Viața e a mea – un roman-manifest

222 vizualizări
Citiți în 13 de minute
1
Emilia Faur, Viața e a mea, Polirom, 2023

Cartea de debut a Emiliei Faur – Viața e a mea (Polirom, 2023) – mi-a lăsat impresia că mă uit la toată realitatea textuală transformată în cioburi de oglindă, cioburi pe care, dacă încerci să le aduni, să recompui oglinda/realitatea, riști să te rănești serios, fiindcă ceea ce reflectă ele sunt chestiuni foarte dureroase. E un mixaj de roman cu fundație ideologică (pot să-i zic roman de idei?) și unul polițist-feminist-(semi)experimental destul de apăsător (nu cred că avem așa ceva în literatura română contemporană, cel puțin nu știu eu să fie). Recunosc că alegerile compoziționale și stilistice ale autoarei m-au provocat. Pe alocuri, frazele mi s-au părut  sincopate, nerăbdătoare, eliptice, salturile narative prea riscante, jonglarea cu timpurile verbale destul de periculoasă, inserturile poetice, dar și registrul argotic-regional m-au pus în fața unui produs artistic eclectic, greu de catalogat.

Romanul e cam scurt ca să acopere două planuri narative, dar conceptul e bun, se simte intenția inteligentă a autoarei de a construi pe sugestie. Și aici îmi place că Emilia Faur a avut curajul să riște, mergând pe ideea unui roman-manifest, cu iz de performance activist, în care se construiește o voce feminină colectivă și puternică. Aș zice, deci, că ideile ocupă scena, nu personajele, nu narațiunea ca atare. Se simte în roman și intenția autoarei de a se sincroniza cu tendința practicării unei literaturi care include explicit activismul, militantismul, care vede în artă un instrument al schimbării. Deși se folosește de anumite „clișee”, Emilia Faur nu practică un tezism deranjant, nu e un autor total „ideologizat”, pentru că le manipulează abil și le plasează unde trebuie, atâta cât să-și afirme o poziție clară, care se simte de la prima pagină (cel puțin o femeie cititoare o simte din start). Nu numai fragmentele care trimit direct la feminism (ca niște semnale de alarmă), dar și tonul vocii narative (o voce care narează la persoana a treia, dar pătrunde adânc în unghiul subiectivității personajelor feminine) confirmă acest aspect, printr-un mesaj de tipul „ne-am săturat să…”, iar aici problemele curg în valuri, sunt recognoscibile, reale, acute, deranjante: locul femeii în familie, femeia-preș, felul în care sunt educate fetele, judecata cruntă îndreptată asupra femeii (care se face tot de către femei, „singura judecată care ustură”), depresia postnatală, obsesia de a nu greși ca mamă, verdictele sociale, teroarea normativității, limitele sufocante, „intoleranța la emoție” pe care o dezvoltă unii oameni (de unde nepăsarea sau dificultatea de a găsi soluții), meschinăria și îngustimea membrilor familiei (cum ar fi soacra Angelei) și lista ar putea continua.

Însă treptat, pe măsură ce avansezi în lectură, interesul pentru personaje scade, ele însele pierd din vitalitate, cumva strânse în menghina unei lumi ficționale prea controlate de vocea narativă. Crește însă interesul pentru idei și situații, pentru contexte și pentru mesajul pe care autoarea ține să-l transmită. Cartea se configurează tot mai clar ca manifest, ceea ce face din intriga inițială (Angela Pop, soție, mamă, absolventă de Arte și angajată a unei galerii de artă, dispare, e căutată de poliție și de soțul ei prin intermediul rețelelor) o pseudointrigă, subordonată intențiilor ideologice. În plus, avem o critică acidă legată de ultraexpunere, în contextul în care, pe rețele, sunt devorate și tocate cazuri de viol, femicid, sinucidere, pruncucidere (o „atenție pornografică pentru viață și moarte”). În final, toate acestea sunt transferabile, transformate într-un act artistic (un performance), ceea ce în esență face și Emilia Faur chiar cu cartea ei. Personajele sunt numeroase, dar nu toate au spațiu destul să se desfășoare, par a se sufoca unele pe altele într-o lume strâmtă, nu mai puțin sufocantă și destabilizantă, practic pare că nu ajung 200 de pagini pentru ambiția Emiliei Faur de a dezvolta două fire narative principale (unul care cuprinde istoria unei prăbușiri psihice, altul, detectivistic), plus teorie feministă, plus teoria traumei generaționale, plus context social și economic, plus analiză psihologică. Angela însăși, protagonista romanului, pare, de la un punct încolo, că trăiește mai mult o revoltă ideologică decât una personală. Dacă intenția autoarei a fost de a crea un personaj-construct, o portavoce, atunci i-a reușit, pentru că cel puțin eu așa am receptat-o.

