/

Sinele și corporalitatea

475 vizualizări
Citiți în 13 de minute
1

Participarea mea la Conferința din acest an a Facultății de Litere din Universitatea noastră, Gaudeamus – Contribuții la cercetarea filologică actuală, la secțiunea intitulată „Boli, epidemii, pandemii. Reprezentări literare și lingvistice”, m-a inspirat să analizez personajele din perspectiva individualității lor, viciate și alterate de existența unor boli sau suferințe, o condiție care, inevitabil, le reconfigurează și rescrie profilul identitar; ar fi, într-un fel, o abordare a textului literar cu instrumentele antropologiei medicale, acest subdomeniu al antropologiei culturale și sociale, care identifică, investighează și aprofundează factorii culturali care „contribuie la poziționarea fenomenului maladiv în societate” (Iacob, 2013: 25), factori care sunt constituenți proprii ai identității personale, sociale sau private, a fiecăruia dintre noi. În conformitate cu aceste studii, abordarea unei maladii prin prisma sinelui afectat completează tabloul intricat al felului în care individul – personaj sau, de ce nu, cititor –  ajunge să construiască și să confere „o semnificație bolii de care suferă și experienței trăite”, precum și al modului său de reacționare la acest fenomen printr-o „readaptare și restructurare a propriei identități, în scopul de a face față noii situații și noului context de viață” (10). Când autorii se apleacă asupra unei afecțiuni sau condiții medicale particulare a personajului, o fac pentru a redimensiona și remodela statutul identitar al acestuia, atât cel privat, care reprezintă felul în care el se definește, cunoaște, construiește, cât și cel public, constând din aceleași procese, dar manifeste în interferența cu ceilalți, care ar putea fi, în cazul nostru, cititorii.

Tablouri medicale

Abordarea corpului ca obiect și temă de analiză și a personajului, supus schimbărilor și diferențierilor produse de o boală la nivel inter/personal, în interacțiunea socială dintre sine și restul societății, îi oferă cititorului  perspectiva de a înțelege rolul fundamental pe care îl are corporalitatea în relația dintre o anume afecțiune și identitate, în potențiala erodare a integrității ființei umane, așa cum apare în cazul profilerului Hanna Lagerlind-Schon, la descoperirea propriului debut al bolii Alzheimer: „parcă trăiesc în interiorul dezamăgirii […]. Ca și cum ar fi o casă în care am fost închisă. Parțial, asta se datorează faptului că nu mai pot avea încredere în propriul corp. Intelectul, memoria mea se dezintegrează, se fragmentează în mici firimituri înșelătoare care nu se mai unesc într-un întreg plin de înțeles.” (Grebe, 2017: 56) Interpretarea tabloului bolii sale articulează modificările unei „unități funcționale” din organismul său, capul, „scena pe care se întruchipează drama spirituală și sufletească” (Dahlke, 2012: 17) a pacientei, acea parte „supremă și cea mai importantă de care ne ocupăm și de care ne îngrijim cel mai intens” (22); aici s-a declanșat această boală incurabilă, cu un parcus imprevizibil, care „ar putea să evolueze încet sau repede, ar putea să dureze luni sau ani de zile până când voi aluneca în uitare și confuzie” (Grebe, 2017: 57), manifestându-se ca „un tunel întunecat al uitării și decăderii. Mă simt ca un explorator care e pe punctul de a pătrunde într-un munte printr-o deschizătură și știu că va deveni din ce în ce mai îngustă, până când o să rămân înțepenită în stâncă fără posibilitatea de a mă elibera.” (311)

Imaginea de ansamblu a unei maladii indică simptome, care fac parte din forma sa fizică, precum și „un câmp de influențe din mediul înconjurător, compus din modele comportamentale aferente și strategii de viață particulare” (Dahlke, 2012: 538), posibile indicatoare ale cauzalității unei boli, observate, bunăoară, de dr. Alice Hebert în cazul lui  Liam Cass, diagnosticat ca sociopat: „Pe când avea șapte ani […] a făcut afirmații neliniștitoare […]; nu o dată a menționat că și-ar dori să sechestreze o fată și să o privească cum moare de foame […]. Pe când era la grădiniță, a legat o fetiță cu bandă adezivă și a încuiat-o în debara […]. Mama l-a prins îngropând hamsterul [său] în curte […]. Liam a recunoscut, în cele din urmă, că îl ucisese. Îl lăsase să moară lent, de foame […]. Mi-a devenit foarte clar că Liam suferă de tulburare de personalitate antisocială […], e un sociopat.” (McFadden, 2026: 147) Când autorii reconstituie identitatea narativă a unui personaj printr-un recurs la o condiție medicală specifică a acestuia, cititorul este invitat să descopere capacitatea corpului suferind de a restructura și reconstrui sinele uman, știindu-se că relația dintre boală și identitate „este bidimensională și poate fi abordată prin consecințele pe care le are asupra vieții individuale și sociale ale pacienților” (Iacob, 2013: 89).

