămpi de pe măsuţe acope­rite cu cârpe roșii de şters vasele, creând o atmosferă de club de noapte 

pe când fetele stăteau în grupuri şi dansau stânjenite în mijlocul încăperii, băieții zăboveau pe lângă pereți, iar Busta Rhymes[1] se auzea suficient de încet pentru a nu face vecinii să bată la uşă 

și LaTisha striga la toată lumea să nu se cherchelească şi să nu se poarte urât, și nimeni nu avea voie în dormitoare sub ameninţarea pedepsei cu moartea, și categoric nu se fumează, iar la prima adiere de „iarbă” avea să‑i dea afară pe făptași pentru că, pe cuvântul meu, cu asta nu e de glumă 

însă Carole bea pentru prima dată în viața ei și s‑a cherchelit repede cu vodcă și un suc de lime atât de dulce, încât 

abia a observat că avea 40% alcool, a golit câteva pahare prin­tr‑un pai de băut cu serpentine fluorescent ca și când ar fi fost nişte limonadă într‑o după‑amiază caldă de vară 

Romanul urmărește viața a douăsprezece personaje, unsprezece femei și o persoană transgender, non-binară, majoritatea de culoare, din Marea Britanie. Ele se află în căutarea unui viitor, a unei case, a unei iubiri, a unei mame absente, a unui tată pierdut, a unei identități, a unui gen, a unei existențe și, în treacăt, a fericirii. Prin intermediul personajelor sale, romanul străbate 120 de ani de istorie a Marii Britanii.

când sosiră Trey, fratele mai mare al Aliciei care studia Științele Sportului la universitate, și gaşca sa 

îşi făcuseră în sfârşit apariţia nişte tipi marfă, de‑a drep­tul beton, care se dădeau mari în living, mult mai ca lumea decât băieții de vârsta lui Carole, care încă mai trăgeau fe­tele de codiţe la locul de joacă și apoi fugeau chicotind 

a început să danseze mai provocator în fața lor 

bucuroasă că LaTisha o forțase să se îmbrace frumos, și mai scoate‑ţi capul din cărțile alea bune de nimic și maturi­zează‑te, Carole 

sperând că rujul pe care îl purta pentru prima oară nu se ştersese când își ţuguia buzele într‑un botic sexy 

în timp ce‑şi flutura peruca lucioasă de Cleopatra, care îi ajungea până la umeri 

pe când își unduia șoldurile ca fetele din videoclipurile muzicale, purtând pantalonii sexy din PVC pe care îi împru­mutase de la Chloe, pantofii cu toc pe care îi împrumutase de la Lauren şi care îi făceau dintr‑odată picioarele să pară foarte lungi și frumos conturate 

când a observat că el o privea ca și cum ar fi fost Aleasa, chiar dacă înainte nu‑i dăduse nicio atenţie când mergea pe strada principală 

nimeni nu o privise vreodată în felul în care o privea Trey în seara asta, cum privea minusculul top care‑i arăta formele, care crescuseră de la zero la ceva super‑mare în ultimul an 

astea de unde mai apăruseră? 

ea și LaTisha conveniseră că biologia umană era atât de ciudată și de arbitrară, frate

cu o asemenea audienţă, s‑a trezit învârtindu‑se în mij­locul livingului cu brațele întinse, aşa, de‑al naibii, învârtin­du‑se de zor deoarece băutura o făcea să se simtă atât de liberă, iar emoțiile atât de efervescentă, și era pur și simplu atât de atrăgătoare pe când se învârtea pe mormăielile lui Busta, cu vibrațiile emise de difuzoare înfăşurându‑i cor­pul, până ce învârtirea ajunse de la picioare la cap, iar ea s‑a prăbuşit pe neaşteptate, și aproape că a regurgitat chipsu­rile pe care le mâncase mai devreme, și a auzit râsete, și aşa îi trebuia dacă se dădea mare 

numai pentru a fi salvată de la o situaţie extrem de stân­jenitoare de Trey, care a plonjat în mulțime, a ajutat‑o să se ridice, i‑a spus că va avea grijă de ea, și ești atât de sexy încât ar trebui să fii arestată, domnişoară 

a cuprins‑o în brațe, nu mai fusese îmbrățișată de ni­meni de la zece ani și începuse să evite storcirile claustro­fobe ale mamei 

Mami era caldă și moale, pieptul lui Trey era tare, iar când a ridicat privirea spre el, ochii lui cenușii erau blânzi când se uitau adânc în sufletul ei 

iubire, asta era iubirea? chiar dacă abia se întâlniseră și încă îi mai era puțin rău? 

