România lui Paul Bailey

Este anul 2002. Imaginați-vă un tînăr proaspăt absolvent de filologie care nu vrea să se facă profesor de liceu, dar nu știe încă nici dacă este suficient de bun pentru a deveni scriitor. Deocamdată vrea să scrie despre cărți în reviste culturale și caută un loc unde să fie și plătit pentru munca lui. Are noroc și chiar mai mult decît atît. Găsește o revistă interesată să-i publice articolele, iar revista îl trimite din prima, nici mai mult, nici mai puțin, să facă interviuri cu scriitorii invitați la un festival internațional de literatură care se ține la Neptun.

Festivalul este uriaș. Zeci de scriitori vorbind la conferințe în toate limbile pămîntului, plus scriitorii români vorbind doar între ei, dar mai ales cu ei înșiși. Zilele trec repede, iar în penultima zi organizatorii festivalului au pregătit o lungă excursie pe unul dintre canalele Deltei. Scriitorii sînt mulți, așa că sînt împărțiți pe cîteva vaporașe, iar tînărul nostru jurnalist literar ajunge în mijlocul unui mic grup de scriitori britanici cu care, pînă atunci, nici nu îndrăznise se se bage în vorbă. În primul rînd, pentru că nu vorbea prea bine limba engleză (în școală studiase rusă și franceză) și nici literatura britanică nu o cunoștea. Nici măcar pe cea contemporană. Dar scriitorii englezi sînt amabili, au umor și curiozități, tînărul le istorisește amintiri din comunism (impulsionat de unul dintre scriitori, care mai fusese în România și înainte de `89), și, în timp ce vaporașul străbate canalele cu stuf și pelicani, discută multă, foarte multă literatură. La sfîrșitul zilei și al excursiei, tînărul este deja prietenul scriitorilor britanici, dintre care unul urmează ca a doua zi, în timpul festivității de premiere, să recite pe scena festivalului o poezie de Bacovia în limba română. Ține secret numele poeziei și, la rugămintea tînărului, refuză să o recite acolo, pe vaporaș.

A doua zi, cînd festivitatea e în toi și pe scenă se spun discursuri, tînărul află că în noaptea precedentă, englezul îndrăgostit de melancolia și simplitatea lui Bacovia a făcut un preinfarct și se află internat la spitalul municipal din Constanța. Tînărul părăsește festivalul și se duce la spital unde îl găsește pe scriitor conectat la perfuzii, palid la față, îngrijorat de condițiile din spital (unde peste noapte cineva murise chiar în salonul lui), dar impresionat de priceperea doctorilor români, și, în general, cam speriat de noua situație medicală. Trebuise să vină pe țărmul mării Negre, în locul unde odată fusese exilat poetul latin Ovidiu, pentru a descoperit că are o inimă bolnavă. Tînărul încearcă să-i ridice moralul și îl, roagă să-i recite totuși poezia lui Bacovia. Și acolo, nu pe vaporaș, nu pe scena festivalului, dar pe patul de spital, cu perfuziile în brațe, doar pentru el, scriitorul englez, care în tinerețe fusese actor, începe să recite rar, cu vocea scăzută și tremurînd la accente, versurile poemului „Decor”:

„Copacii albi, copacii negri / Stau goi în parcul solitar: / Decor de doliu funerar… / copacii albi, copacii negri…”

Acel tînăr eram eu, iar scriitorul englez, Paul Bailey (16 februarie 1937 – 27 octombrie 2024).

Atunci, în salonul de spital, am schimbat adresele și, în anii ce au urmat, am devenit prieteni. Ne-am scris, ne-am trimis cărți, ne-am vizitat, i-am tradus două romane, proze eseuri, poezii. Pasionat de România, pe care o vizitase pentru prima oară în 1988 și a cărei istorie o aflase citind Istoria Românilor de R.W. Seton-Watson, Paul Bailey îl cunoscuse bine pe Norman Manea, îi citise în traducere pe Eminescu și pe Creangă („Ivan Turbincă” este povestirea lui favorită), pe Mihail Sebastian și pe M. Blecher (despre amîndoi a publicat cîteva eseuri consistente), pe Cioran și pe Eugen Ionescu, îl considera pe Lipatti cel mai mare pianist pe care a avut șansa să-l asculte (scena ultimului concert de la Besançon se regăsește într-unul din romanele sale), îi plăceau icoanele pe sticlă, ciorapii de lînă, mititeii și ciorba de fasole.

Paul Bailey spunea undeva că România i-a schimbat cursul carierei de scriitor, în anii `90 a scris o mică trilogie cu subiecte și personaje românești: Kitty și Virgil, Unchiul Rudolf și Băiatul prințului. Pentru acest din urmă roman (dedicat mie și tradus tot de mine la Polirom în 2014), i-am fost ghid în documentarea pe care a făcut-o la un moment dat la Corcova, vechiul domeniu al familiei Bibescu; romanul fiind vag inspirat de figura prințului Emanuel Bibescu, prietenul lui Proust. De altfel, și Prințul E. (cum e numit în roman) și Proust, și G. Bacovia (devenit în carte poetul G. Văduva) se numără printre figurile de care Paul Bailey era fascinat. Din Bacovia a învățat pe de rost mai multe poezii și a fost foarte emoționat să asculte vocea poetului, înregistrată în anii `50, cu cîteva luni înainte de a muri, pe o CD-carte scoasă la un moment dat de Editura Casa Radio.

L-am întrebat pe Paul Bailey cîndva, într-un interviu, de ce continuă să se întoarcă în România: „Atunci cînd am venit pentru prima dată aici, în plin comunism, mi s-a părut cel mai trist loc de pe Pămînt. Am văzut mizeria în care trăiau românii, frica, suspiciunea, teama de a vorbi liber… Trist și amuzant, în același timp. «O, țară tristă, plină de humor», cum scria Bacovia.De aceea mă întorc. Pentru că iubesc combinația dintre umorul absurd și melancolie. E multă melancolie aici, în Est, iar muzica lui Enescu exprimă perfect melancolia românească.”