Ultimele zile de Festival sunt, aproape întotdeauna, văduvite cumva de condeiul cronicarului. Spiritul critic s-a exersat în bună măsură până atunci, solicitat din plin de abundența copleșitoare de evenimente înșirate zilnic pe canavaua celor patru săptămâni de sărbătoare enesciană. O anumită oboseală – plăcută, ce-i drept – se instaurează și discursul critic începe să șovăie în a mai desfășura analize ample, în a diseca fiecare concert, fiecare apariție dirijorală sau solistică, ori fiecare ansamblu orchestral prezent pe scena festivalieră la București. Cum cronicile mele nu au fost zilnice, cum demersul critic în sine devine unul cumulativ, focusul cade pe flash-uri ale memoriei ce revin și proiectează în prim-plan momentele cu adevărat semnificative dintr-o desfășurare palimpsestică. Concertele bune, dar care nu au excelat prin ceva cu adevărat inedit (poate flamboaiant), se vor estompa undeva în memoria melomanului lăsând locul de prim plan acelor momente cu adevărat încărcate de unicitate și har, de scânteietoare brilianță a unui eveniment în toată regula. E nedrept, dar doza de subiectivism crește pe măsura derulării evenimentelor finale ale programului. Mintea și sufletul cronicarului – om și el – operează necruțătoare selecții. Încerc astfel o explicație-scuză pentru faptul că nu am reușit să mă sustrag acestui șuvoi subiectiv al memoriei acum, la mai bine de o săptămână de la acordul final al ultimului concert din cadrul celei de-a 27-a ediții a Festivalului internațional „George Enescu”. În consecință, o să punctez câteva momente din a doua jumătate a manifestări, încercând să prind în câteva fraze esența concertelor incluse în lista mea subiectivă.
Martha Argerich, legendara pianistă argentiniană, a adus un public atât de numeros la Atheneu încât lumea stătea în picioare chiar și pe căile de acces în rotondă. Atmosfera de eveniment cu adevărat rarissim plutea în aer pe toată durata prezenței sale pe scenă. A interpretat Concertul în Sol de Ravel, cu o prospețime și o vigoare amețitoare. I-au stat alături orchestra Filarmonicii din Monte Carlo, dirijorul Charles Dutoit și – pentru unul din bis-urile oferite – conaționalul ei, pianistul Nelson Goerner. Cu o seară înainte, acesta a fost solistul aceluiași ansamblu simfonic în cealaltă pagină concertantă dedicată de Ravel pianului, anume Concertul pentru mâna stângă. Aici Goerner ne-a desfătat cu binecunoscuta-i brilianță tehnică și stilistică, confirmând o data în plus reputația solidă care l-a adus nu doar în epicentrul vieții concertante internaționale, dar și ca profesor la Conservatorul din Geneva, unde cândva a predat pianul și legendarul Dinu Lipatti.
Cele două seri oferite de Sächsische Staatskapelle Dresden, cu un dirijor fabulos la pupitru – italianul Daniele Gatti – în opinia mea, pur subiectivă, au constituit apogeul simfonic al festivalului. Să dirijezi din memorie cu atâta eficiență și inspirație doi piloni ai creației orchestrale cum sunt Simfonia a 5-a de Mahler și „Pastorala” beethoveniană e un tur de forță de cea mai bună calitate, salutat ca atare de ovațiile nesfârșite ale publicului de la Sala Palatului. Gatti a mers la esența muzicii, la potențarea liniilor ample, la logica internă a scriiturii căreia i-a dat corp sonor cu fermitate și consistență. Neinspirată alegere, solistul Concertului pentru pian de Schumann a transformat jerba romantică, pasionalitatea viguroasă, agogica dezlănțuită a partiturii în contrariul acestora, în ceva monoton și fad. Rar mi s-a întâmplat ca Schumann să mă plictisească, să abandonez foarte repede căutarea motivațiilor pentru care un solist ar propune o astfel de concepție ternă în redarea unui vârf al genului romantic, tumultuos prin excelență.
