Călătorii sentimentale

La sfârșitul lunii septembrie, s-a întâmplat să petrec câteva zile în București, oraș în care, cu câteva decenii în urmă, mi-am început viața de absolventă a Filologiei din Cluj ca jurnalistă debutantă la România liberă (ziar coordonat atunci de Octavian Paler!) și, de data aceasta, mi-am propus să revăd prieteni și locuri de care eram legată emoțional, adevărate generatoare de sentimente și trăiri particulare, valabile și azi, cu mare impact asupra deciziilor mele de atunci și, cu certitudine, asupra calității vieții mele de azi; e vorba de destinatari și destinații dragi mie, reconectarea cu ele fiind operată prin forța iubirii, vitală pentru înțelegerea faptului unanim acceptat că ne definim ca oameni „tocmai de capacitatea de a iubi” (Kreft, 2019: 23). La fel li se întâmplă și personajelor pe care autorii lor îi desemnează să întreprindă o asemenea călătorie sentimentală, dirijându-i spre locuri familiare sau persoane speciale care le-au populat trecutul, în scopul de a revizita și retrăi anumite momente și experiențe într-un cadru încărcat de nostalgie și emoție, precum și pentru a realiza că bucuriile durabile au întotdeauna nevoie de acea susținere afectivă care „cuprinde o mai mare autenticitate, intimitate și exprimare personală” (Gray, 2017: 7). Este și un fel de a le oferi momente de a reflecta asupra evenimentelor din propria lor biografie (ficțională, firește) care sunt, în general, definite ca „plasări sau deplasări în spațiul social” sau în diferite stări ale structurii lor constitutive, precum și de a conștientiza felul în care „sensul mișcărilor de la o poziție la alta se definește în relația obiectivă cu sensul la momentul considerat al acestor poziții în interiorul unui spațiu orientat”, determinat (Bourdieu, 1999: 64).

Radiografii afective

Acceptând ideea că emoția este un construct social și că sentimentele au o forță aparte, că ele au contribuit „la construirea lumii la fel de mult ca orice tehnologie, mișcare politică sau gânditori”, că au pus „bazele religiilor, problemelor filozofice, cercetării, bogăției” și, mai cu seamă, că ele, în plurivalența lor, „pot modela lumea în toată complexitatea, surpriza, diversitatea ei” (Firth-Godbehere, 2022: 19), autorii și personajele create de ei își construiesc, în mod constant, propriile lor configurații ale celei mai puternice și complicate trăiri umane: iubirea. Este acea valoare care se actualizează permanent, transformându-ne viața din rădăcini prin puterea cu care „ne schimbă dorințele, la fel și percepțiile” (Kreft, 2019: 7), căci vedem și auzim altfel, asemenea lui Susan McLeod în momentele ei de sinceritate cu ea însăși: „prima iubire fixează viața pentru totdeauna […]. S-ar putea să nu le întreacă pe cele de după, dar acestea vor fi afectate întotdeauna de existența primeia. Ea ar putea servi drept model sau contraexemplu. Ar putea pune în umbră iubirile ulterioare; pe de altă parte, ar putea să le facă mai simple, mai bune. Deși uneori prima iubire cauterizează inima și tot ce mai găsește căutătorul după aceea e cicatricea […]; în clipa când se întâlnesc doi îndrăgostiți există deja atât de multă pre-istorie, încât sunt posibile doar anumite rezultate […]. Prima iubire se întâmplă mereu la copleșitoarea persoană întâi […] la copleșitorul timp prezent. Avem nevoie de timp ca să ne dăm seama că există alte persoane și alte timpuri.” (Barnes, 2018: 96-7)   Asemenea situațiilor din viața reală, personajele sunt conștiente de faptul că „iubirea e o stradă cu două sensuri, pe care nu circulă exclusiv un singur partener” (Gray, 2017: 11) și că emoțiile nu sunt „statice, universale, ci se schimbă cu timpul” (Firth-Godbehere, 2022: 378), așa cum constată Monica Mihuț, analizându-și propriile sentimente: „nu ne scăldăm niciodată în apele aceleiași iubiri […]. Mă gândeam cum e posibil binele […]. În dragoste, oricare din șir poate fi primul, chiar și ultimul. Orice dragoste reală are și o doză de ridicol. Dar numai când o privești din străinătatea în care sunt ceilalți, numai când o comentezi cu gura lumii e de râs. Ne iubeam ca și cum supraviețuirea speciei om depindea doar de noi doi […]. Am luat unul de la altul dragostea, cum iei o gripă.” (Pârvulescu, 2024: 238-9) Gradul de exprimare a sentimentului, factor decisiv în luarea deciziilor și în păstrarea unei relații, reprezintă proiecția felului în care un personaj folosește suma experiențelor sale pentru a-și defini emoțiile în circumstanțe particulare și pentru a le valida într-un anume moment, sau chiar consemna într-un jurnal ca cel al lui Susan McLeod: „în iubire, totul este deopotrivă adevărat și fals; este singurul subiect despre care e imposibil să spui ceva absurd […]. Iubirea ca atare nu e absurdă niciodată, ca de altfel nici cei care participă la ea. În ciuda severelor ortodoxii afective și comportamentale pe care ar putea încerca să le impună societatea, iubirea se furișează pe lângă ele.” (Barnes, 2018: 215-6)

