/

Cavalerii Ordinului Basarab

1154 vizualizări
Citiți în 8 de minute

După ce mi-am atras o serie de critici când am zis că nu-i un capăt de țară dacă un copil nu citește și că ar trebui să înceteze bullying-ul practicat de unii părinți sau profesori zeloși la adresa celor care au alte preocupări, povestea s-a repetat zilele trecute. Într-un interviu pe care l-am oferit celor de la Radio România Cultural cu ocazia Târgului de Carte Gaudeamus, am susținut că, în opinia mea, copiii din România citesc în prezent mai mult decât au făcut-o vreodată. Comentariile de pe pagina radioului public sau de pe contul personal n-au întârziat să apară – și n-au dezamăgit: „Ce aiureală! Nu există așa ceva. Eu nu știu cum un om sănătos la cap poate contrazice în asemenea hal realitatea!”, „Ăsta trăiește într-un acvariu?”, „În ce lume trăiește insul ăsta?”, „nu e un mit nene ,e o realitate ,nici macar aia care sint studenti nu mai citesc” (am păstrat grafia postării originale), „asta e o părere personală [sic!]”.

Persistă prejudecata că copiii din ziua de azi citesc. Ea e emisă în general de oameni care n-au nicio legătură cu școala, cu activitățile educațională în general sau cu piața editorială în particular. Pentru cei care activează în zona asta, lucrurile sunt destul de clare și bine știute: cartea pentru copii se vinde mai bine ca oricând în ultimii treizeci de ani. Da, copiii de astăzi nu mai citesc Cireșarii, Toate pânzele sus!, Fiul munților sau Pistruiatul, așa cum o făceam noi la vârsta lor. Dar citesc alte cărți, potrivite spiritului vremurilor în care trăim și înghesuite în perioada tot mai limitată pe care un copil o are la dispoziție pentru sine. Ideea că prezentul nu se ridică la valoarea trecutului e veche de când lumea și se transmite din generație în generație. Am spus-o de multe ori și o repet: copiii citesc. Iar când zic asta mă bazez pe întâlnirile față în față sau online pe care le am de vreo șapte ani cu cititori din toată țara. Mă bazez pe zecile de mii de conturi de tineri booktok-eri români care discută și recenzează cărți pe TikTok și pe recenziile pe care mulți le lasă pe site-ul Goodreads. Mă bazez pe declarațiile editorilor cum că în ultimii ani tirajele cărților pentru copiii cresc constant, pe faptul că editurile importante și-au înființat sau reînființat departamentele de carte pentru copii și adolescenți pentru a-și atrage noi cititori și, în special, mi-e de mare folos experiența personală din anii ’80, când, în ciuda tirajelor fabuloase în care erau tipărite cărțile pentru copii, știu foarte bine că nu se citea atât de mult precum se crede acum. Dar, sigur, e mai ușor să preiei de-a gata idei care îți confirmă propriile prejudecăți decât să gândești cu mintea ta sau să faci efortul de a cerceta pe bune cum stau lucrurile.

***

Cartea despre care voi vorbi astăzi iese puțin din tiparul obișnuit. Dacă în articolele mele de până acum am preferat cărți care folosesc sau favorizează demitizarea, spiritul subversiv și detașarea de clișee repetate până la regurgitare, de data asta vă prezint ceva ce s-ar putea numi o plăcere vinovată. E o carte pe care am devorat-o în copilărie și la care mă întorc periodic, de fiecare dată când simt nevoia unei lecturi reconfortante, care să nu-mi dea bătăi de cap, provocându-mi în schimb mici accese de nostalgie.

Nu avem deci nici subversivitate, nici spirit iconoclast în „Cavalerii Ordinului Basarab”, roman picaresc publicat de Ioan Dan la Editura Eminescu în 1977 într-un tiraj de 100.000 de exemplare și reeditat de nenumărate ori până în zilele noastre. Avem însă o epopee valahă care înfățișează un episod din istoria (cum altfel decât zbuciumată…?) a poporului nostru, avându-l în centru pe domnitorul Mircea cel Bătrân. Dacă mă gândesc bine, aceasta este varianta literară a filmelor istorice regizate și jucate de Sergiu Nicolaescu, scrisă însă cu un remarcabil simt al construcției, cu umor și multă acțiune. Există patru romane în seria „cavalerilor” scrisă de Ioan Dan, însă acesta mi se pare cel mai reușit. Povestea Nufărului alb te ține în priză până la sfârșit, iar twist-ul în care ni se dezvăluie identitatea eroului secret e remarcabil pus în scenă. Cavalerul Arad, adorabilii Cotae și Gogoașă, micuțul cavaler Grama, comitele Staicu sau rotofeiul părinte Sima sunt figuri memorabile care populează o lume în care spiritul cavaleresc și eroismul se întâlnesc cu poveștile de iubire. Ioan Dan nu poate evita pe alocuri kitschul inerent aproape tuturor încercărilor de a evoca vremuri apuse și o anumită prețiozitate a stilului se face uneori simțită, dar asta nu aduce atingere atmosferei pline de farmec a romanului și nici deranjează lectura. Recomand cartea aceasta cititorilor profesioniști de peste zece ani, vârstă la care am citit-o și eu în anii ’80.

Alex Moldovan s-a născut în 1977 la Cluj, unde locuiește și acum. E pasionat de literatura pentru copii, de jazz și e voluntar la o asociaţie pentru protecţia animalelor. A terminat Filozofia, a tradus peste treizeci de cărţi și a fost librar. După ani, a simţit din nou nevoia să scrie și și-a făcut un blog. I-a spus Bicicleta galbenă. În 2016 a publicat la Editura Arthur primul său roman pentru copii, Olguţa și un bunic de milioane. Băiețelul care se putea mușca de nas e primul său album ilustrat.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cartea pentru copii”