Cartea pentru copii

/

Cât e de greu să scrii cărți în care nu se vorbește „ca în cărți”

Florin Bican, Descoperim cu Apolodor, în Deltă, păsările-n zbor, Editura Arthur, 2020

Nu s-a insistat încă destul asupra limbii de lemn folosite în cărțile pentru copii de la noi, care, după mine, e suficient de atroce pentru a da seama cel puțin în parte pentru des invocata lipsă de apetență pentru citit a celor mici. Într-o recentă intervenție online, scriitorul Florin Bican făcea o observație super-subtilă, care poate veni doar de la cineva aflat într-o relație de intimitate cu limba română. Și anume, că a remarcat în traducerile din ultima vreme trecerea de la folosirea lui „acesta” la forma firească, orală, de „ăsta”. Era o pledoarie indirectă pentru folosirea unui limbaj normal, neforțat, care, dincolo de considerente și preferințe lingvistice sau estetice, are o bază practică: pur și simplu asigură o priză mult mai bună a celor citite la mintea tinerilor cititori. E mai eficient, adică, în a-i apropia de obișnuința și plăcerea lecturii. Dar se pare că e al naibii de greu să scrii cărți în care nu se vorbește „ca în cărți”.

Asta m-a dus cu gândul la o postare citită pe un grup de pe Facebook dedicat cărților pentru copii, în care o mămică lăuda o serie de cărți pentru că ar folosi „un limbaj elevat”. Prima mea reacție a fost una de stupoare. De fapt, mint, asta a fost doua. Prima reacție a fost să pufnesc în râs. De ce ți-ai dori ca un copil de câțiva ani să citească cărți cu un LIMBAJ ELEVAT?! Îmi aduc aminte perfect că la vârsta aia cărțile care îmi plăceau la nebunie trebuiau să fie amuzante, pe înțelesul meu, să aibă aventură și imaginație în exces, fără expresii pretențioase care să mă facă să dau ochii peste cap. În contextul celor de mai sus, poate părea mai ușor de priceput de ce am ales să scriu tocmai despre această carte.

*

Să scrii poezie pentru cei mici în zilele noastre mi se pare un gest de-a dreptul temerar. Genul liric a fost abuzat în cele mai cumplite feluri, iar rafturile librăriilor gem de maculatură plină de dulcegării și pufoșenii prinse-n versuri rimate mustind de diminutive. Nu mă pot gândi la mai mult de o mână de autori români contemporani care s-ar putea încumeta să scrie asemenea versuri și să le chiar iasă, adică să fie lipsite de ridicol și de rime facile, iar Florin Bican e de departe primul pe listă.

Pretextul e continuarea aventurilor celebrului pinguin Apolodor, creație a poetului suprarealist Gellu Naum, care poate intra lejer în orice top al celor mai îndrăgite personaje din cărțile pentru copii de la noi.

Prolific traducător și autor de literatură pentru copii, Florin Bican e un specialist în reciclat mituri, personaje și prejudecăți. Și v-am spus povestea așa sau Tropice tâmpe se numără printre cele mai inteligente, amuzante și solide volume pentru copii apărute după 1989. Iar volumul scos anul trecut la Editura Arthur, Descoperim cu Apolodor, în Deltă, păsările-n zbor, e un adevărat manual despre cum poți scrie o carte reușită de versuri pentru copii.

Pretextul e continuarea aventurilor celebrului pinguin Apolodor, creație a poetului suprarealist Gellu Naum, care poate intra lejer în orice top al celor mai îndrăgite personaje din cărțile pentru copii de la noi. Volumul despre care vorbim ne poartă într-un periplu prin fauna Deltei Dunării, un excelent prilej de a fixa pentru totdeauna în memoria cititorilor nume exotice de înaripate precum călifarul roșu, gâsca cu cravată sau rața mandarin. „Un păsăroi puțin bizar / Este și stârcul lopătar”. E o lume colorată, plină de zâmbete și umor, pe care o survolezi printr-o lectură rapidă, plină de descoperiri simpatice: „În Deltă o să mai vedeți, / Poate, și pelicanii creți.”

Volumul are și o vădită latură educativă, pe care și-o asumă însă fără a cădea în păcatul didacticismului. Dimpotrivă, totul e vesel și sprințar, informațiile științifice fiind abil integrate în text. La sfârșit avem și un glosar de termeni, există pe tot parcursul cărții trimiteri docte și explicații, deci vorbim de un demers științific serios, doar că livrat sub masca jucăușă a versului și – să nu uităm – trecut prin filtrul ilustratorului Dan Ungureanu. Nu trebuie uitat că acesta l-a imaginat deja cu egală inspirație pe pinguinul călător în reeditările celor două volume originale și în Cartea albă cu Apolodor și că și-a ilustrat și propria carte, albumul Nara și insula. „Ilustratorul nostru are / Talent din plin și-ndemânare”, așa cum ne informează pinguscriicălătorul nostru, nu înainte de a ne promite că urmează și alte lumi și alte cărți unde ne vom reîntâlni nu peste mult timp.

Se impune clar cititul în mod repetat și cu glas tare, dacă se poate în tandem cu copiii, pentru a savura așa cum merită această mică bijuterie.

