Sezonul muzical 2025-2026 al Filarmonicii „George Enescu” s-a încheiat în ultima săptămână din iunie, la Atheneul Român, după nouă luni garnisite din abundență cu evenimente muzicale dintre cele mai spectaculoase, dintre cele mai consistente. Și, trebuie spus numaidecât, gustate de un public numeros, fidel și pretențios, selectiv cu ascuțit discernământ estetic. Melomanul de ocazie, dacă nu își securizează locul în rotonda sălii de concert cu săptămâni în avans, riscă să nu găsească nici un bilet disponibil în ultimul moment, în seara concertului pe care îl vizează. Asta spune multe despre nivelul calitativ al concertelor oferite. O altitudine artistică foarte înaltă, atât prin prestația orchestrei simfonice și a corului academic ale instituției, cât și a oaspeților dirijori și soliști, muzicieni de „calibru greu” care onorează, în ultima vreme cu regularitate, podiumul bucureștean. Publicul fidelizat al instituției are la dispoziție un eficient sistem de abonamente care permite urmărirea fără sincope a ofertei concertistice anuale. O ofertă pe care managerul general al instituției, violoncelistul Marin Cazacu, secondat de consultantul artistic Mihai Constantinescu (nimeni altul decât fostul director executiv vreme de trei decenii al Festivalului internațional „George Enescu”), o rostuiesc în calendarul stagiunii cu permanentă preocupare pentru așteptările publicului spectator, pentru a-i oferi acestuia bucurii estetice de aleasă consistență. Dar și cu gândul la ansamblurile filarmonicii cărora li se oferă calea spre temeinică dezvoltare profesională, spre continuă creștere calitativă.
Așa cum remarcam în precedentele mele însemnări, în miezul stagiunii trecute, progresul calitativ al concertelor oferite de filarmonica bucureșteană a devenit vizibil în vremea din urmă. Este remarcabil și întremător. Mă bucur acum să constat și coincidența gândurilor mele, a sugestiilor schițate în textul meu de anul trecut, cu „mișcările” anunțate recent de instituție în direcția creșterii vizibilității internaționale și a integrării în marele circuit muzical internațional (turnee, înregistrări la case de discuri reunite, pătrunderea în elita simfonică mondială). Prima noutate: Filarmonica a anunțat încă din ianuarie că, începând cu stagiunea 2026-2027, pentru o perioadă inițială de patru ani, va avea un nou dirijor principal în persoana tânărului șef de orchestră american Robert Treviño. Născut în 1984, la Forth Worth, el a condus de-a lungul carierei ansambluri orchestrale de top mondial ca Gewandhaus Lepzig, London Symphony Orchestra, Orchestra dell’Academia Nazionale di Ssanta Cecila, NHK Symphony, Münchner Philharmoniker, Wiener Symphoniker sau Orchestre de Paris. Invitat în noiembrie trecut să debuteze cu filarmonica bucureșteană pentru a realiza, cu participarea solistică a mezzosopranei lituaniene Justina Gringytë, în compania orchestrei simfonice și a corului (pregătit atunci de Iosif Ion Prunner), o monumentală versiune a Simfoniei a 3–a de Gustav Mahler, pe parcursul săptămânii de repetiții – și a celor două concerte sold out! – s-a produs un veritabil coup de foudre între dirijor și orchestră. Dirijorul a fost sedus (cu propriile-i cuvinte) de „sunetul cald, bogat, de factură romantică” al orchestrei, ca și de oportunitatea de „a face parte din tradiția filarmonicii bucureștene și de a contribui la dezvoltarea ei în viitor”. Din partea orchestrei, aprecierea pentru comunicarea și rezultatele excelente, în termeni de reușită muzicală, au fost la fel de prompte și intense. Astfel, suntem îndreptății a crede că se conturează un parteneriat foarte promițător bazat pe o „chimie” spontană, directă, pe un mod cvasi-similar de a gândi și a face muzică. Se profilează înregistrări pentru casa de discuri Ondine (cu repertorii ambițioase Mahler, Richard Strauss, Enescu). Se conturează turnee în mari centre muzicale ale lumii, se anunță stagiuni pline de surprize la sediu. Să fie de bun augur!
Ce alte momente semnificative ne-a mai adus stagiunea recent încheiată? În primul rând media valorică ridicată a concertelor care s-au situat în zona unor genuine și profunde satisfacții muzicale. Atât din perspectiva melomanului exigent, cât și din a celor mai puțin familiarizați cu rigorile sălii de concert care cu greu și-au reținut entuziasmul frust pentru finalul piesei interpretate și au aplaudat uneori chiar între părțile simfoniei (sau ale concertului instrumental) pe care probabil le ascultau pentru prima oară. Să privim cu îngăduință această derogare de la conduita sălii de concert și să acceptăm că trăim vremuri mai puțin riguroase, mai laxe în ceea ce privește eticheta și manifestările publice. Nici melomanii nu mai sunt ce erau odată… Passons!