Zone emoționale

Studiul lui Richard Firth-Godbehere stabilește că „emoțiile se schimbă de la cultură la cultură, de la o perioadă istorică la alta; ele sunt complicate, au istorie, au construit lumea, vor forma întotdeauna știința și tehnologia noastră acum și în viitor” (Firth-Godbehere, 2022: 403) și că, utilizând registre lexicale proprii pentru desemnarea trăirilor individuale, „fiecare cultură și familie are propria înțelegere a felului în care ar trebui să te comporți atunci când resimți acele trăiri”, căci „modul în care construim la nivel psihic semnificații din aceste sentimente este diferit pentru fiecare dintre noi” (400). Din dorința de a comunica anumite stări afective declanșate de locuri care au delimitat experiențe sentimentale deosebite, personajele aleg să rememoreze segmente spațiale, în detaliu chiar, pentru a le sublinia valoarea și impactul avut asupra existenței lor, așa cum face Cornelia Everett ajunsă în Piața San Marco: „am luat-o spre piațeta prin care trecusem la venire […]. Ieșisem în strada plină cu magazine […]; aici erau magazinele de sticlărie […]; aici găseai Prada și tot aici se afla și hotelul la care stătusem cu Antony în ultima noapte petrecută împreună.” (Walker, 2009: 19) Răspunsul emoțional al lui None, un răspuns care întotdeauna „implică o valoare și un scop important” (Chelcea, 2020: 12), este reacția sa la un eveniment semnificativ petrecut în viața sa, la un moment care a determinat o schimbare în viața sa ulterioară: „își aminti prima lor întâlnire, în hotelul din Neptun. Ea îl chemase și tot ea făcuse primul pas […]. Simona [soția] era un capitol sinopsis, arhivat în straturile secrete ale fiecărui neuron, un bob de piper pe care scria cu litere de foc: singura iubire. Nu avea nevoie să controleze. Știa cu siguranță că în viața fiecărui om există doar o iubire totală și imposibil de extirpat. Toate celelalte întâlniri nu sunt decât umbre ale ei, consolidate de înțelegeri mature. Simona era femeia indestructibilă și de neatins, care trăia încă în zonele scânteietoare ale minți lui.” (Ruști, 2013: 190) Expediția unui personaj în zone care evocă un anume complex sentimental este, de regulă, dominată de intenția de vivifiere și conservare a acestuia din urmă și de confirmare a faptului că „nu poate exista istorie fără emoții” (Firth-Godbehere, 2022: 408), așa cum ne spune povestea Darianei și a lui Victor, prin vocea lui: „am vrut să ne mai întâlnim o dată aici [la mare]. Ultima dată. Pentru că marea ne înghite pe toți. Săraci sau bogați, proști sau deștepți, plini de iubire sau cu sufletul pustiu. Totul se termină aici, acum”, la capătul aventurii lor sentimentale, când „se terminau cei mai frumoși patru ani din viața mea. Patru ani de iubire ca un torent […]. Patru ani de vorbe ce au legănat sufletele și de atingeri ce ne-au fremătat până la climax trupurile […]. Am strâns din dinți, să-mi opresc lacrimile. Nu m-am putut uita la ea. M-am întors spre albastrul mării, și aș fi vrut să mă înghită, să nu mai fiu.” (Popescu, 2024: 229-230)

Aflat în fața evantaiului de emoții care compun orice trăire subiectivă, cititorul este invitat să descopere subtilitatea felului în care acestea funcționează în procesul de modelare a comportamentului personajelor, a modului în care acestea din urmă își reglează interacțiunea socială, își hotărăsc acțiunile, își ordonează expectanțele, în fine, supraviețuiesc narativ (prin efortul auctorial), armonizându-se cu mediul și cu ei înșiși, demonstrând un fapt deja unanim admis, anume, că „fără emoții, viața socială este de neconceput” (Chelcea, 2020: 42).

Referințe

Barnes, Julian, 2018 (2018), Singura poveste, București: Nemira (trad. Radu Paraschivescu);

Bourdieu, Pierre, 1999 (1994), Rațiuni practice. O teorie a acțiunii, București: Meridiane (trad. Cristina și Costin Popescu);

Chelcea, Septimiu, 2020, Emoțiile sociale. Despre rușine, vinovăție, regret și dezamăgire,București: Tritonic Books;

Dr. Gray, John, 2017, Dincolo de Marte și Venus. Aptitudini relaționale pentru lumea complexă de azi, București: Meteor Publishing (trad. Mihai-Dan Pavelescu);

Firth-Godbehere, Richard, 2022 (2021), O istorie a emoțiilor umane. Cum au construit sentimentele noastre lumea în care trăim, București: Editura Trei (trad. Alexandru Cork);

Kreft, Nora, 2019, Ce este dragostea, Socrate?, București: Baroque Books & Arts (trad. Mihai Moroiu);

Pârvulescu, Ioana, 2024, Aurul pisicii, București: Humanitas;

Popescu, Nic, 2024, Eu, două femei și nici un câine, București: Editura pentru Artă și Literatură;

Ruști, Doina, 2013, Mămică la două albăstrele, Iași: Polirom;

Walker, Kathryn, 2009 (2008), Mistere veneţiene, București: Tritonic (trad. Iulian Vâlvoiu).