Trey – a încercat ea să rostească pe tăcute, Carole & Trey sau poate că era T‑R‑A‑Y[2]? o, nu, nu ar merge, nu s‑ar putea căsători cu un accesoriu pentru bucătărie, lol, căsătorie? uau, de unde a mai apărut şi asta? OMG, soţiorul, el era vii­torul ei soţior? 

mâna lui îi mângâia capul, ea ar fi dorit să nu facă asta, ar fi putut să‑i cadă peruca 

el i‑a spus că avea nevoie de aer curat, ești atât de deli­cată încât trebuie să am grijă de tine, Domnişoară 

abia aștepta să‑i spună lui LaTisha, care ar fi fost atâââât de geloasă şi totuşi s‑ar fi bucurat pentru ea, ai crescut, Carole 

el a condus‑o prin aglomeraţia de pe hol, a scos‑o cu grijă pe ușa din față, era întuneric afară, cu excepția lumini­lor de la felinarele stradale și era rece 

când au ieşit afară, el a ghemuit‑o strâns sub brațul lui, ca și cum capul ei ar fi fost un pachet pe care îl ducea, iar când a încercat să‑l ridice nu a reuşit și capul i se învârtea și se simțea subjugată de colonia lui, sau era deodorant? de fapt, mirosea a odorizant 

se vor opri să se sărute? primul ei sărut, nu cu limbă, ceea ce era dezgustător, ci delicat, pe buze, ca în filmele vechi alb‑negru pe care îi plăcea lui Mami să le urmărească 

„Bernardine Evaristo este una dintre acele scriitoare care ar trebui citită de oricine, oriunde. În poveștile ei se intersectează personaje pragmatice cu istorii captivante despre Marea Britanie de azi.“ ― Elif Shafak

cu excepția faptului că nu‑și putea scoate capul de sub axila lui, în timp ce el o conducea în afara proprietăţii 

se simţea ca şi când ar fi fost ridicată în aer, plutind pe aripile iubirii, ăsta nu cumva era un cântec? s‑au îndreptat spre aleea scurtă care ducea spre Roxleigh Park, pe ale cărei leagăne ea și LaTisha își petrecuseră copilăria, discutând despre sensul vieții și reflectând la iminenţa noului mile­niu, care avea să fie ceva super‑epic și bizar‑sci‑fi, pe când își avântau picioarele în aer și simțeau vântul suflând prin­tre cărările dintre codiţele lor împletite 

a dus‑o peste micul pod care traversa pârâul și prin poarta care era de obicei încuiată, până când consiliul a re­nunțat la înlocuirea lacătului 

nu erau singuri 

a auzit şi alte voci

a mai încercat o dată să privească în sus, era ca și când capul îi era strâns într‑o menghină și nu mai păşea pur şi simplu, ci era forţată să meargă 

apoi s‑a trezit trântită la pământ cu faţa în sus, simţea iarbă umedă pe spatele gol, pe picioare și pe brațe, voia să doarmă fie şi cinci minute minunate, a simțit ochii închizân­du‑i‑se, când i‑a deschis nu mai putea să vadă, era legată la ochi, brațele îi erau prinse deasupra capului 

cum i‑au scos hainele? 

apoi 

corpul 

ei 

nu a mai fost

numai 

al 

ei 

le‑a 

aparținut 

lor 

iar ea, care iubea numerele, a devenit afonă la matematică 

nu putea să numere, nu voia 

simțind părți de corpuri străine pe și în locuri ale corpu­lui ei care erau atât de intime, atât de obscene, încât nu le simțise nici chiar ea singură 

o dureadureadurea 

încontinuuîncontinuuîncontinuu, la infinit, ceea ce în­semna ceva fără sfârșit, ca 0,333333 sau 0,999999, cu ex­cepția faptului că asta se va termina, deoarece scopul vieții era să călătoreşti spre finalul ei, altfel nu era viață, cele două 

erau inseparabile, așa cum i‑a spus Mami o dată privind cu tristeţe fotografiile ei vechi de la nuntă 

Carole s‑a obligat să se gândească la numărul ei prefe­rat, 1729 

singurul număr care poate fi suma a două numere la pu­terea a treia în diferite moduri 

unu la puterea întâi este unu 

doisprezece la puterea a treia este 1728 

adună‑le pentru a obține 1729 

mai sunt, de asemenea, zece și nouă, fiecare la puterea a treia, care înseamnă atunci 1000 + 729 

după ce au trecut minute sau ore sau zile sau ani sau mai multe vieți, a încetat 

tânjeai după asta şi, apropo, ai fost grozavă 

apoi au plecat

și 

la fel 

şi 

ea.

Traducere de Adina Ihora


[1] Busta Rhymes (n. 1972), cântăreț, rapper, compozitor american (n. red.).

[2] În limba engleză, tray înseamnă „tavă” (n. tr.).