Un vârf, literalmente, al sezonului 2025-2026 a fost prezența marelui violonist grec Leonidas Kavakos dirijat de reputatul Andrey Boreyko în celebrissimul concert de Ceaikovski. Am regăsit de la prima intrare a solistului în dialogul său cu ansamblul orchestral tonul bogat, precizia intonațională, o anume reținere în a da frâu liber pasionalității slave de mare ambitus emoțional cu care această lucrare este impregnată. Cât rafinament interpretativ, tot pe atâta virtuozitate distilată în bun gust și rigoare muzicală. În partea a doua a serii Boreyko ne-a trecut prin bogățiile armonice și dinamice ale poemului simfonic „Pinii din Roma” al lui Ottorino Respighi și o noutate, cel puțin pentru mine, o Nocturnă (perfect plauzibilă, agreabilă sonor) de Giusseppe Martucci. Tot la capitolul oaspeți-vedetă poate fi înscris și concertul de debut al stagiunii care i-a adus la Atheneu pe marele dirijor americano-japonez Kent Nagano și pe starul violonisticii germane Frank Peter Zimmermann. Dar ce program seducător au oferit pentru acel moment festiv inaugural! Concertul in Re major de Beethoven într-o versiune, aș îndrăzni să o cataloghez, de disc. Cu o adecvare stilistică desăvârșită, cu un discurs solistic autoritar și diafan în același timp, viguros și tandru. Zimmermann ne-a confirmat o dată în plus că este un mare vrăjitor al viorii. O știam din prezențele lui anterioare în cadrul festivalului enescian, din înregistrările catalogate drept referințe ale repertoriului abordat. O confirmare tonică, pe viu, a etichetei impresariale. Prima piesă audiată în stagiunea simfonică 2025-2026 a fost, cumva firesc, îndrăgita „Uvertură de concert pe teme în caracter popular românesc” de George Enescu. După pauză, „Ritualul primăverii”, baletul lui Stravinski, piesa care a stârnit un scandal imens la prima audiție ai ei (Paris, 1913) prin avangardismul ei de nesuportat pentru publicul conservator al acelei epoci. Între timp piesa a devenit un veritabil șlagăr al sălilor de concert și un vehicul pentru etalarea măiestriei șefului de orchestră care știe să-și conducă instrumentiștii cu fermitate și rigoare prin hățișurile sonore extrem de solicitante. Ceea ce a fost cazul și cu Kent Nagano în compania filarmoniștilor bucureșteni. Dacă tot am deschis discuția despre prezențele dirijorale ce au onorat podiumul Atheneului, să menționăm, fie și în treacăt, revenirea unor maeștri venerabili, precum Lawrence Foster (cu Misa în Do major de Beethoven), Leonard Slatkin (cu copleșitoarea versiune a Simfoniei a 2-a de Rachmaninov), Gilbert Varga (cu un program eclectic, de inspirație franceză, dar riguros desenat în fapt sonor), Au ridicat bagheta pentru prima oară asupra filarmonicii bucureștene Ton Koopman (campionul interpretării baroce), Thomas Dausgaard (eficient și sobru în Brahms și Nielsen), Daniele Rustioni (vedeta actuală a sălilor de concert și a marilor case de operă, cu un program sofisticat de închidere a stagiunii – Wagner, Liszt, Bruckner plus acompaniamentul dat Concertului pentru vioară de Barber cu Francesca Dego solistă). Dirijorul principal al orchestrei, Gabriel Bebeșelea a avut patru programe diferite de-a lungul stagiunii, fiecare propunând teritorii repertoriale diverse, inedite sau rar abordate. Așa cum îi stă bine unui explorator ca Bebeșelea. Ne-a încântat cu o epică simfonie (a 9-a, Marea Simfonie) de Schubert care, după mine, s-a situat în proximitatea valorică a două versiuni de referință pe care le păstram de ceva vreme în memoria afectivă (Mehta cu Filarmonica din Israel – live, respectiv Blomstedt cu Gewandhaus – pe disc). L-aș nedreptăți pe Gabriel Bebeșelea dacă nu aș aminti și excelenta realizare a suitei „Romeo și Julieta” de Prokofiev, într-un concert în care l-a acompaniat pe virtuozul violonist armean Sergey Khachatryan în monumentalul Concert nr. 1 de Șostakovici, piesă la fel de solicitantă în registrul simfonic nu doar în planul dificultăților tehnice și muzicale la nivel solistic. O bijuterie de concert ne-a oferit la revenirea sa estival-bucureșteană, dirijorul francez Lionel Bringuier în compania violoncelistului superstar Gautier Capuçon (briliant în Concertul de Saint-Saëns), încadrând evoluția solistică a compatriotului său cu două bucăți favorite ale publicului meloman de pretutindeni: Rapsodia română nr.1 de Enescu și dificilul Concert pentru orchestră de Bartók.
