Orori la feminin

„Cînd m-am apucat să scriu horror m-am gîndit ce pot aduce eu nou acestui gen literar? Pentru că s-a scris mult horror, cu precădere în limba engleză, și m-am gîndit că ar trebui să scriu despre fricile locale – în primul rînd despre ceea ce mă înspăimîntă pe mine și societatea în care trăiesc, în al doilea rînd ceva ce poate fi înțeles și de alții și, în al treilea rînd, ceva care să nu fie abstract sau pur psihologic, ignorînd realitatea din America Latină. Nu e o abordare nouă, asta face și Stephen King în Carrie, de exemplu, o carte, de fapt, despre masacrul în școli. Mai sînt miturile și legendele argentiniene și cele din regiune, pentru că acestea sînt foarte prezente în viața noastră, dar nu atît de mult în literatură. Deși sînt înspăimîntătoare” – asta spunea într-un interviu relativ recent Mariana Enriquez (n. 1973), scriitoare și jurnalistă din Argentina, reprezentantă de marcă, vorba clișeului, a ceea ce a fost descris drept „noul val literar Argentinian”.

Prozele Marianei Enriquez, preponderent scurte, dar a scris și roman, au fost catalogate drept realism gotic, ca un soi de diferențiere de realismul magic practicat acum cîteva decenii în literatura sud-americană, de data aceasta accentul căzînd pe dimensiunea horror și mai puțin pe cea supranaturală. Mariana Enriquez, Samantha Schweblin, cealaltă vedetă a genului provenită din Argentina, dar și uruguaianca Andreea Arismedi sau ecuadorianca Monica Ojeda, toate aceste prozatoare sud-americane, din aceeași generație biologică, au în comun dimensiunea horror a unui fantastic prea puțin magic. Lucru care se datorează nu atît revendicării de la proza Silvinei Ocampo (1903-1993), maestra argentiniancă a genului scurt fantastic (tradusă și la noi cu volumul Furia și alte povestiri, Univers, 2015, scriitoare a cărei biografie a fost scrisă chiar de Enriquez), cît mai ales a influenței imaginarului hollywoodian placat pe realitățile socio-politice sud-americane, unde există o vastă tradiție a dictaturii ale cărei metode represive de guvernare erau torturile, răpirile și asasinatele.

De altfel, Mariana Enriquez însăși recunoaște că proza lui Stephen King („tot ce am învățat despre amestecul dintre realitate și horror am învățat de la King”), filmele slasher americane sau seriale precum Twin Peaks, cu care această generație de scriitoare a crescut urmărindu-le la televizor, i-au influențat felul în care a „decriptat” ororile societății argentiniene istorice sau actuale (societate condusă momentan de un președinte care folosește metode spiritiste prin care pretinde că-i vorbește cîinelui său mort, pe care, de altfel, l-a și clonat).

„Ca gen popular, horror-ul trebuie să abordeze frici contemporane, altfel n-ar funcționa. Și este, într-un fel, premonitoriu întrucît explorează curente subconștiente. Frica este o senzație alunecoasă – cînd te ocupi de ea îți răspunde mai tîrziu”, spunea Enriquez într-un alt interviu și, într-adevăr, povestirile sale horror folosesc, într-o bună parte, un decupaj jucat realist al cartierelor din Buenos-Aires (prostituatele din Constitutión, poluatul rîu Riachuelo ș.a.) Cele douăsprezece povestiri din prezentul volum de proză scurtă (al doilea tradus la noi după Ce-am pierdut în foc, ART, 2017, dar primul cronologic în cariera autoarei, fiind publicat în 2009) au, așadar, un aer horror familiar datorită imaginarului american, și totodată un spirit local prin etosul argentinian.

Dovadă una dintre povestirile bune ale volumului, oricum preferata mea, „Preacurata lacurilor excavate” (o povestire în care, poate, se vede cel mai bine flerul de traducător al lui Marin Mălaicu-Hondrari), unde un act de magie neagră locală are o desfășurare ce te trimite cu gîndul la Stephen King (autor și al romanelor Cujo sau Cimitirul animalelor, primul roman horror citit de Enriquez în copilărie): o virgină deziluzionată se răzbună asmuțind niște cîini ai iadului pe cuplul în care și-ar fi dorit să fie ea cea aleasă. Tot despre răzbunare este vorba și în „Căruciorul”, o povestire vag moralizatoare în care locuitorii unei străzi dintr-un cartier bun sînt loviți de blestemul unui vagabond maltratat.

