Pentru un poet care și-a construit, în timp, o marcă proprie din viziune mobilă, retorică experimentală și texte cu bătaie rapidă și precisă, Valea Săpunului e nivelul cel mai rafinat al unui astfel de proiect pe termen lung. Andrei Zbîrnea revine cu un volum destabilizator, care mizează mai mult ca oricând pe fragmentarism discursiv și recuperare afectivă din flash-uri rulate alert.
O mare mobilitate caracterizează, deci, și placheta asta, e aici un efort al execuției poetice la flux continuu: Andrei Zbîrnea amestecă fragmente disparate pentru a contura o biografie greu de confundat: cu reglaje imagistice din popular culture, intensități personale mascate în spatele unor reprezentări mai degrabă difuze, totul pe un fond muzical (cum altfel?) organic și cu o stare de spirit profund devotată culturii nordice. Iese, dintr-o astfel de combinație, o poezie cu o intensitate ca de fulger, fără intenții incisive, dar căreia îi reușește, totuși, un soi de radicalism marcă proprie autorului, undeva la intersecția dintre observație cotidiană personală și instabilitate socio-politică: „ne schimbă putin. s-a angajat la noi./ ne schimbă dimineața/ discurs geopolitic de șaormerie varianta berceni// scanarea prezentului, nu a gândurilor/ scanarea personalității, nu a facturilor […]”, SCANAREA PREZENTULUI, NU A GÂNDURILOR. Nu foarte diferit stăteau lucrurile și înainte, în volumele lui anterioare, însă senzația e acum că poemul lui Andrei Zbîrnea și-a asociat și-o doză bună de minimalism și-un ecologism funciar.
Din punctul ăsta de vedere, mi se pare că Valea Săpunului e o cartografie suficient de sensibilă încât să prindă modulațiile ușor ascetice care dinamitează textele astea. Tot glisajul ăsta între geografii afective eliptice, pe ruta București – Sibiu, pe ritm de forever young I want to be forever young/ running up that hill etc. și cu trimiteri spre fotbal, nord & avatare de tip gaming (Minecraft, Roblox etc.)/ corporate talk trimite spre un minimalism nu doar stilistic, deja clarificat, ci și unul psihologic, să-i zicem, încăpățânarea identificării cu și a conservării unei ecologii interioare ce promite eliberare în ciuda condițiilor contextuale: „mediu de lucru OK/ oportunități de creștere/ promovări + măriri succesive + telemuncă// trei zile din cinci se văd munții făgăraș din valea săpunului/ trei zile din cinci balconul ne oferă un overview/ pentru instagram/ trei zile din cinci avem dezlegare la reduceri// în 10 ore și 323 kilometri/ mi-am câștigat locul într-un tablou de familie/ trasat și hașurat cu markere permanente”, END-BIO ÍZEMLÉKEK, vs. „curaj înseamnă să intri în call cu o zi înainte de data/ din calendarul microsoft teams/ curaj înseamnă să mănânci pâine șapte semințe și caju/ când te țin în brațe/ sunt o agendă care s-a zbătut să aibă două ore libere/ pentru privit munții”, EXPRESII CU ORIGINE ȘI SURSĂ NECLARE. Adică un soi de meditație subtilă, foarte aerisită, despre libertate, cum o zice și poemul mai sus (dar care se citește mai ales în ultimele texte, cumva mai sobre decât marea plajă a secvențelor volumului altfel destul de relaxată), despre singurătate și viitor, precaritate și ruptură. Yerbol, alter-ego-ul pe care plusează poetul tot mai insistent de la un punct încolo, e un personaj strategic în toată această configurație, pe seama căruia poemele marșează la greu în oscilarea lor între sens și lipsa lui, în tentativa lor de a face ordine în mici spații ale haosului: „yerbol în balansoar/ neuralgie/ ajuns la patinoar/ cuprins de nostalgie/ yerbol sub pian/ trasând râuri pe hărțile vidului”, CLAR E APLICAT.
