Manifest. Despre cum să nu renunți niciodată
(fragment)

Editura Corint prezintă un fragment din volumul Manifest. Despre cum să nu renunți niciodată de Bernardine Evaristo, tradus de Andreea Călin și aflat în curs de apariție în cadrul colecției Corint Fiction, coordonată de Ana Antonescu.

Start
448 vizualizări
Citiți în 25 de minute

Manifest este relatarea intimă și curajoasă a felului în care Bernardine Evaristo a reușit să scrie istorie. De la copilăria marcată de rasism, până la descoperirea artelor teatrale, de la înființarea în anii 1980, în Regatul Unit, a primei companii teatrale pentru femeile de culoare, până la procesul de maturizare prin care a ajuns să fie scriitoarea deschizătoare de drumuri, profesoara, mentorul și activista pe care o vedem acum – Bernardine își exprimă revolta împotriva curentelor tradiționale și dedicația de o viață față de comunitate și față de propriul spirit creativ.

Prin intermediul experiențelor sale extraordinare, autoarea ne oferă o perspectivă complexă asupra rasei, a claselor sociale, feminismului, sexualității și asupra înaintării în vârstă în Anglia modernă.

Povestea vieții lui Bernardine Evaristo este un manifest despre curaj, integritate, optimism, inventivitate și tenacitate. Este un manifest pentru oricine a trăit vreodată la marginea societății și pentru oricine vrea să-și lase amprenta asupra istoriei. Este un manifest al forței de neoprit din fiecare dintre noi.


Fragment

În timp ce scot la lumină fiecare etapă a vieții mele, îmi este clar că drumul pe care l‑am parcurs pentru a deveni scriitoare a început cu mult timp înainte să încep să scriu. Dacă mă gândesc la originile creativității mele, atunci mă întorc

în timp la sursa inevitabilă, copilăria mea, când citeam pentru că mă plictiseam și mă plictiseam pentru că existau prea puține lucruri care să mă distreze. Eram la mijloc între doi frați care, imediat cum cel mai mic a crescut suficient, au preferat să‑și petreacă timpul împreună mai degrabă decât cu mine. Uneori oamenii își imaginează că să crești într‑o familie mare înseamnă că ai în permanență tovarăși de joacă. Poate că asta a fost situația în cazul meu până la vârsta de șapte ani, dar, după aceea, noi, frații, ne‑am despărțit în perechi în funcție de vârstă și sex. Gestionarea a opt copii care locuiesc într‑o casă este posibilă doar prin formarea unor grupuri separate. Cele două fete mai mari și‑au petrecut timpul împreună o vreme, iar cei patru băieți au format unități de câte doi cu tovarășii cei mai apropiați ca vârstă. Din păcate, sora cea mai apropiată ca vârstă de mine era prea mică pentru a fi compatibile.

Diversitatea de distracții mereu disponibile pentru tinerii de azi pare incredibilă în comparație cu începuturile vieții mele. Demult de tot, în preistoria copilăriei mele, erau doar trei posturi TV cu perioade limitate de emisie, nu exista internet și aveau să mai treacă alți treizeci și cinci de ani înainte ca varianta sa rudimentară să devină disponibilă pentru uzul domestic. (Îmi aduc aminte că un inginer de telecomunicații mi‑a spus în 1989 cum cărțile pot fi transmise printr‑o linie telefonică. Am încercat să vizualizez o carte fizică îndesată într‑un telefon și am fost sigură că e nebun.) Principalele filme difuzate la televizor erau cele vechi alb‑negru, existau câteva posturi de radio și mașinării portabile de redare a muzicii, deoarece vechile casetofoane nu fuseseră încă inventate sau cel puțin nu erau folosite pe scară largă. Telefoanele erau 100% imobile și roboții telefonici urmau să fie inventați peste douăzeci de ani.