/

„Aveam cincisprezece ani și creșteam ca pălămida”

Am acceptat bucuros invitația de a ține o rubrică dedicată literaturii pentru copii în revista Familia din două motive. Primul e că genul ăsta de cronică lipsește aproape cu totul din spațiul publicistic de la noi. Literatura pentru copii continuă să fie văzută ca o literatură minoră, pasabilă, în condițiile în care în ultimii ani piața de carte a înregistrat un semnificativ salt înainte, cantitativ și calitativ. Nu doar că se traduce mai mult ca oricând, dar au apărut mai mulți autori români care chiar nu mai pot fi ignorați.

Al doilea motiv e că nu cred că există literatură bună pentru copii care să nu poată fi citită cu folos sau plăcere și de către cei mari, care citesc revistele culturale. Așa că am văzut invitația asta ca pe o excelentă ocazie de a selecta mostre de literatură pentru copii pe care să le prezint unui public mai larg. Invers, o mulțime de cărți care n-au fost scrise pentru copii pot – sau chiar ar trebui – să fie citite și de către aceștia. Terry Pratchett scrie undeva că există un loc special în iad pentru cei care cred că copiilor ar trebui să li se ofere doar cărți care sunt potrivite pentru ei. Sunt puține lucruri cu care sunt mai de acord.

Voi discuta aici despre cărți care îmi plac aparținând deopotrivă unor autori români și străini. Cărți pe care le-aș recomanda oricând unui copil și unui adult pasionat de lectură. Pentru o cronică a cărților care nu îmi plac, deși ar merita să existe, nu mi-am făcut încă curaj.


Richard Peck, Un an haihui, Editura Arthur, 2020, traducere din limba engleză de Iulia Arsintescu

Recunosc că nu mă număr printre fericiții care au profitat de pandemie ca să viziteze muzee virtuale, să își facă ordine în casă și în cap și să se pună la punct cu lecturile restante. Dimpotrivă, am fost, pe rând, derutat, panicat și apoi obosit de nebunia din jur, având grijă să-mi aleg lecturile cu mare atenție, ca să nu fiu dezamăgit. Și puține cărți m-au entuziasmat ca acest volum al americanului Richard Peck, câștigător al Medaliei Newbery în 2001.

„Aveam cincisprezece ani și creșteam ca pălămida”, ne anunță sec pe prima pagină Mary Alice Dowdel, nevoită să se mute pentru un an la bunica ei de la țară. O adevărată tragedie pentru orice adolescent, care se transformă, previzibil, într-o lecție de viață. Când coboară din tren, Mary Alice are la ea o mâță, un cufăr cu haine și un radio portabil, care s-o lege de civilizație. Suntem în 1938, iar Marea Criză economică a devastat Statele Unite, lăsând în urmă o țară măcinată de probleme și sărăcie lucie. Adulți și copii suferă de foame, umblând îmbrăcați în zdrențe, în timp ce se chinuiesc să păstreze aparența unei normalități dispărute. E o lume care aduce surprinzător cu unele amintiri despre vacanțele petrecute de mine într-un sat de lângă Cluj acum mulți ani.

„Deși cartea e scrisă la persoana întâi, personajul principal nu e Mary Alice, ci bunica ei. Aceasta e un adevărat fenomen al naturii.”

Deși cartea e scrisă la persoana întâi, personajul principal nu e Mary Alice, ci bunica ei. Aceasta e un adevărat fenomen al naturii. Afurisită și pusă mereu pe cârcotit, reușește până la urmă să i se facă simpatică cititorului, care descoperă în spatele matahalei de care se tem toți o persoană sensibilă dotată cu un acut simț al dreptății, combinație de zeu răzbunător și copil de zece ani pus pe șotii. Bunica acționează ca o instanță menită să restabilească ordinea cosmică din orășelul ei și să împartă dreptatea. Așa cum știe mai bine. Și nu cred că greșesc când spun că tocmai comunitatea e cel de-al doilea personaj principal din prozele lui Peck.

E un roman scurt și cu vână care se citește pe repede înainte. Cum am o slăbiciune pentru concizie, Richard Peck m-a cucerit cu economia lui de cuvinte și cu o claritate care, printre cititorii neatenți, poate trece drept o lipsă de stil. Umorul lui, generos presărat, e sec-tăios, și s-a întâmplat nu o dată să revin la câte frază care mi-a plăcut în mod deosebit.

Ce mi-a plăcut iarăși e că autorul a făcut impardonabila greșeală de a scrie pe bune, fără a avea niciun moment în vedere menajarea urechilor sensibile. Așa că e plin de expresii și comportamente absolut scandaloase care pot provoca palpitații oricărui adult cumsecade din zilele noastre. Să sperăm că va avea mai mult noroc decât Marele Uriaș Prietenos al lui Roald Dahl, carte care, după ce a fost reclamată la Protecția consumatorului pentru că personajul principal n-ar folosi o limbă conformă cu DEX-ul, a fost retrasă din librării după aplicarea unei amenzi.

Recomand și prima parte, Departe de Chicago, apărută tot la Editura Arthur, tradusă impecabil de aceeași Iulia Arsintescu.


Foto: Pexels.com