Valea Săpunului e, de aceea, un volum a cărui forță stă în felul în care Andrei Zbîrnea știe să își gestioneze montajul imaginilor, în mobilitatea lor continuă, din care se naște o reverie discretă, controlată de o voce constantă, fără inflexiuni spectaculoase, fără amplitudini stridente de niciun fel, în ciuda scenariilor destul de convulsive pe care le descifrează. Tocmai această economie expresivă îl face memorabil.
*
NVRN, proiectul comun al lui Liviu Diamandi și Dmitri Miticov, e un volum care, pornind chiar de la premisele lui, aș zice că se citește cel mai eficient din prisma experienței inedite de lectură pe care o oferă, pentru că orice încercare de stabilire/ fixare a limitelor acestor poeme ar fi destul de ineficientă.
Cu toate că-i un demers colectiv, textele se remarcă, în primul rând, prin faptul că alunecă destul de natural, lasă senzația că, de fapt, o perspectivă unitară (însingurată și nesigură, în același timp, care tatonează volatilitatea lumii) rulează viziunile astea deopotrivă ale alienării și obscurizării; altfel spus, există o coerență a acestui volum care merge dincolo de eventualele diferențe dintre cele două voci și, dincolo de privirea alunecoasă, care vine din felul de raportare la lucrurile din jur, tot experimentul ăsta ajunge să sfârșească tocmai într-o zonă poetică unitară, alimentată de o sensibilitate comună. Una care se traduce printr-un soi de avanpost obscur/ eliptic al observației lumii, în care filmele contemporane, alimentate tot printr-o mișcare continuă, cum se întâmpla și în poemele lui Andrei Zbîrnea, prind contur la intersecția dintre imagine difuză, comparații atent tăiate și modul în care cei doi jonglează cu sensurile tocmai în spațiile dintre ele.
Există, în poemele astea, o privire mereu stimulată de marginal și ruptură. Geografiile în dezintegrare pe care le circumscriu poemele din NVRN tocmai în punctul ăsta își au nodurile încordate, în felul în care lumina produce tensiune atunci când e privită din mai multe unghiuri, de exemplu, în distorsionarea peisajelor și într-un soi de existențialism fundamentat pe nihilism, care vine din conștientizarea permanentă a sfârșitului: „răsărituri succesive de soare încercuiesc lumea/ ce rămâne de făcut? nimic, nimic nu rămâne/ un aer crud și o lumină contorsionată/ lumi bușindu-se// o inimă fărâmițată/ o stea cu o sută de mii de colțuri/ fire de păr răspândite pe corp/ emit un semnal codificat/ din afară înăuntru, încriptare-decriptare”, [RĂSĂRITURI SUCCESIVE DE SOARE…]. Există o stranietate a textelor ăstora care vine nu din viziune apocaliptică, ci din conștientizarea lipsei reperelor și a geometriilor complicate/ schițate ale lumii și în punctul ăsta cred că volumul funcționează foarte bine prin explorarea zonele mici, personale, decât prin proiecții spectaculoase: „Cântă, lipsă a certitudinilor, starea normală care/ mă scoate din casă și mă plimbă/ pe străzi până la limita realității imaginate unde-mi pot/ asculta respirația./ Ploaie mecanică, gând sacadat/ vreau să trag pe mine un costum de scafandru și să/ mă-ntind în pat.”, [CÂNTĂ, LIPSĂ A CERTITUDINILOR…] vs. „viața ta mică și/ du-bi-oa-să/ se fărâmițează sub un deget misterios/ fărâme se desprind – petale plutind/ se aștern pe pământul acestei lumi/ sferice/ du-te/ du-te-nvârtindu-te”, [VIAȚA TA MICĂ ȘI…].
În orice caz, e un volum ce merită citit pentru efortul de a găsi un limbaj care să fixeze niște experiențe contemporane altfel greu de fixat. În cheie deschisă, fără să ofere prea multe certitudini, ba dimpotrivă, mizând pe volatilitate ca politică centrală, pe dezorientare și descentralizare.
