Între nimic și tot

Cum ar fi ca în bălțile de pe stradă, rămase după o ploaie zdravănă, să dai de o mulțime de crabi vii? Să te trezești cu un roi uriaș de gărgărițe pe terasa ta? Ori să vezi niște păsări mari și înspăimântătoare, care se rotesc în aer? Să ai impresia că te atacă ființe pe jumătate om și pe jumătate animal, într-o noapte când ești în pădure? Sau să declari un pacient în moarte cerebrală și apoi respectivul să deschidă deodată ochii iar inima să înceapă să îi bată? Să vii acasă și să îți găsești copilul în stare gravă, după ce s-a împușcat fără motiv? Să observi că partenera ta de viață e din ce în ce mai anormală și să nu știi dacă e doar o criză care va trece sau are nevoie de un psihiatru? Sau într-o zi să intri în contact cu un necunoscut iar mai apoi să îl înmormântezi aflând că a decedat înainte de întâlnirea ta cu el. Pare o nebunie. Și dacă are loc și o crimă oribilă, victime fiind membrii unei trupe de rock metalic (acest gen de muzică fiind asociat de către bigoți, de multe ori, cu satanismul), fandacsia-i gata. Iar toate astea să se întâmple în doar două zile, exact când pe cer apare o nouă stea. Una uriașă. Inexplicabilă. Probabil începi să îți pui întrebări și să cauți răspunsuri în afara sferei normalului ce poate fi explicat, mai ales dacă ți s-ar întâmpla toate doar ție. Sau, poate, vei spune că sunt simple coincidențe și vei căuta raționalul în aceste fenomene cu o anume doză de stranietate.

Asta ne propune scriitorul norvegian Karl Ove Knausgård în noul său roman Luceafărul de dimineață, prima lui carte care nu este autobiografică (s-a făcut cunoscut în lumea literară cu Lupta mea, un roman autobiografic în șase volume). Doar că fenomenele stranii nu i se întâmplă toate unui singur om. Sunt nouă personaje care vor observa că se petrec lucruri greu de explicat dar fiecare va observa altceva, diferit. Nici măcar nu regăsești prea multe legături între personaje – sunt, dar puține – pentru a întregi povestea, a adânci spaima, misterul, inexplicabilul, rar ele ajung să povestească tot ce li se întâmplă și să discute ce ar putea însemna. Un lucru, însă, este comun tuturor: o nouă stea, care patronează cerul cu o strălucire rece. Și totul în doar două zile.

Două zile în care banalul vieților celor nouă personaje va căpăta un aer de mister sumbru, datorită fenomenelor stranii și a stelei ciudate. Două zile pe care scriitorul norvegian alege să le povestească atât de amănunțit, atât de detaliat încât, uneori, lectura obosește, chiar plictisește. Însă autorul știe să dozeze magistral plictiseala. Te face să ieși din dorința de a arunca romanul introducând în banal bucăți de fantastic, de irațional. Curios, reiei lectura fără să vrei. Și parcă simți că acele banalități, pe care fiecare personaj le descrie în supra, extra, sau mini detalii (autorul folosind persoana I pentru toate personajele) nu sunt întâmplătoare, ele există tocmai pentru ca supranaturalul să fie mai uimitor, mai ciudat, să te întoarcă de la plictis, să te păcălească să citești mai departe, să ieși din zona unei lecturi facile.

Iar peste toate – banal și fantastic, natural și irațional, comun și excepțional – dai de idei filosofice despre moarte, despre ideea de conștiință a umanității în fața lipsei de conștiință a lumii animale, despre societatea care a pervertit individul, transformându-l dintr-unul esențialmente bun la naștere într-unul rău, despre religie și știință, despre gnostic și agnostic. Și nu te poți opri din citit deși cartea e un roman fluviu, curge pe 800 de pagini. 800 sunt în traducerea în limba română, fiindcă în norvegiană romanul are 666 de pagini, o cifră mistică, satanică în opinia unora – folosită tocmai pentru a trezi curiozitatea, pentru a dori să vezi unde se desparte naturalul de supranatural, știința de misticism, raționalul de irațional, cunoscutul de necunoscut.

Atunci Luceafărul de dimineață este un roman de groază? Nu în sens convențional. Nu, fiindcă sub semnul straniu care apare pe cer este descrisă viața a nouă personaje frustrate, depresive, în crize existențiale sau, pur și simplu, plictisite de atâta banalitate și lipsa de sens.        

Autorul norvegian propune un mister (apariția unei stele noi care determină toate celelalte fenomene stranii) ce se naște pe fondul vieții extrem de comune a personajelor. Un mister pe care îl lasă nedeslușit. În final vom rămâne cu întrebări dar și cu aparenta siguranță a ultimei păreri a personajului Egil, un ratat pe parcursul cărții, care nu face nimic în viață, trăind din stipendiile familiei lui bogate, „care s-a împotmolit în viață” dar care – iată! – la final se dovedește un liber cugetător: „Înseamnă că a început”, fără să știm ce anume a început (s.n. binele sau răul biblic?).