În povestirea „Cînd vorbeam cu morții” (prima povestire publicată vreodată de Mariana Enriquez), un grup de fete folosesc o placă Ouija pentru a comunica cu persoanele dispărute și a obține informații despre locul unde au fost îngropate cadavrele lor (asta însă doar pentru a invoca, și întîlni, dublul mort al unei persoane încă vii).

Motivul persoanelor dispărute, o traumă reală a societății argentiniene din ultimele decenii, reapare în cea mai lungă povestire a volumului, „Copiii dispăruți”, al cărei subiect este placat pe un alt topos al genului horror, și anume morții vii, căci copiii dispăruți încep să-și facă apariția în parcurile din Buenos Aires, unii purtînd urmele torturilor, doar pentru a fi respinși de părinții lor, care nu-i mai recunosc. Reîntorși acasă după răpire, copiii sînt un fel de zombi/clone ale copiilor de altădată, lucru care, metaforic vorbind, transformă într-un scenariu de groază un fapt realist psihologic îngrozitor: trauma este, la propriu, corporalizată/încarnată.

În „Trista Rambla” apar din nou copii morți vii, de data asta pe străzile Barcelonei, persecutîndu-i și ținîndu-i prizonieri în oraș pe locuitorii orașului (doar turiștii și vizitatorii fiind scutiți de blestemul lor), așa cum, în „Belvedere”, o sinucigașă deziluzionată în dragoste se „conectează” cu prizoniera turnului unui hotel dintr-o stațiune balneară.

Dar violența fizică este dublată constant în prozele Marianei Enriquez de violența sexuală, căci fetele dispărute au fost cîndva abuzate. Într-o povestire, o fată este violată, iar în „Nici zile de naștere, nici botezuri”, o altă fată suferă de halucinații nocturne în care se auto-maltratează sexual. Pentru a o convinge că trăiește un calvar imaginar, părinții angajează un cameraman să-i filmeze loviturile și penetrările în lipsa abuzatorului, situație care „degenerează” într-un soi de voyeurism exorcizator. Scoaterea unui spirit rău din trupul cuiva, act exorcizator cu efecte adverse, fiind chiar subiectul prozei „Fîntîna”.

Într-o altă povestire de vîrf a volumului, „Unde ești, inimă?”, o fată simte plăcere erotică în preajma bărbaților care suferă de grave disfuncții cardiace, pentru ca ulterior să caute extazul în deschiderea toracelui pe viu al celui mai bolnav iubit cardiac. Pentru ca în „Carne”, fanele unui rock star sinucigaș să decripteze un mesaj canibalic ascuns în versurile sale.

În clip de concluzie vă las tot cu vorbele autoarei: „Sexualitatea face parte din viețile noastre, expune corpul și îl umple cu dorință și putere, așa că este un teren fertil pentru horror. Iar violența este inerentă societăților noastre și este înspăimîntător cît de departe putem ajunge cu violența, și individual, și ca societăți. Iar puterea este, pentru mine, asemenea unui monstru: cu cît te apropii mai mult de ea, cu atît o dorești mai mult și, astfel, devii o entitate amorală, monstruoasă, incapabilă de empatie”.

Pentru a face trecerea de la proza horror feminină sud-americană la cea sud-coreeană, mă folosesc de povestirea „Dezgroparea îngerașului” a Marianei Enriquez: o fată dezgroapă întîmplător în grădină niște oase care se vor dovedi a fi fost sora bunicii sale, moartă prematur la cîteva luni, și care strămătușă, pe nume Angelita, micuță și „putredă pe jumătate”, reapare zece ani mai tîrziu în viața fetei, de acum femeie, însoțind-o tăcută în viața de zi cu zi. Femeia o cară peste tot într-un rucsac, după ce i-a bandajat chipul, „astfel că cei care o văd acum simt mai mult silă, dar în același timp sînt cuprinși de milă și de emoție, căci văd un copilaș grav bolnav sau grav rănit, dar nu unul mort.”

