„Sinceritatea unui scriitor constă în a fi mereu în slujba cărților sale”

Nu știu dacă organizatorii și-au propus acest lucru sau așa s-a nimerit, dar cea de-a XIII-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași a stat sub semnul ficțiunii populare. Doi dintre invitații străini sunt autori de succes pe plan internațional, care scriu ficțiune de gen, adică romane istorice, cum e cazul lui Tracy Chevalier, sau thriller și roman polițist cum e cazul lui Michel Bussi. De asemenea, Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao, capodopera unui alt invitat important, Junot Díaz, tematizează pop culture-ul american de la finalul secolului XX. Nu mai zic de spațiul generos oferit literaturii pentru copii și adolescenți și fantasy-ului în cadrul festivalului. E îmbucurător că cel mai important festival de literatură din România îmbrățișează fenomenul literar în toată complexitatea sa. Publicat în limba română de editura Polirom, cu mai multe cărți, Michel Bussi este un expert al suspansului și al răsturnărilor de situație, abordând o paletă generoasă de teme și subiecte. Pentru a înțelege mai bine cum gândește și lucrează un autor de ficțiune de gen, am stat de vorbă cu Michel Bussi, unul dintre cei mai bine vânduți scriitori francezi din ultimul deceniu, tradus în mai multe limbi și câștigător a numeroase premii literare. 

Sunteți scriitor, analist politic și profesor de geografie. Cum reușiți să păstrați un echilibru între toate aceste ocupații și cum se influențează ele reciproc?

Am fost profesor de geografie la Universitatea din Normandia timp de 30 de ani, dar de 10 ani am renunțat la activitățile mele academice și îmi dedic tot timpul scrisului – deși poate mai intervin punctual în anumite manifestări științifice, dar nu am o activitatea universitară reală. În schimb, încerc mereu în romanele mele să introduc în poveste și elemente mai teoretice pentru a învăța lucruri noi despre un loc sau despre o problemă a societății.

De ce ați ales să vă concentrați pe genurile thriller și policier?

La început, am scris multe romane care nu ar putea fi integrate în genul polițist clasic. Mai degrabă, erau niște romane în care aveai personaje obișnuite, cărora li se întâmplau lucruri extraordinare. Prin urmare, multe dintre romanele mele ar putea fi clasificate și în alt gen decât cel polițist. Pe de altă parte, atunci când inventez o poveste, îmi place să am elementul acesta de suspans, cu răsturnări de situație, ceva care să-l intrige pe cititor și să-l facă să întoarcă paginile, dar asta nu înseamnă că e neapărat o poveste polițistă. Poți spune o poveste de dragoste cu mult suspans, chiar dacă nu există o crimă și nu se varsă sânge.

Trillerul și policier-ul sunt considerate, pe nedrept, genuri minore. Care credeți că e importanța ficțiunii populare?

E adevărat, în multe țări și mai cu seamă în Franța, romanul de suspans și romanul polițist sunt considerate genuri minore, genul science fiction este considerat minor, dar de fapt publicul este cel care alege. Dacă luăm exemplul literaturii franceze, dintre marii scriitori ai secolului al XIX-lea, îi reținem pe Balzac, Zola, Victor Hugo, care nu scriau literatură cu adevărat polițistă sau ficțiune speculativă. Însă tot atât de mare este și Jules Verne, care în contemporaneitatea sa era desconsiderat, pentru că era receptat ca scriitor pentru copii și se spunea că va fi uitat. Însă astăzi el este considerat a fi egal cu cei mai buni, cu cei mai mari. De fapt, posteritatea este cea care decide. Uneori, literatura considerată a fi populară poate să rămână în memoria culturală, pe când literatura foarte serioasă poate fi uitată. Din fericire, nu există reguli. Și iată, poate că astăzi Conan Doyle și Georges Simenon sunt recunoscuți ca mari scriitori, dar în timpul vieții erau desconsiderați. Până la urmă, cartea este cea care vorbește și nu criticii contemporani cu scriitorul.

Cărțile dumneavoastră au subiecte atât de diferite între ele. Cum le alegeți?

Adesea, romanele mele pornesc din vise sau din dorințe pe care le aveam de când eram copil sau adolescent. Mult timp, doar mi-am imaginat subiectele pe care voiam să le abordez, ca apoi să încep treptat să și scriu despre ele. De exemplu, Cod 612. Cine l-a ucis pe micul prinț? s-a născut din dorința de a scrie despre Micul Prinț. Am vrut să scriu un roman science fiction și l-am scris. Am vrut să scriu o saga pentru copii și am publicat N.E.O, din care două volume au apărut și în română. Mi-am dorit să scriu despre genocidul etnicilor Tutsi din Rwanda și așa a apărut ultima mea carte publicată în Franța. Și mai am, poate, încă 10 sau 20 de cărți pe care îmi doresc să le scriu de foarte mult timp. Este mai ușor să ai o idee decât să scrii cartea, dar asta îmi permite să abordez subiecte foarte diferite, pentru că sunt dorințe și interese care s-au născut înainte să știu că voi deveni scriitor.