„Un Bildungsroman nonficțional care reprezintă un monument impresionant dedicat vieții creative a femeilor de culoare.” — Hope Wabuke, NPR

Așa că mă plictiseam adesea și principala modalitate de a‑mi alina plictisul era să citesc, ceea ce mama mă încuraja să fac. În fiecare sâmbătă, de la o vârstă fragedă, mă duceam la Biblioteca Publică Woolwich și împrumutam două sau trei cărți pe gratis. Ca urmare a faptului că îmi plăcea să citesc, imaginația mea s‑a dezvoltat călătorind în vieți și medii dincolo de ale mele. Nu sesizam pielea albă a personajelor din cărțile pe care le citeam atunci pentru că eram prea tânără ca să înțeleg ce nu vedeam. În ziua de azi, sunt o susținătoare a cărților multiculturale pentru copii deoarece aceștia au nevoie să se vadă reprezentați în cărți, ca o formă de validare de sine, să simtă că aparțin poveștilor și miturilor din țările lor. Ca adult, absența acestor povești a fost cea care m‑a stimulat să le scriu pe ale mele.

Uneori îmi lipsește viața liniștită de dinaintea internetului – o vreme în care nu primeam o cascadă de e-mailuri, iar discuțiile telefonice zilnice nu erau programate din vreme.

Nu cu mult timp în urmă, într‑o tabără de două săptămâni cu acces limitat la internet, am fost uimită de cât de liniștită m‑am simțit, mult mai introspectivă, mai racordată la mine însămi și capabilă să gândesc mai clar, mai profund. Mi‑am adus aminte că odinioară asta era normalitatea. Era mediul perfect pentru scris.

Cititul cărților – spre deosebire de parcurgerea rapidă a e‑mailurilor, navigarea prin rețelele sociale sau scanarea conținutului de știri online – era și este o experiență foarte odihnitoare. Când eram copil, cititul era ceva intim – o experiență solitară. Nu‑mi aduc aminte să fi vorbit despre ceea ce citeam, cu excepția cazurilor în care era legat de orele de engleză de la școală. Era o pregătire bună pentru cariera mea viitoare de scriitoare. Poate că motivul pentru care am continuat să scriu zeci de ani este că am capacitatea și, într‑adevăr, nevoia de interioritate și introspecție necesare pentru scris, acestea fiind cultivate din momentul în care am putut să citesc singură în copilărie.

Mai recent, am ajuns să înțeleg modul în care educația mea catolică a jucat un rol în instinctul meu de a produce poezie imediat cum am început să scriu. O perioadă lungă de timp, am perceput poezia ca pe un soi de cadou apărut de nicăieri.

„O reimaginare a memoriilor ca manual de creativitate, activism și reinventare de sine.” — Seattle Times

Mi‑a luat mult timp să‑mi dau seama că fusesem cufundată în poezie când eram copil. Pe cât de mult mă plictisea slujba catolică la care eram obligată să particip când eram copil și pe cât de mult îi disprețuiam pe preoții ipocriți, probabil că au exercitat o influență subliminală prin intermediul spectacolului dramatic și poetic al serviciilor religioase. Singurul lucru care‑mi plăcea la participarea obligatorie la slujbă era spectacolul pe care‑l presupunea.

În primii patru ani ai școlii mele primare, am mers la o școală catolică unde se oficiau liturghii în fiecare dimineață în capelă și, pe lângă asta, mă duceam duminica la slujbă. Biserica Sf. Petru din Woolwich ar fi putut la fel de bine să fie Biserica Sf. Petru de la Roma, mi se părea așa de imensă și îi inspira sinelui meu mărunt atâta venerație. După ce am devenit însă suficient de mari, eu și frații mei intram tropăind înăuntru pentru a ne ocupa locul în strane, de obicei întârziind, deoarece mama avea mulți copii de pregătit. Dacă îndrăzneam să șușotim între noi, unul dintre enoriași se întorcea și ne certa. Îmi aduc aminte cum, odată, preotul nemilos a oprit slujba în timp ce intram în biserică pentru ca toată lumea să se întoarcă să privească marșul rușinos al copiilor maronii care tropăiau pe culoar.

În anii 1960, slujba – denumită liturghia tridentină – se rostea în latină, o limbă moartă, așa că era puțin probabil să‑l cucerească pe un copil. Începând cu secolul al XVI‑lea, în toată lumea, liturghia catolică păstrase această tradiție antediluviană care bulversa cea mai mare parte a congregației. Cu toate acestea, am o vagă amintire a faptului că îmi plăcea să aud sonoritățile străine, intonația serioasă a limbii latine cu ritmurile ei poetice alinătoare.