Spuneam că fenomenele misterioase sunt disparate, apărând unele în viața unui personaj, altele în viața altuia. Însă și întâmplările despre viața personajelor, petrecute în doar două zile, sunt disparate, amestecate de Karl Ove Knausgård. Autorul ne redă o bucată din viața unui personaj, apoi din viața altuia, a altuia și a altuia pentru ca apoi să revină la primul personaj, la al doilea, să le lase din nou, să revină iar. Obositor, nu?

Și, totuși, interesantă construcție literară. Totul e atât de amestecat încât devine bulversant. Cred că asta a și vrut Knausgård. Nu poți pătrunde într-o lume a misterului – care ține oarecum și de mistic și răsare pe neașteptate în vieți banale, comune, lipsite de orice sens sau pline de vicii – fără să fii bulversat. Amestecul acesta de povești lăsate neterminate, reluate în alt capitol, lăsate iar și reluate, are darul să adâncească și mai mult ideea că te afli într-o lume bântuită unde urmează să se întâmple ceva și mai grav, mai rău, mai înspăimântător.

Banal și extraordinar? Da. Și totuși, la final, după ce citești un eseu despre moarte, o adevărată lecție de filosofie care unește dar și desparte toate poveștile, îți dai seama că ai așteptat degeaba. Scriitorul nu deslușește nimic în finalul cărții. Dar cum ar putea fi deslușit un mister care se află în afara raționalului? Cu ce instrument? Cu rațiunea? Imposibil. Nu poți fiindcă, dacă ar fi deslușit, misterul ar intra în sfera fenomenelor explicabile și nu ar mai trezi interes. Tocmai de asta spun că romanul lui Karl Ove Knausgård este o carte despre nimic și despre tot. Viclean, autorul te lasă la finalul cărții, ca într-o hipnoză, nedumerit. Rămâi cu întrebările și niciun răspuns. 

Citind Luceafărul de dimineață, simți uneori că lumea lui Karl Ove Knausgård este sufocant de comună. Alteori, însă, devine sublimă și găsești în cea mai banală acțiune o frumusețe cu propriul ei sens. Iar fantasticul te scoate și mai mult din amorțeala cotidianului.

Ca un vrăjitor, Karl Ove Knausgård te poartă mai întâi prin stări obișnuite, apoi te răsucește, te amețește descriind până la greață, spre exemplu, actul defecării pentru ca mai apoi să te ridice pe culmele filosofiei sau ale tainelor religiei. Trece firesc de la absolut (s.n. universul/timpul) la relativ (s.n. existența omului): „Faptul că nimic nu se oprește niciodată, că totul continuă la nesfârșit, ziua se face noapte, noaptea se face zi, vara trece în toamnă, toamna, în iarnă, anii urmează unul după altul și că ei (s.n. copiii) fac parte din toate astea, în această clipă… ca și cum lumea ar fi o cameră unde vin în vizită” sau „Timpul se oprește în tablou. Însă în afara lui nu se oprește”; de la idei despre libertate la însingurarea care se produce în cuplu: „Fă un pas într-o parte”; „Nu mai avem nimic în comun în afară de copii”; de la pasiune la viciu și depresie; de la gnostic: „Nu suntem niciodată singuri. Nu, nu suntem niciodată singuri” (s.n. cu sens de întotdeauna e lângă noi Dumnezeu) la agnostic: „Nici măcar nu știam dacă răposatul fusese creștin. Dacă crezuse în Dumnezeu. Probabil că nu; astăzi aproape nimeni nu mai crede. Eu credeam?”.  Cu același firesc abordează tema omului ca individ într-o lume socială: „Faptul că avem ceva al nostru, ne ascute. Ne cizelează. Ne dă un exterior, nu numai un interior” sau tema despre conștiință: „Conștiința un fel de spațiu în care devenim vizibil pentru noi înșine… ne vedem din exterior – exact la fel cum ne văd ceilalți”,idee preluată de la Nietzsche, un filosof la care Karl Ove Knausgård face des referire prin vocea personajelor sale. Sau la răul biblic (Îngerul decăzut, Lucifer, Satana): „Ce stupid să te închini la rău! Răul e deja aici și se descurcă foarte bine și singur”. Iar în ultimul capitol, în acel eseu despre moarte, filosofie și religie, prin vocea personajului Egil regăsim idei pornind de la Biblie, trecând prin gândirea anticilor greci și până la J.J. Rouseau, Hegel, Nietzsche sau Kierkegaard dar și – ce surpriză frumoasă! – prin gândirea lui Mircea Eliade, autorul celebrei  Istoria religiilor.

Și nu pot să închei povestea aventurii romanului Luceafărul de dimineață decât concluzionând că Karl Ove Knausgård ne propune o carte în care „granița dintre rațional și irațional este aproape la fel de absolută ca cea dintre viață și moarte” – așa cum spune el însuși prin vocea personajului Egil.