In memoriam Lorraine Hunt Lieberson

În 3 iulie s-au împlinit 20 de ani de când a plecat dintre noi marea mezzo-soprană americană Lorraine Hunt Lieberson (1954 – 2006). Relevanța acestei comemorări rezidă pur și simplu în faptul că doamna Hunt Lieberson este una dintre cele mai mari cântărețe ale lumii. Evident, e mai greu de transmis această conștientizare prin intermediul unui text scris, dar gândurile bune pe care acesta le poate isca, precum și reaudierile înregistrărilor ei pot avea rostul lor în acest context.

Să trecem întâi în revistă câteva repere din cariera ei muzicală. Lorraine Hunt s-a remarcat ca interpretă a muzicii barocului și a muzicii contemporane, ceea ce deja denotă o mare versatilitate și muzicalitate. În mod paradoxal, ea a început ca violistă în orchestră și s-a dedicat în totalitate cântului abia de la vârsta de 30 de ani, după patru ani de studiu, așa că e cu atât mai uimitor faptul că a ajuns rapid una dintre cele mai mari cântărețe de operă, oratoriu și lied (la început fiind soprană). A debutat în operă la 31 de ani (în „Iuliu Cezar în Egipt” de Handel, regizată de Peter Sellars). După ce a participat într-o reprezentație caritabilă a operei „Hänsel și Gretel” de Engelbert Humperdinck (compozitorul german de la cumpăna veacurilor al XIX-lea și al XX-lea, nu cântărețul pop britanic care și-a luat acest pseudonim), Lorraine Hunt a dat probe pentru Metropolitan Opera din New York la 29 de ani și a debutat pe prestigioasa scenă la 45 de ani.

S-a măritat în același an cu compozitorul american Peter Lieberson (1946 – 2011), care i-a dedicat ciclurile de lieduri „Rilke Songs” și „Neruda Songs”. A cântat roluri importante din opere, dintre care unele de Mozart („Don Giovanni”, „Clemența lui Titus”), Bizet („Carmen”), Berlioz („Beatrice și Benedict”), Debussy („Peleas și Melisanda”), Charpentier („Medeea”), Rameau („Hipolit și Aricia”), Handel („Ariodante”, „Xerxes”), Monteverdi („Întoarcerea lui Ulise în patrie”, „Încoronarea Poppeii”) și Purcell („Didona și Enea”, „Crăiasa zânelor”), dar și din opere americane contemporane.

A lăsat numeroase înregistrări cu lucrări vocale de Bach și Handel, precum și cu compoziții contemporane. Colaboratorii vorbeau elogios despre atenția ei la detalii și la personaj, asemănând-o cu legendara Maria Callas. Ultima ei apariție publică a fost în formidabila Simfonie a II-a de Mahler (supranumită de unii „Învierea”), la Chicago, sub bagheta lui Michael Tilson Thomas. A murit la numai 52 de ani, de o boală gravă care îi luase de câțiva ani sora și care avea să-l răpească și pe soțul ei. În anul următor și după încă un an a primit postum două premii Grammy pentru cea mai bună interpretare vocală de muzică clasică.

Dar ceea ce i-a asigurat probabil nemurirea artistică înainte de toate a fost repertoriul oratoriilor lui George Frideric Handel, de ex. „Mesia”, „Suzana” și mai ales „Teodora”, iar în acesta din urmă a cântat și a înregistrat întâi rolul titular, de soprană, precum și, mai apoi, rolul confidentei Irene, de mezzo-soprană. Bătrânul Handel considera această din urmă compoziție, care e penultimul lui oratoriu, drept cea mai bună lucrare a sa, iar corul „He saw the lovely youth” (ce evocă învierea de către Iisus a fiului văduvei din Nain) drept mult mai bun decât „Halleluiah” din oratoriul „Mesia”. „Teodora” e un oratoriu oarecum atipic, cu subiect tragic (martiriul creștinilor) și muzică interiorizată și reflexivă. Față de lipsa de succes a acestei capodopere, Handel glumea amar că în sală era loc destul pentru dans și că evreii nu vin s-o asculte fiindcă subiectul e creștin, iar femeile fiindcă subiectul e virtuos.

Montarea de la Glyndebourne din 1996, sub bagheta marelui dirijor american William Christie și regizată ca o operă de același Peter Sellars menționat mai sus, a rămas pe bună dreptate legendară. Lorraine Hunt Lieberson a participat interpretând rolul Irenei, în cadrul unei distribuții excepționale (Dawn Upshaw, David Daniels, Richard Croft etc.). Este una dintre acele rare situații în care un personaj secundar strălucește cel puțin la egalitate cu cel principal, iar marea arie consolatoare a Irenei „As with rosy steps the morn” poate fi revăzută oricând cu aceeași emoție profundă, de exemplu pe DVD-ul spectacolului sau pe YouTube. E un moment sublim, în care timpul pare că stă pe loc și în care inspirația unui compozitor genial se întâlnește cu performanța vocală și actoricească a unei foarte mari interprete. Ceea ce Gurdjieff numea artă obiectivă se regăsește cu siguranță în această scenă superlativă fiindcă aceasta produce de fiecare dată același efect, amintindu-ne că dincolo de mizerii și de suferința cotidiană există frumusețe, bunătate și eternitate.

„As with rosy steps the morn,
advancing, drives the shades of night,
so from virtuous toil well-borne,
raise Thou our hopes of endless light.
Triumphant saviour, Lord of day,
Thou art the life, the light, the way!”

„Așa cum dimineața cu pași trandafirii
împrăștie umbrele nopții, 
înalță Tu, din virtuosul chin asumat,
speranțele noastre de lumină nesfârșită.
Mântuitorule triumfător, Doamne al zilei,
Tu ești viața, lumina și calea!”