După ce liturghia a trecut la engleză, cum era de bun‑simț, îi absorbeam structura narativă de bază, deși plină de caracterizările predefinite ale lui Dumnezeu – cel bun și ale diavolului – cel rău. Observam probabil forma narativă a serviciului religios cu preotul ca protagonist, răul stând la pândă din noi toți ca antagoniști, amenințarea damnării eterne ca o consecință a păcatelor noastre – raiul sau iadul ca deznodământ pentru viețile noastre. (Structura narativă există peste tot, nu doar în povești.)

Îi invidiam pe băieții de altar care aveau sarcina de a trage pânza albă apretată peste balustrada din fața altarului, așteptând congregația să îngenuncheze și să primească cuminecarea. Funcționa ca o față de masă verticală și ani de zile am visat că sunt chiar eu acolo, serioasă, întinzând cu îndemânare cutele ca să arate perfect. Le admiram atât de mult statutul în ceremonie. Când venea vremea pentru sfânta euharistie, mă așezam la coada care se mișca pe coridor către balustradă, unde îngenuncheam pe băncuță și‑mi așteptam rândul pentru ca preotul, mereu acompaniat de băiatul de altar, să vină și să‑mi așeze pe limbă prescura albă delicată și delicioasă care se topea în gură, urmată de o înghițitură de vin, simbolizând corpul și sângele lui Hristos.

Din păcate, nu aveam cum să devin băiat de altar pentru că eram fată și noi, fetele, ne cunoșteam locul în ierarhia Bisericii Catolice. Când aveam să creșteam, rolurile noastre urmau să fie cele de a face curat în biserică, de a deveni bucătărese și menajere pentru preoți, de a aproviziona stocul de lumânări și de a face ceaiul și prăjiturile pentru ocaziile sociale.

„Pe de o parte, carte de memorii, iar pe de alta, meditație asupra perseverenței, creativității și activismului. O odă minunată adusă tenacității și curajului, precum și un portret intim al uneia dintre cele mai talentate scriitoare.” — Kirkus Reviews

Când mă gândesc la liturghie, îmi aduc aminte de ea ca de un spectacol de teatru: poezia rapsodică a psalmilor pe care îi cântam toți la unison, imnurile pe care le interpretam, muzica tulburătoare a orgii, tămâia parfumată pe care o inhalam în timp ce era răspândită dintr‑o cădelniță de preot pe măsură ce înainta pe culoarul central înveșmântat în hainele lui uimitoare. Cât de prețios era totul, cât de teatral printre podoabele rococo poleite și aurite, din piatră și lemn, scenele biblice cioplite în relief și statuile, coloanele și arcele năucitoare, lumina pătrunzând prin ferestrele împodobite cu vitralii. Toată acea iconografie religioasă, tot acel simbolism și ritual aveau să rămână gravate în memoria mea celulară, zi de zi la școala primară și săptămână de săptămână în cei zece ani de mers la biserică în fiecare duminică, fără pauză.

Oare a fost așadar atât de surprinzător că, atunci când am început să scriu pentru teatru, la câțiva ani după ce am părăsit biserica, aceasta urma să iasă la iveală prin limbajul înălțător al poeziei?

Influențele literare sunt importante, dar ducem cu noi mult mai multe lucruri care ne formează, printr‑un proces alchimic, creativitatea.

Dar cum rămâne cu influența literaturii antice grecești asupra imaginației mele literare, cu ale ei poeme epice și drame poetice, pe care le‑am studiat în traducere la școală? Antigona lui Sofocle, personaj revoltat și eponim, îmi vorbea atât de convingător când eram adolescentă.

În mod asemănător, faptul că am învățat limbi străine la școală – franceza și latina, câte cinci ani fiecare, spaniola, doi ani – sigur mi‑a oferit siguranța de a jongla cu limbile în ficțiune.

Ca scriitoare, trebuie să‑mi aud personajele vorbind pentru ca ele să prindă viață în mintea mea, iar tendința mea de a folosi narațiuni la persoana întâi face din asta o

cerință esențială pentru a crea ficțiune credibilă. Cuvântul rostit devine cuvântul scris sau mai degrabă cuvântul auzit devine vocea personajului. În majoritatea cărților mele, am presărat limbi străine prin text și mi‑am dorit să imit felul în care vorbesc oamenii, oricând și oricum am putut.

Mă întreb de asemenea dacă nu cumva engleza stricată a tatălui meu mi‑a influențat scrisul. Cu siguranță că vocile pe care le auzim când creștem ne influențează cumva scrisul.