Întreg universul din roman este proiectat pe fundalul unei nefericiri generalizate, ca un panou imens cu stickere (cum avem și la sfârșitul cărții) pe care fiecare personaj își lipește un sinopsis cu propria dramă/tragedie. Subiectele sunt apăsătoare, iar tensiunea e sporită prin aglomerare. În centru avem portretul unei femei nefericite (deși în aparență, după judecata colectivă, le are pe toate, un soț care o susține și o ajută, ba chiar încearcă să o înțeleagă, dar nu prea știe cum s-o facă, un copil, un job, o locuință, e, cum s-ar zice, în rândul lumii), golite de putere, de energie și de voință, strivite de multitudinea de roluri pe care trebuie să și le asume, și care, prin suprașarjă, reprezintă de fapt o voce colectivă feminină și feministă. Angela (dacă e să vorbim numai despre ea, deși sunt numeroase personaje feminine cu destine deloc fericite) resimte permanent presiunea și consecințele unei educații date de o mamă trăitoare într-o altă paradigmă, care și-a disimulat și și-a convertit depresiile într-o formă de hiperactivitate, care nu înțelege sau refuză să înțeleagă schimbările și noile contexte, care a fost învățată la rândul ei să fie ca majoritatea femeilor „răbdătoare și slugarnice”, care au crescut „cu morala creștină suflându-le-n ceafă”: „De aici învinovățirea, tortura, durerea. Să servească pe altul și pe altul și pe altul, da’ să nu se neglijeze, să devină leagăn pentru omenire, da’ să n-aibă trufie sau pretenții la ceva… pentru ce toate astea? Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Încearcă să alunge poezia asta după care maică-sa și-a transformat viața într-un martiriu, victimizându-se și crescându-i inima. O înveninează. O dezgustă. Tentativele ei de a-l face pe taică-so responsabil pentru toată nefericirea ei și lipsa oricărei voințe de a-ți lua viața în propriile mâini. Iubirea toxică. Creștinătatea meschină”. Sentimentul unei permanente vinovății o intoxică și îi inhibă cheful de viață: „Vina că e, vina că nu face destul, vina că nu-i iubită, vina că-i indecisă, vină peste vină, care o fac să-și piardă răbdarea, mințile, să mai aibă un pic să”. Fiindcă este și ea mamă, Angela devine tot mai interesată de rețeaua de constructe sociale care ne domină viețile, reducându-ne libertatea, îngrădindu-ne, constructe care se perpetuează, cu care creștem, pe care le purtăm cu noi fără să știm, neputând să ne mai ridicăm deasupra lor, să le privim critic sau să ne desprindem de ele, căci sunt metabolizate, internalizate, parte din noi. Ieșirea fetiței Angelei din perioada de aur a copilăriei marchează reluarea traumei și a șirului de poveri: „Începea perioada aia găunoasă când copiii erau învățați diferența de sex și, cu ea, atributele de gen. Le era clar de când au înscris-o că va veni acasă și le va turui despre băețeli și fetițe” – „Fetițele ‘unt cuminți si flumoase si destepte, băețelii ‘unt nădrăvani si flumosi si inteli-inteligen… Fetițele au colițe, băețelii au păul ‘curt. Fetițele au lochițe, băețelii pataloni”. O atenție sporită o acordă Emilia Faur și dinamicii relațiilor de cuplu și rolurilor de gen, de pe o poziție critică și anticonservatoare.  

All in all, romanul e un debut relevant, Emilia Faur a obținut două premii (Premiul Tânărului prozator al anului 2023 și Premiul Festivalului Primului Roman de la Chambery, ediția 2024), iar cartea a strâns câteva recenzii favorabile. E genul acela de text care nu te lasă rece, care stârnește dezbateri și controverse, o carte cu un final dur, care nu-i lasă cititorului prea multe clipe de respiro.

Oana Paler (n. 1978, Brașov) – absolventă a Facultății de Litere, Universitatea București; master în Comunicare și Relații Publice, SNSPA, București; colaboratoare la revistele Astra, Vatra, Fictiunea Optm, Golan și platforma Laconic; profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Dr. Ioan Meșotă”, Brașov; debut în volum cu romanul Stadii (Rocart, 2023).

1 Comment

  1. Într-o elocventă critică de întâmpinare, Oana Paler prezintă câteva dintre asset-urile romanului de debut al Emiliei Faur, impresia dominantă fiind aceea că ficțiunea etalează unele caracteristici ale lumii actuale, formal postmoderne, dar pe care niciun concept, se pare, nu prea mai poate să o cuprindă. Citind această cronică dintr-un off quasi-metafizic, gândul unei continuități subtile, dar cu atât mai percutante cu textele consacrate ale Hortensiei Papadat-Bengescu și Gabriela Adameșteanu nu te părăsește. Este o frenezie a cuprinderii romanești dintr-o perspectivă feminină, dar complet emancipată, care nu mai are nevoie de niciun fel de suport. Cu Emilia Faur, romanul românesc contemporan încape, iată, pe mâini bune.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”