N-am prea scris recenzii negative, dar a venit în sfârșit și momentul acesta. Există o linie fină între a trage un semnal de alarmă și a apăsa pe toate butoanele de panică doar pentru că știi că funcționează. Iar campania prin care editura Bookzone promovează pe rețelele de socializare cartea lui Jonathan Haidt O generație uimitoare depășește lejer linia asta. Tonul folosit e unul apocaliptic, vocabularul e construit astfel încât să apese exact unde doare mai tare, iar părintele e plasat într-o poziție dificilă: fie reacționează imediat, adică cumpără cartea, fie contribuie implicit la problemă. Predomină formulările de tabloid de genul „situația este critică”, avem o „criză de sănătate mintală juvenilă fără precedent” (serios? cineva mai poate folosi expresia asta fără să-i fie măcar puțin jenă?), iar „ratele depresiei și anxietății au explodat”. Ca tată, campania lor nu doar că nu mă convinge, ci mă și scoate din sărite. Pentru că exact de asta mai aveau nevoie părinții: de niște shaming combinată cu bullying.
Știu bine ce înseamnă riscurile expunerii copiilor la Internet și le trăiesc zilnic cu fiul meu, când negociem timpul petrecut în fața ecranelor și pe cel petrecut în fața caietelor cu teme. Chiar n-am nevoie să mai vină cineva care să-mi spună că o „hemoragie de timp” îmi fură copilul, de parcă până ieri aș fi fost un părinte complet absent. În textele astea publicitare există o lipsă de încredere în inteligența și efortul părinților care devine, la un moment dat, jignitoare. Suntem tratați ca niște oameni care trebuie băgați în sperieți, nu ca niște adulți care deja încearcă, cum pot, să țină pasul cu o realitate complicată.
Mai e ceva. Felul în care sunt descriși copiii e reductiv până la caricatură. Aceștia devin aproape exclusiv niște victime hipnotizate, vulnerabile, incapabile să aplice orice filtru. Dacă le vorbești doar ca unor ființe aflate într-un permanent pericol, le răpești exact autonomia pe care susții că vrei s-o construiești. E aici și o ironie greu de ignorat: ni se spune că algoritmii creează dependență și amplifică frica, iar campania folosește exact aceleași mecanisme. Dramă, senzația că ești mereu la un pas de dezastru. Funcționează, probabil, dar nu-i genul de relație pe care mi-o doresc cu o editură care publică cărți adresate părinților și copiilor. Vreau să fiu respectat, nu scos din sărite și certat.
Ca să închei: dragă editură Bookzone, mai ușor cu panica pe scări. Nu ne mai jigniți nici pe noi, nici pe copiii noștri. Noi suntem cei care vă cumpărăm cărțile și, uneori, mai avem și memorie. Poate că n-avem chef să ne spuneți că copiii noștri își pierd vremea „holbându-se hipnotizați la un ecran”. Nu cred că e o strategie bună să faci orice doar pentru a-ți vinde cărțile, pentru că asta s-ar putea întoarce împotriva voastră. Și încă ceva. Nu educi nici copii, nici părinți cu filmulețe stângace făcute cu AI și cu nostalgii reciclate despre „vremurile când creșteam afară, cu genunchii juliți”. Unii dintre noi chiar am trăit acele vremuri și știm că nu erau nici pe departe atât de simple pe cât par acum în reclame. Lumea s-a schimbat, oamenii la fel. Iar ideea că ne-am dori să ne lăsăm copiii să dispară ore întregi fără să știm nimic de ei sună mai degrabă ca o fantezie publicitară decât ca o realitate.
Iar acum, că am terminat cu editura, să trec la carte. Care, așa cum îmi și închipuiam, e chiar interesantă. Avem un ghid pentru copii care încearcă să-i învețe cum să navigheze printre pericolele Internetului și, mai ales, ale rețelelor de socializare. Le spune ce se află de fapt în spatele aplicațiilor pline de lipici / sclipici care ne-au înghițit cu totul în ultimii ani. Mai mult, mi se pare genul de conținut care ar trebui predat în școli. Educația media nu mai e un moft, e o formă de supraviețuire pentru oricine vrea să rămână cu picioarele pe pământ și cu mintea întreagă. Și e important de spus că cartea e echilibrată, argumentată și, mai ales, nu seamănă deloc cu reclama care o împinge în față. Ea explică, pune lucrurile în context, face legătura între date, observații și exemple într-un fel care te ajută să înțelegi ce se întâmplă. Și asta fără să-i transforme pe copii în victime fără scăpare, dezvăluind în schimb mecanismele și pericolele, plus felul în care pot fi depășite. Dacă ar fi fost promovată cu aceeași decență cu care e scrisă, probabil că n-aș fi avut nimic de reproșat. Așa, rămâne un paradox: o carte care te învață să gândești limpede e trimisă în lume printr-o strategie care mizează pe panică. Și e păcat.