Corpul medicalizat

Dezvăluirea unor tablouri  medicale ne îndreaptă, ca cititori, spre înțelegerea felului în care o boală poate impacta spectrul identitar al personajului și cum poate ea reorganiza parcursul narativ al acestuia, structurându-i personalitatea în dinamica sistemelor fizice și psihice care „determină gândirea și comportamentul său caracteristic” (Allport, 1981: 40), ca în cazul Svalei Hirak, suferind de boala Vittangi, acea „neuropatie senzorială și autonomă ereditară de tip V. Un defect genetic care o face insensibilă la durere, căldură și frig, ceea ce crește riscul de accidentare” (Smirnoff, 2023: 239), sau al ucigașului descris doctorului Sever Bazilescu de către agentul special Sebastian Dorn în dialogul privind dorința cuiva de a ucide: „foarte mulți ucid pentru că ar auzi, chipurile, voci care le poruncesc să curme viața unuia sau altuia. Susțin că atunci se află sub voința altcuiva. Nu mai răspund de ei înșiși. Alții le dictează comportamentul […]. Cine poate ști ce dereglaje se produc în mințile lor de le ascultă ordinele? Creierul e un organ gingaș. E destul ca o singură celulă s-o ia razna și o ființă pașnică se poate transforma într-o fiară.” (Arion, 2018: 70) Un corp, chiar și unul fictiv, odată analizat în context biomedical, devine „un element central în procesul de re/construcție a identității” (Iacob, 2013: 141), deoarece imaginea de sine, generată de semnificații sociale și culturale particulare, se reașază după noile coordonate, în încercarea de „evaluare a condiției sale actuale” (90). Lisbeth Salander are o narativitate identitară puternic conturată de corporalitatea ei în relația cu perturbările cauzate de o viață marcată de diferențe: „lui Lisbeth Salander rareori îi era frică de oameni ori de lucruri […]. În cursul celor doisprezece ani, cât Lisbeth Salander  fusese obiectul serviciilor sociale și psihiatrice, doi ani petrecându-i într-un spital de copii, niciodată – nici măcar în vreo ocazie unică – nu răspunsese la vreo întrebare, fie ea un simplu «ce mai faci?». Când împlinise treisprezece ani, tribunalul hotărâse […] ca Lisbeth Salander să fie internată la clinica de copii Sandk Stefan din Uppsala […]. Era socotită ca având probleme psihice și era potențial periculoasă pentru colegii de clasă și, eventual, pentru ea însăși” (Larsson, 2008: 188). Pentru un astfel de personaj, cu un dosar medical conținând formulări de tipul „introvertită, inadaptabilă social, lipsită de empatie, egocentrică, psihotică și având comportament asocial, greutăți de relaționare cu ceilalți și incapacitate de asimilare a unei instrucții” (191), suferința aleasă de autor semnifică greutăți în curgerea firească a cotidianului și constituie o experiență umană „profund înrădăcinată în contextul cultural și social în care individul [protagonista, în cazul nostru] își duce existența de zi cu zi” (Iacob, 2013: 139).

Însoțind un corp bolnav, cititorul realizează graficul alterării identității purtătorului acestuia, atât latura ei interiorizată, cât și cea publică, trăind provocarea și fascinația descoperirii unei personalități complexe, imperfecte, a unui sistem cu care ni se atrage atenția asupra importanței „structurării faptelor detaliate extrase din orice sursă” (Allport, 1981: 565), fie aceea și un buletin medical.

Referințe

Allport, Gordon, 1981 (1961), Structura și dezvoltarea personalității, București: Editura Didactică și Pedagogică (trad. Ioana Herseni);

Arion, George, 2018, Trimisul special, București: Crime Scene Press;

Dahlke, Ruediger, 2012 (1992), Boala ca șansă. Cum să descifrăm mesajul ascuns al bolii, București: Editura Trei (trad. Daniela Ștefănescu);

Grebe, Camilla, 2017 (2013), Gheața de sub picioarele ei, București: Editura Trei (trad. Andrei Dósa);

Iacob, Ionela, Florina, 2013, Sănătate, boală, vindecare. O perspectivă socio-culturală, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană;

Larsson, Stieg, 2008 (2005), Bărbați care urăsc femeile. Millennium 1, București: Editura Trei (trad. Elena-Maria Morogan);

McFadden, Freida, 2026 (2019), Fiul perfect, București: Bookzone (trad. Mihaela Apetrei);

Smirnoff, Karin, 2023 (2022), Fata din ghearele vulturului, București: Editura Trei (trad. Carmen Vioreanu).

1 Comment

  1. Boala constituie o eficientă ilustrare a polisemiei, pentru că reprezentarea personală, medicală, socială și culturală a bolii nu coincid aproape niciodată, având în comun noțiunea de suferință. Ceea ce trăiește insul bolnav este inefabil. Reprezentarea medicală e tehnică, instrumentală, conceptualizând și descriind o fenomenologie relativ cuantificabilă. Reprezentarea socială implică prejudecăți și ritualuri omologate în timp, dependente de limitele relației individual-colectiv. Reprezentarea culturală, fie aceasta artistică, filosofică, spirituală propune semnificații simbolice pentru suferință. Însă dincolo de toate aceste reprezentări ale bolii, suferința constituie un mister al existenței vii, poate centralitatea sa semantică, dată fiind joncțiunea inevitabilă cu problema timpului și, implicit, a extincției.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Rubrici”