Acum realizez că, până aici, nu am pomenit niciun pianist solist care a concertat în stagiunea recent încheiată la Atheneu. Au fost câțiva cu cărți de vizită de-a dreptul impresionante, dar evoluțiile lor alături de orchestra filarmonicii bucureștene nu au trecut spectaculos, flamboaiant, de nivelul unor interpretări onorabile, bune sau chiar foarte bune. Acolo, în zona excelenței memorabile, în teritoriul vrăjit al versiunilor cu adevărat de impact, se pare că a fost mai greu de pătruns, deși pianiștii s-au numit Nikolai Lugansky, Lucas Debargue, Kirill Gerstein, Lise de la Salle, Sunwook Kim, Andrei Gologan, Jeneba Kanneh-Mason sau Jean-Efflam Bavouzet. Poate doar acesta din urmă s-a apropiat cel mai mult de ceea ce gustul meu clasifică drept o interpretare inspirată. Și în plan strict tehnic, și ca participare afectivă, și stilistic. Și-a spus cuvântul, probabil, îndelunga sa experiență scenic, dar și partitura solistică de mare virtuozitate. Bavouzet a făcut „Imperialul” lui Beethoven, cu un anume panaș acrobatic (în deschiderea arpegiată a „ostilităților” – Allegro), cu o poftă ludică de a alerga pe claviatură (în finalul exuberant, dansant și stenic), sau etalând dimensiunea lirică pe coarda sensibilității delicate (în Adagio-ul central). Au fost și câteva concerte cu participarea Corului Academic, aflat de acum sub îndrumarea unui tânăr talentat și dedicat dirijor de cor, Andrei Stănculescu. Îmi vin în minte rapid două seri cu adevărat memorabile, cu repertorii din zone stilistice complet diferite: „Creațiunea” de Haydn sub bagheta lui Paul McCreesh sau Oratoriul „Ospățul lui Belșațar” de Walton propus de Paul Daniel.
Înainte de a încheia aceste însemnări, țin să punctez două aniversări care au omagiat doi maeștri reputați, doi artiști legați sufletește de scena pe care au fost onorați în concerte festive la împlinirea vârstei de 80 de ani. În noiembrie, pianista Elisabeth Leonskaja ne-a regalat cu un recital extraordinar conținând ultimele trei sonate beethoveniene. Inutil să subliniez dimensiunea profund spirituală a acestor opusuri târzii ale Titanului. Încărcătura emoțională a acestei muzici s-a dovedit un liant de adânci semnificații între marea pianistă vieneză și publicul ei bucureștean. Tot în zona unei regăsiri emoționale de specială semnificație s-a situat revenirea, în miez de aprilie, la pupitrul orchestrei căreia i-a fost 17 ani dirijor principal și director muzical, a maestrului Cristian Mandeal. Invitat de actualul director și de membrii orchestrei spre reînnoda un parcurs muzical fructuos acum câteva decenii, cu un program exclusiv de dirijor (Wagner, Strauss, Mahler), Mandeal a dat din nou măsura anvergurii sale profesionale, a rigorii și inspirației sale proteice în pagini dintre cele mai solicitante ale repertoriului de orchestră.
Dacă am omis anume momente ale stagiunii 2025-2026 care meritau a fi menționate? Cu siguranță. Dar, așa cum se cuvine, o cronică trebuie să evite capcana exhaustivității. Rândurile de mai sus nu sunt un bilanț contabil, nici măcar o festivă dare de seamă. Ele s-au născut din bucuria celui care a avut privilegiul de a fi parte din aventura minunată a Filarmonicii „George Enescu” în sezonul 2025-2026. Un interval al ascensiunilor, al unor îndrăznețe schimbări orientate spre culoarul de zbor al marii performanțe muzicale, spre înălțimile artei adevărate. Acolo unde Filarmonicii bucureștene îi stă așa de bine și unde, de câteva generații, așteptam să o putem situa. Sunt rânduri izvorâte din convingerea hrănită de realități palpabile, iar nu de un prea îndelungat wishful thinking, a celui care le-a scris că în spațiul sacru al Atheneului Român se petrec lucruri cu adevărat importante. Și din speranța că, poate, și pentru cei care le citesc – melomani sau nu – sunt la fel de importante. Să vină stagiunea 2026-2027!