Simfonia enesciană nr. 1 a beneficiat de citirea dedicată a unui șef de orchestră inspirat și exact – Vasily Petrenko – în fața unui ansamblu versatil și aplicat, Royal Philharmonic Orchestra. Solistul primei seri din mini-turneul ansamblului londonez la București a fost Alexandre Kantorow, pianist de mare forță a comunicării adevărului partiturii – aici Concertul nr. 2 de Liszt – cu mijloacele unei tehnici de reală anvergură pianistică. A oferit, la cererea insistentă a publicului, o pagină de intensă vibrație emoțională, transcripția lisztiană după Wagner (Moartea Isoldei).
Că Frankfurt Radio Symphony e un ansamblu simfonic de cea mai fină calitate, o știam din rarele apariții ale acestei orchestre în precedentele ediții ale Festivalului. Am descoperit acum și ce șef fabulos este Alain Altinoglu, ales directorul lor în urmă cu câteva stagiuni. Achiziție valoroasă! Gestica sa precisă, atât de clară și inspiratoare pentru fiecare membru al orchestrei, a determinat un răspuns impresionant din partea acestui minunat ansamblu în monumentala Simfonie a 8-a de Șostakovici, dar și în șlagărul care e Simfonia a 9-a „din lumea nouă” de Dvořák. De o interpretare de zile mari a avut parte și Suita pentru orchestră nr. 2, bijuterie a neoclasicismului enescian.
Sub semnul unei monturi filigranate, de cea mai rafinată calitate, plasez apariția pe scena Atheneului a Orchestrei de Cameră a Europei cu minunatul muzician care e Sir András Schiff, în dublă ipostază de dirijor și solist al celebrelor Concerte mozartiene nr. 23 și nr. 20, cuplate cu două serenade pentru orchestră de Dvořák. Ca element de spectaculozitate, trebuie amintit că Schiff călătorește în acest turneu european de vară-toamnă cu pianul său Bösendorfer, pentru că – după cum el însuși mărturisește – acesta e cel mai potrivit pentru repertoriul ales întrucât este un pian care vorbește dialectul vienez.
Neobosit, energetic la maxim și aproape ubicuu (a dirijat la București în 5 programe diferite, la Chișinău, la Timișoara, la Cluj în cele 4 săptămâni de festival), cu o charismă și eficiență dovedite din plin, Cristian Măcelaru, directorul artistic al Festivalului enescian, a propus două seri absolut consistente și revelatoare pentru calitățile ansamblului pe care îl conduce ca director muzical, Orchestre National de France. Programele celor două seri au fost axate pe muzici franceze, pe trei capodopere raveliene: Suita „Daphnis și Chloé”, Valsul și o transcripție orchestrală a Trio-ului cu pian. Soliștii celor două seri, doi maeștri reputați violonista Anne-Sophie Mutter și pianistul Rudolf Buchbinder. În acest context festiv, pentru prima dată în istoria Festivalului Enescu, a fost acordat Premiul de Excelență violonistei germane, cu prilejul aniversării a cincizeci de ani de strălucită carieră muzicală. De asemenea, organizația International Classical Music Awards a înmânat dirijorului Cristian Măcelaru și Orchestrei Naționale a Franței Premiul pentru muzică simfonică, pentru discul „George Enescu”, înregistrat la casa Deutsche Grammophon în 2025.
