„Florida este schimbătoare și mereu contradictorie, astfel că un portret al acestei regiuni ar fi prea vast pentru o singură carte. Colecția mea de povestiri este un portret al propriei mele incredibile ambivalențe privind acest stat în care locuiesc de mai bine de doisprezece ani. Am sentimente necumpătate față de Florida, iubesc lumea naturală pe cale de dispariție, soarele și uluitoarea frumusețe a locului în măsura în care detest căldura, umiditatea, și milioanele de creaturi a căror unică dorință este să te omoare. Am scris această colecție de povestiri foarte încet și am fost surprinsă să constat că ele au conturat o lungă demonstrație a acestor contradicții”, mărturisea Lauren Groff (n. 1978), autoarea americană a cinci romane (Destin și furie și Matrix s-au tradus și la noi) și a două volume de povestiri, nominalizată de cîteva ori la National Book Award, considerată drept una dintre cele mai bune prozatoare ale generației sale și proprietară de librărie.
Volumul Florida, publicat în 2018, nominalizat la National Book Award și premiat cu The Story Prize, cel mai prestigios premiu american destinat cărților de proză scurtă (apropo, dintre cele 126 de volume nominalizate & premiate din 2004 încoace cu The Story Prize, Florida este abia al cincilea tradus în limba română), cuprinde unsprezece proze, dintre care, pe măsură ce au fost publicate în reviste, multe au fost deja antologate. Așa cum Groff însăși a fost editoarea invitată să facă selecția pentru ediția The Best American Short Stories 2024.
Într-adevăr, o bună parte dintre povestiri sînt plasate în mediul tropical din Florida, caracterizat de vegetația abundentă, căldură, umiditate și populat cu o vastă varietate de insecte, păsări și, mai ales, reptile, alte cîteva urmărind personaje plecate sau fugite în Salvador sau Franța. Personaje feminine, căci Lauren Groff, ca multe alte autoare din generația ei, incorporează în ficțiune temele politice predilecte ale zilei: feminism, privilegii de clasă, imigrație, climă. Cu o singură excepție, povestirile au protagoniste femei, bărbații există doar ca personaje terțiare, absentează de lîngă femei, atunci cînd nu lipsesc cu totul din peisaj.
De altfel, proza de deschidere, „Goluri și năluci”, marchează clar acest teritoriu în care femeile pleacă, fug, se rup de lîngă bărbați: o soție, mamă a doi băieți, pleacă în fiecare seară de acasă, dînd raite lungi printr-un cartier nu foarte sigur, pentru a putea face față vieții și lumii. „Casa mea cea călduroasă e și mai plină de primejdii. În timpul zilei, cînd băieții sînt la școală, citesc articole despre toate dezastrele care lovesc lumea, ghețarii care mor întocmai ca niște ființe vii, marea insulă de gunoaie din Pacific, sutele de specii care se sting chiar fără ca cineva să le fi descoperit încă, milenii de viață șterse de parcă n-ar avea nici o valoare. Citesc, plină de o jale feroce, de parcă lectura mi-ar putea potoli această insațiabilă poftă de doliu, cînd, dimpotrivă, nu face decît să o întețească.”
„Această insațiabilă poftă de doliu”, conjurarea diverselor formelor de dezastru și de moarte răzbate toate povestirile. Un bărbat refuză să-și vîndă domeniul mlăștinos în jurul căruia au loc ample dezvoltări imobiliare, riscînd să devină, asemenea tatălui său, victima sălbăticiei pe care o prezervă („În colțurile imaginare ale pămîntului nostru rotund”). Două fetițe sînt lăsate singure într-o cabană de pescuit de pe o insulă pustie (circumstanțele nu sînt clare) și, după ce fetele epuizează proviziile, încearcă să supraviețuiască singure pînă în momentul cînd se văd nevoite să se ascundă de un străin care nu pare venit pe insulă să le salveze („…și cîinele se făcu lup”). O mamă cu doi băieți, rămasă, de asemenea, singură într-o cabană de vînătoare în mijlocul unei păduri tropicale, are un accident casnic grav și copiii se văd nevoiți să aibă grijă de ea („Abis”). O tînără mamă pleacă cu cei doi băieți într-o lungă vacanță prin Franța rurală pe urmele scriitorului Guy de Maupassant, despre care intenționează să scrie o lucrare academică („Yport”). O altă tînără femeie educată fuge de acasă, imediat după terminarea facultății, pentru a duce o viață de vagabondaj la limita subzistenței („Cele de sus și cele de jos”). O altă femeie, de data asta la vîrsta crizei mijlocii, pleacă de acasă, unde-și îngrijea mama bolnavă, în Salvador, pentru a se simți dorită și a se oferi bărbaților străini („Salvador”).
Două povestiri sînt preferatele mele. În „Ochiul ciclonului”, o femeie refuză să-și părăsească casa înaintea venirii unui ciclon și, astfel, devine singura martoră a „desfrîului naturii” chiar în inima lui, atunci cînd nu are halucinații cu bărbații morți din viața ei. Este o proză scrisă admirabil prin felul în care descrie în detaliu spulberarea lumii la propriu și la figurat. Cealaltă proză, „Pentru Dumnezeul iubirii, pentru iubirea de Dumnezeu”, mi-a atras atenția prin dinamica personajelor, tensiunea situației și extinderea planului narativ: o femeie, însoțită de iubitul ei care se pregătește în secret să o părăsească, își vizitează în Franța rurală prietena din adolescență, purtînd acum un nume franțuzit și măritată între timp cu un baron elvețian scăpătat și bolnav, cu care a făcut și un copil. Acestui grup în declin i se alătură și nepoata „franțuzoaicei”, o tînără splendidă care iradiază viață și le pune în față oglinda propriilor decăderi.