În romanul britanicului Will Self Cum trăiesc morții (Humanitas, 2007), protagonista, de acum moartă, își trăiește viața de apoi, într-un apartament dintr-un cartier identic cu cel din viața reală, împreună cu gîlmele animate formate din toată grăsimea slăbită în timpul vieții și de fetușii ei avortați care acum cîntă într-una cîntece pop șaizeciste.

Pe lîngă scenariul imaginat de Will Slef (n. 1961), cel inventat de Mariana Enriquez pare într-adevăr lipsit de imaginație. Însă Bora Chung (n. 1976) inventează ceva și mai puțin, dar mai scabros. În povestirea „Capul”, o femeie nu mai scapă de un… căcat compozit ieșit din vasul de veceu, care se insinuează în viața ei strigînd-o „mamă”. Portretul dejecției vorbitoare este gogolian/urmuzian: „Descrierea corectă ar fi «un obiect ce semăna cu un cap». Mare cît două treimi din capul unui adult, era rotund ca o minge făcută din bucăți de plastilină galbenă și cenușie, amestecate la întîmplare, pestrișate cu smocuri de păr ud. Nu avea nici urechi, nici sprîncene. Cele două crăpături ce țineau loc de ochi era atît de alungite, încît femeia nu-și dădea seama dacă «ochii» erau închiși sau deschiși. O chestie turtită aducea vag a nas. Gura, fără buze, era o simplă despicătură ce se deschidea în timp ce vorbea cu ea. Peste vocea ascuțită se amestecau de-a valma niște horcăieli asemenea celor scoase de un om care se îneacă – era imposibil să înțelegi ce vrea să spună: «Sînt făcut din tot ce arunci tu în closet – fire de păr, fecale, hîrtia igienică cu care te ștergi la fund, chestii dintr-astea. Și, pentru că sînt născut din tot ce iese din tine, te strig „mamă”»”. Și, ca într-o parabolă faustian-organică, Capul îi propune femeii un tîrg.

Spre deosebire de goticul realist al Marianei Enriquez, cu care împarte tema răzbunării și predilecția de a împrumuta situații din realitatea locală, cele zece proze ale sud-coreencei școlite în State, licențiată în literatură slavică și traducătoare din rusă și poloneză, ar putea fi încadrate în genul new weird: un fel de literatură punk, impură, hibridizată, deseori grotescă, ce mixează ficțiunea speculativă, distopia, horror-ul, SF-ul și fantasticul folcloric, totul pe un ton moralizator-satiric ce demască cruzimea și nedreptățile capitalismului corupt, misogin și patriarhist (firește). De altfel, Bora Chung se declară activistă social și fană a trendului literar coreean K-healing: proze care îl consolează pe cititor și îl ajută să se simtă bine prin felul în care poveștile fac dreptate personajelor bune în timp ce le pedepsesc pe cele rele.

Nominalizată (exagerat) cu acest volum pe lista lungă a Booker International, Bora Cheung se revendică de la Gogol și Stanislaw Lem (a cărei traducătoare este), deși împrumută masiv din Poe (corbul din „Răni”) și Kafka (oarba din „Degete reci”), și, fără a avea cîtuși de puțin talentul stilistic al acestora, și ea incorporează în scenariile sale elemente de folclor și realități locale, de data asta sud-coreene: mituri și legende (ofrande umane oferite monștrilor), obiceiuri sociale (căsătorii aranjate), realități economice (rate imobiliare), speculații tehnologice (parteneri androizi, AI).

În general, prozele Borei Chung nu m-au impresionat (mai degrabă m-au amuzat), singura care mi-a atras atenția fiind cea cumva atipică (dar și cam didactică) intitulată „Reîntâlnirea”. Plasată în Varșovia, are ca protagoniști o tînără asiatică și un bătrîn, traumatizat de trecutul nazist, între care se dezvoltă o relație de afecțiune bazată pe empatie și masochism: „Atunci am înțeles cu o claritate înspăimîntătoare și nemiloasă ce credea el că dă sens vieții lui: disperarea și frica imensă că viața noastră de aici și de acum, precum și viitorul nostru atîrnă de o clipă efemeră. Și am înțeles că în clipa în care același om vrea să-ți ia viața, dar și să te salveze, îți folosești toate instinctele de supraviețuire ca să-i satisfaci așteptările”.