Conform unei tradiții deja încetățenite de câteva ediții, serile finale ale Festivalului au aparținut muzicienilor olandezi de la Royal Concertgebouw Amsterdam, care au adus artilerie repertorială grea: a 5-a de Mahler și Ritualul primăverii a lui Stravinski. Sub bagheta viitorului lor șef (va prelua din 2027 titlul de dirijor principal), tânărul și charismaticul Klaus Mäkelä, acest ansamblu considerat cândva de revista Gramophone drept numărul unu între orchestrele de elită ale lumii, a pariat pe o anumită catifelare a sunetului, pe o atentă șlefuire a acestuia în Mahler (spre deosebire de Gatti care a găsit miza în structura lucrării, în arcurile sonore ample). Prin contrast, în Stravinski Mäkelä potențează o dezlănțuire paroxistică a ritmului, făcând un serviciu titulaturii de „ritual” și mai puțin de „sărbătoare” a primăverii și amintindu-ne permanent că e în primul rând o suită de balet. Pianistul Jean-Yves Thibaudet, solist în Concertul egiptean de Saint Saëns, a desfășurat o gamă largă de efecte pianistice stăpânite la cote de excelență în redarea aromelor maure cu care partitura este impregnată.
Și pentru că orice cronică nu își propune să fie un demers exhaustiv, voi încheia relatările mele de la Festivalul enescian cu regretul că nu am consemnat superbe momente camerale desfășurate la Atheneu și la sala Auditorium, că recitalul lui Leif Ove Andsnes și Christian Tetzlaff ar fi meritat un articol întreg pentru a reliefa aspectele adecvării stilistice în sonatele de Mozart, Brahms și Ravel sau că prezența unui pianist de talia lui Rafał Blechacz (câștigătorul concursului Chopin în 2005) nu s-a bucurat de o prezență mai numeroasă la Sala Radio unde muzicianul polonez a tălmăcit primul concert chopinian în compania orchestrei Sinfonia din Varșovia. Cu siguranță, concertele Filarmonicii din Rotterdam care l-au avut de șeful lor Lahav Shani la pupitru și în calitate solistică în concertul nr. 2 pentru pian de Șostakovici într-o seară, precum și pe violonistul Valentin Șerban în concertul nr. 5 de Mozart în cealaltă, ar fi meritat spațiu pentru o analiză detaliată, cu atât mai mult cu cât repertoriile propuse au vizat zone stilistice dintre cele mai diverse de la clasicismul vienez la muzica secolului XX. Ca de altfel, prestigiosul ansamblu al Filarmonicii cehe condus de Petr Popelka, care a venit nu doar cu repertoriul lor tradițional (Dvořák), dar a înțeles să omagieze personalitatea tutelară a festivalului interpretând Simfonia enesciană nr. 4 completată/orchestrată de Pascal Bentoiu după schițele maestrului. După cum și concertele Orchestrei de tineret Gustav Mahler sub conducerea eficientului dirijor austriac Manfred Honeck s-au plasat pe orbita evenimentelor de primă importanță (un Bruckner fabulos) sau opera în concert „Flautul fermecat” de Mozart la sala Radio cu Deutsche Kammerphilharmonie dirijată de Tarmo Peltokoski care nu a făcut economie de umor și inspirație ludică, toate meritau spații ample de comentarii nu doar simple consemnări. Dar…
…orice cronică are și un punct final, chiar dacă nedreptățește prin omisiune atâtea și atâtea evenimente care meritau semnalate fie și fugitiv. O ediție de festival se încheie, o alta se pregătește la orizontul anului 2027. La anul vom avea competiția enesciană –concursul de interpretare la pian, vioară, violoncel, plus cel de compoziție – de unde se vor selecta numele mari ale vieții muzicale de mâine. Până atunci să ne turăm motoarele așteptărilor artistice, muzicale, la ritmul stagiunilor curente care ne oferă și ele surprize dintre cele mai plăcute. La Filarmonica „George Enescu” din București se anunță un nou sezon de excepție, la Cluj se inaugurează o sală modernă de concerte – prima de acest gen construită în România post-decembristă. Poate sunt semnele unei revigorări spirituale care – singura – ne poate poate scoate din minoratul unui destin banal și insignifiant. Cu certitudine, Festivalul Enescu ridică ștacheta foarte sus și este unul din atu-urile noastre în aspirația spre excelență.
30 septembrie 2025
