Regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul dirijorului român, care semnează și scenariul împreună cu James Olivier (de altfel, cei doi au colaborat și la Octav (2017)), filmul biografic The Yellow Tie (Cravata galbenă, 2025) acoperă peste șapte decenii din viața lui Sergiu Celibidache.
Filmat integral în România, cu sprijinul a cinci orchestre naționale, care au refăcut concerte pe care dirijorul român le-a susținut în Philadelphia, Buenos Aires, București și Berlin, Cravata galbenă a stârnit destule discuții, antrenând umori, ironii, sensibilități diverse. Personal, filmul mi se pare o importantă invitație de a discerne resorturile unui destin notabil în istoria recentă a muzicii.
Cartea lui Stejărel Olaru, Spațiul Celibidache, oferă multe răspunsuri la întrebările pe care filmul doar le schițează, fără să le formuleze ca atare. Pentru documentarea cărții, au fost studiate multe fonduri arhivistice din țară și din străinătate, iar rezultatul este o fascinantă incursiune în viața și opera lui Celibidache, despre care istoricul notează că era „un om mândru și ambițios, tocmai pentru că și-a cunoscut prea bine valoarea, însă nu a căzut vreodată în păcatul egoismului, nu și-a pierdut niciodată echilibrul. Iubirea și solidaritatea au reprezentat valorile centrale în etica după care s-a ghidat de-a lungul vieții. A căutat să se realizeze plenar, ca individ, prin contribuția sa la binele comun pe mai multe planuri: în comunitatea sa, în cultura universală și în raport cu divinitatea.” (p. 382). Deopotrivă, pentru Celibidache, „esența muzicii nu a fost frumusețea, ci adevărul, iar lumea muzicală a împărțit-o în două, «pe de-o parte autenticitatea; pe de altă parte, restul», așezându-se pe sine în cea autentică, unde și-a construit, prin cunoaștere, propriul univers, unde și-a creat «spațiul Celibidache». Un spațiu al adevărului, al cărui căutător neobosit a fost, al umanității, pe care a iubit-o necondiționat, și al libertății spiritului, pentru care nu a încetat vreodată să lupte” (pp. 382-383). Spațiul Celibidache, beneficiind de distanța necesară și de o cercetare serioasă a arhivelor, este o călăuză pertinentă, obiectivă, foarte bine documentată și exigentă în descoperirea traseului existențial al dirijorului român.
La prima vedere, numai distribuția foarte bine aleasă a filmului ar fi trebuit să asigure succes de public: bătrânul Celibidache este interpretat de John Malkovitch, iar doamna Celibidache, aflată la senectute, de Miranda Richardson, amândoi actorii dublu nominalizați la premiile Oscar, Ben Schnetzer (cunoscut pentru rolul din The Book Thief), Kate Philips (o recunoaștem din rolurile din Peaky Blinders și Downtown Abbey, o interpretează pe Ioana Celibidache, soția dirijorului), Sean Bean (laureat a două premii BAFTA, îl regăsim în Game of Thrones, în The Lord of The Rings; aici, îl interpretează pe Demostene Celibidache, tatăl dirijorului). Cravata galbenă rămâne o inițiativă însemnată pentru că aduce în discuție viața și opera dirijorului român, fără să fie, totuși, un film exemplar. Trecerea de la o vârstă la alta este asigurată de schimbarea firească a rolurilor: Ewan Horrocks îl înfățișează pe Sergiu Celibidache ca adolescent, în vreme ce Ben Schnetzer pe dirijorul aflat între 20 și 60 de ani, iar John Malkovitch, pe Celibidache în amurgul vieții. Conflictul dintre generații, alegerea unei cariere, călătoria ca drum obligatoriu pe care orice tânăr ar trebui să îl străbată pentru a-și dovedi maturitatea sunt câteva perspective pe care filmul le survolează. Exilul este o altă parte importantă a filmului, iar cravata galbenă devine un simbol al locuirii timpului, al regăsirii senine a sinelui, în ciuda trecerii anilor și restabilește legătura dintre generații. Constituie, deopotrivă, și un simbol al iertării.
Coloana sonoră a peliculei lui Celebidachi restituie, de fapt, un program muzical ce integrează și armonizează secvențe aparținând lui Bruckner (de la Simfonia a patra, Romantica, dirijată de Sergiu Celibidache, în film și pe genericul final, trecând prin Simfonia a șaptea și a noua), lui Bach (Allemanda din Suita franceză nr. 2), alături de Bolero-ul lui Ravel (dirijat de Sergiu Celibidache, în film și pe genericul final), Sanctus din Requiem de Gabriel Fauré, Rapsodia română nr. 1 de George Enescu, Simfonia fantastică de Berlioz, dar și Ceaikovski, Beethoven, Dvořák, Stravinski și mulți alții.
Povestea dirijorului și a compozitorului român Sergiu Celibidache (1912-1996) este redată atât în Cravata galbenă (2025), cât și în documentarul Le jardin de Celibidache (Grădina lui Celibidache, 1997). Cravata galbenă, filmul lui Serge Ioan Celebidachi emană o dulceață particulară, o lumină mierie ce se răsfrânge peste cadrele largi surprinzând dinamica vieții de familie sau importanța de a-ți urma visul, oricât de improbabilă ar fi realizarea acestuia. Secvențele finale, din concertele dirijorului, sporesc autenticitatea filmului și ni-l restituie pe adevăratul Celibidache: tumultuos, exuberant.
