Robotă frenetică pare să desfășoare Ivan Pilchin prin Chișinău, cel puțin după socoteala de pe manșeta primului său volum de poeme scris direct în românește – Și tu, Iohanan (Editura Arc, Chișinău, 2024). Precedentul volum – Omul acvariu (tot Arc, 2020) – îi fusese tradus de Maria Pilchin, o fantomă recurentă în poeziile lui Ivan (după cum și el e una la fel de prezentă în poemele Mariei). Fără îndoială că tandrețea dintre ei e stimulativă pentru amîndoi, dar la niciunul ea nu are o exploatare biografistă (ba nici măcar biografică), fiind prezentă doar ca un climat de fond, fără tentații exhibiționiste. E un lucru rar printre poeți – și de aceea l-am și pomenit, căci altminteri nu scriu deloc asemănător. Ivan optează pentru o întocmire grafică hieratică, înșirînd mărgele pe modelul stalagmitelor și inducînd astfel o solemnitate discursivă evlavioasă, aproape religioasă. Nu e, de altfel, singura instituție religioasă din poemele sale, căci semnele lor se pot vedea și-n tematică și-n atitudine (nu mai vorbesc de registrul referențial!), dar nu atît de manifeste încît să-l facă poet religios cu acte în regulă. În orice caz, nu unul de strană, căci altminteri e un devot exaltat, de nu chiar absolut, al religiei poeziei. Ars poetica lui din Omul acvariu proclamă, îngînîndu-l pe Sf. Pavel, poezia ca singurul temei al ființei: „și dacă am atîta credință încît să mut și munții, iar poezie nu am, nimic nu sunt” – e una din replicile date de el apostolului. Și, firește, poezia ia chipul paulinian al iubirii: „poezia nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale” etc. Concluzia e, desigur, și ea adaptată: „și acum rămîn acestea trei: credința, nădejdea și poezia. iar mai mare dintre acestea e poezia.” Permutarea pe care o face Ivan e însă o egalizare și rezultatul ecuației e poezie=iubire. Deși nu pare, nici formal, nici în privința fondului imaginativ, Ivan e un blagian care cultivă și el eroslatria și purcede, mult mai timid și mai discret, firește, la același tip de cosmoerotizare. Imnul erotic din deschidere chiar la una din materiile lumii apelează spre a beatifica iubirea (încît pare a fi aplicat doar o lecție bachelardiană): „el zise/ tu și eu/ suntem apă/ și atunci cînd/ ne/ iubim/ unul pe altul/ apele noastre/ se contopesc/ împreună/ se împletesc/ ca niște/ valuri/ mlădioase/ și devin/ un tot/ întreg//…// și iată că/ odată/ în lumea/ asta/ nu vor mai rămîne/ ape/ care/ să nu fi fost/ unul/ dintre noi/ care/ să nu fi știut/ dragostea/ cuiva” (Eau de vie). Epitalamurile și madrigalurile se contaminează și ele de religiozitate și duc idealizarea iubitei (fapt de mult proscris în poezie, dar Ivan bravează împotrivă) în extatică: „a crede în sine/ spui tu/ e mai greu/ ca în dumnezeu// crede-mă/ cuvintele tale/ sunt viața/ cuvintele tale/ sunt lumina/ cuvintele tale/ sunt dumnezeu” etc. (Lumina ta). Oricît de beatificată și zeificată ar fi însă iubita, ea nu-și pierde totuși competențele senzuale, așa că registrele se împletesc: „ești rusoaică la bucurești/ și româncă la moscova/ dar în patul meu/ ești femeia de iubit/ femeia de atins/ femeia de legănat/ femeia de înțeles” (Femeia de iubit). Înclinația lui Ivan e spre atribuțiile celeste ale iubitei mai degrabă decît spre cele pămîntești, într-o poetică de agape ce se înfiripă pe un fond de empatie și compasiune deschisă pentru lume, de sensibilitate participativă la omenescul genuin.