Am o tendință naturală de a prefera limbajul colocvial, care poate fi mai dificil de recreat decât vorbirea standard. Surprinderea esenței modului în care vorbim în orice altceva decât engleza standard, găsind de obicei o variantă aproximativă în loc de a o reproduce și fără a face apel la caricaturizare sau fără a deveni de neînțeles pentru cititorul obișnuit, necesită o sensibilitate sonoră care nu poate fi cultivată. Merită tot efortul, deoarece limbajul colocvial este cel cu impulsuri democratice, pentru că astfel toate comunitățile, toate clasele sociale, toate regiunile, toate culturile, toate felurile de a vorbi ajung să fie auzite, valorizate și demne de a fi luate în calcul.

Am observat că mulți scriitori britanici afirmă că Virginia Woolf, Jane Austen, Emily Dickinson și Henry James sunt cei care le‑au influențat literatura, dar, când eram foarte tânără, senzația mea a fost că scriam împotriva lor. Pentru mine, cititul era o experiență plăcută, de imersiune, dar nu când a trebuit să citesc Spre far de Virginia Woolf pentru școală. Acum sunt fan, dar mi‑a luat mult timp să mă obișnuiesc din nou cu scrisul ei, cum ar fi cu Orlando sau Doamna Dalloway pentru că am avut o reacție atât de viscerală împotriva ei în adolescență.

Aveam nevoie să citesc scriitoare de culoare când eram foarte tânără și nu am descoperit niciuna în Regatul Unit care să se fi născut și crescut aici și să ne relateze poveștile din această perspectivă. M‑am inspirat de la afro‑americane: Audre Lorde, Toni Morrison, Gloria Naylor și Alice Walker erau printre cele mai importante și, bineînțeles, Ntozake Shange, și scriitoarea jamaicano‑americană Michelle Cliff și romanciera nigeriană Buchi Emecheta care ajunsese în Regatul Unit în 1962, la vârstă adultă și scria în principal despre Nigeria.

Acestea erau scriitoarele care aduceau în prim‑plan viețile femeilor de culoare și, făcând asta, mi‑au oferit permisiunea de a scrie. Într‑adevăr, m‑au învățat cum să scriu urmându‑le exemplul, după ce am reușit să trec peste povara măreției lor, care o vreme mi‑a afectat încrederea în mine. Mi‑a luat ceva timp să trec peste vocea persistentă din capul meu care‑mi spunea că nu aș fi niciodată la fel de bună ca ele. A trebuit să învăț că nu aș scrie niciodată ca persoanele care făceau parte dintr‑o altă generație, cultură și educație. Trebuia să scriu doar ca mine însămi, deși asta e mult mai ușor de zis decât de făcut.

Bernardine Evarito este autoarea a opt cărți de ficțiune, inclusiv romanul Fată, femeie, alta – recompensat cu Premiul Booker în 2019. În 2020, a fost răsplătită cu Indie Book Award for Fiction, iar la British Book Awards a câștigat atât premiul Fiction Book of the Year, cât și Author of the Year. În iunie 2020 a devenit prima femeie de culoare și prima scriitoare britanică de culoare care a ajuns în topurile de ficțiune din Regatul Unit. Cărțile ei pot fi citite acum în mai multe limbi pe tot mapamondul. Este profesoară de scriere creativă la Brunel University din Londra, vicepreședinte ales pe viață al Royal Society of Literature, membru onorific al St Anne’s College, University of Oxford, și membru onorific al American Academy of Arts and Sciences. A înființat Brunel International African Poetry Prize, programul de mentorat Brunel International African și a participat la înființarea Spread the Word Britain și a primei companii teatrale pentru femei de culoare, Theatre of Black Women.

În 2021, a lansat seria „Black Britain, Writing Back”, în colaborare cu Penguin Books, pentru a promova scriitori britanici de culoare, din secolul trecut. S-a născut la Londra, unde locuieşte și în prezent.

Puteți citi mai multe despre autoare aici: https://bevaristo.com

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Avanpremiere”

Vocile Penelopei

Editura Universității de Vest din Timișoara vă prezintă în avanpremieră un fragment preliminar din Vocile Penelopei.

Paragina

Consulul nu avea nimic extravagant și, cu atât mai puțin, sobru, protocolar, distant, înțepenit. E adevărat