Despre ancadramentul biografic-religios al celuilalt volum – Și tu, Iohanan – lasă o vorbă cuvenită Eugen Lungu, în cuvîntul înainte al cărții (Sindromul Ghetsimani sau simțul vinii), una care pare rostuită anume pentru a încape între evocarea victimei inocente și responsabilitatea trădată a vegherii (o demisie a conștiinței, de fapt). Ivan e dintre rușii „vinovați” – adică dintre cei care-și asumă toată vina (dar nu cu retorismul cu care și-o însușea Maiakovski) pentru mersul traumatic al istoriei. Trăiește această istorie chiar dacă n-a participat la ea, printr-o solidaritate cu victimele care transcende timpurile și face din ele un prezent continuu: „noapte de/ noapte/ mă întorc/ în acel loc/ și în acele zile/ despre care/ știu că/ au existat” etc. (Dachau). Solidaritatea înseamnă, de fapt, asumarea vinovăției pentru tot și toate: „IARTĂ-MĂ/ pentru vocile care/ nu au cîntat/ și nici nu au vorbit/ amuțind de frică/ și nedreptate// IARTĂ-MĂ/ pentru sînii/ neiubiți/ nesărutați/ nemîngăiați//…// IARTĂ-MĂ/ pentru lacrimi și ploi/ pentru arșița/ drumului de fier/ și gheața/ îndepărtării” etc. (Mea culpa). O iertare solicitată, de fapt, pentru toată istoria (moldavă măcar). Propria anagramă îi conține destinul: „Ivan/ naiv – vina” (Și ne iartă nouă). Poeme de conștiință, cum le zice Lungu, care iau forma parabolelor și instituie o cultură a vinovăției ireparabile, o angoasă a culpei de conștiință. Aceeași formă parabolică o iau și poemele „de observație” cotidiană sau de evocări biografice, cu toatele răsucite în așa fel încît să devină nu doar o consemnare de notații, ci și o meditație pe seama destinului. O meditație uneori cu mai multe deschideri, cum e Stația terminus, un reportaj cotidian în care „cei mai mulți oameni din acest oraș/ coboară la stația terminus”. Dacă s-ar fi încheiat aici, ar fi fost un poem cu concluzia clară, în alegorie transparentă. Dar inima bună a lui Ivan nu-l lasă pînă nu revine din „stația terminus” „acolo unde mă aștepți”, făcînd loc ethosului salvării (poezia-iubire e mereu salvifică). Interogativele de care vorbește Lungu scot la iveală o identitate palimpsest, dintr-un nou reflex blagian de comuniune cu vîrstele umanității; singurătatea însăși e, în realitate, nu atît o elegie, cît o comuniune prin care se decantează propria identitate: „pentru că/ ți-ai dat seama/ ești precum/ una din acele/ insule grecești/ înconjurate de ape// o insulă în care/ dacă ai săpa/ oriunde/ la întîmplare/ ai putea scoate/ la suprafață/ cioburi prăfuite/ și roase de timp/ bucăți din bucuriile/ sau suferințele/ de altădată/ devenite acum/ straturi din/ care ești/ alcătuit” (Să scrii de parcă ai scrie despre tine nu despre altcineva). Identitatea lui Ivan e o sumă umană, fie că e vorba de un memorial, fie că e vorba de un popas la supermarket. E o poezie de solidaritate, compasională, o poezie cu inimă.
Și Ivan e un cotidianist (cînd vrea, programatic în ciclul Poemele acestui oraș), dar unul care trăiește într-un climat epifanic prin care se mișcă cu o evlavie scripturală gata oricînd să transcrie o transfigurare: „pentru că/ cel de-al doilea efect/ post-moderna/ este/ muzica de orgă/ devenind/ corpul iubitei/ tale” etc. (Efectul post-moderna). Astfel de salturi surprinde poezia lui, făcîndu-l, cînd nici nu te-aștepți, ba să-i sară iubita în brațe, ba să ațipească sub măslinii din Ghetsimani, ba să folosească praștia lui David. Pe scurt, Ivan e un „ivanghelist” (ca să folosesc și eu găselnița lui) al empatiei și compasiunii cu care traversează și trecutul și prezentul, împovărat de o vină care nu poate fi absolvită decît prin iubire. Adică, prin poezie, la urma urmei, căci fără poezie nimic nu ești.