Sunteți foarte priceput în a construi atmosfera poveștilor pe care le spuneți, deși foarte mulți oameni consideră atmosfera ca fiind unul dintre cele mai grele de realizat elemente literare. Care este cea mai dificilă parte a scrisului pentru dumneavoastră?

Scriindu-mi romanele, mi-am dat seama că mi-e destul de ușor să construiesc suspansul și să-mi manipulez cititorul. E ceva ce am făcut în mod natural, iar asta mi-a permis să mă ocup de alte provocări literare, despre care un prieten mi-ar spune că nu e posibil să le fac și că nu va merge niciodată. Dar eu știu, din experiență, că voi reuși. Cred că aceasta este particularitatea mea. Mulți oameni pot să scrie bine, să inventeze o poveste interesantă, dar să scrii o poveste care să uimească în mai multe momente și să-i facă pe cititori să spună că e ceva foarte original și că n-au mai citit niciodată așa ceva, asta este cu adevărat greu. În cele din urmă, cel mai dificil lucru este să fii original, mai ales în romanele polițiste, adică să-l faci pe cititor să spună că ceea ce citește este ceva nou.

Dar mai putem fi originali astăzi după ce s-au scris atât de multe? Ce înseamnă originalitate pentru dumneavoastră?

Da, bineînțeles, mai poți fi original. E ca și cum ai spune că toată muzica a fost deja compusă, putem să mai facem melodii încă o mie de ani. Imaginația nu are limite. Dacă stau la terasa unei cafenele o zi întreagă și iau notițe privind în jur, la sfârșitul zilei poate voi avea 20 de povești pe care mi-ar plăcea să le spun. Viața este complexă. Romanul meu despre Rwanda este și o frescă istorică a acestei țări, în care există multe evenimente despre care scriu doar în câteva rânduri, ce ar putea deveni fiecare câte un roman extraordinar. Discuția noastră are loc într-un muzeu* care vorbește despre genocidul și pogromurile împotriva evreilor. S-au publicat nenumărate cărți despre Holocaust, despre victime și călăi, despre familii despărțite și câte ar mai putea fi încă spuse. La fel, și despre Rwanda s-au scris peste o sută de cărți și vor mai fi încă o mulțime de povești de spus. E în natura omului să povestească și sunt sigur că nu că vom epuiza vreodată toate poveștile pe care le-am putea spune.

Multe dintre romanele dumneavoastră, mai ales din primele au loc în Normandia. Ce e așa de special la zona aceasta că i-ați dedicat așa multă atenție?

Am scris despre Normandia pentru că m-am născut și continui să locuiesc aici. Primele mele romane au fost despre ceea ce cunoșteam cel mai bine. Așa scris despre Arsène Lupin, care era normand – multe dintre aventurile sale se petrec în Normandia –, sau despre debarcarea Aliaților din iuni 1944, primul meu roman avea ca decor acele plaje pe care le cunosc atât de bine. Era mai simplu să scriu despre lucrurile pe care le știam pentru că îmi permitea să fiu corect și autentic în ceea ce scriam. Dar foarte repede după aceea, am început să scriu despre alte locuri, mult mai îndepărtate de Normandia, chiar dacă uneori mai fac cu ochiul către Normandia, care este, totuși, o regiune foarte cunoscută în lume — prin monumentele sale, prin istoria debarcării, prin locuri turistice precum Mont Saint-Michel sau satul Giverny. Este și o regiune în care au trăit mulți scriitori, precum Gustave Flaubert sau, mai recent, Annie Ernaux, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, care este și ea normandă. În același timp, Normandia este o regiune destul de săracă. Din acest motiv a scris Flaubert despre viața micii burghezii. De asemenea, există și zone, precum ținutul Caux, cu un patrimoniu construit bogat, cu palate și mănăstiri. Am crescut cu amestecul acesta de două lumi diferite, al imaginarului și al fantasticului, al patrimoniului și al vieților oamenilor simpli și săraci, care lucrează în fabrici și pe câmp.

Ați scris și o serie de cărți pentru adolescenți. Cum a fost să faceți pasul de la cărțile pentru adulți la cele pentru cititori mai tineri?

Nu a fost greu. Am scris foarte natural, fără să-mi spun că trebuie să scriu pentru adolescenți. Când spui o poveste unui copil de 3 ani, trebuie să adaptezi modul în care povestești. La fel și când scrii pentru adolescenți. Sunt câteva lucruri despre care nu poți să vorbești pentru că publicul tău este prea tânăr, dar există și alte teme, mai complexe, pe care le poți aborda, pentru că ei își doresc să audă despre relații de iubire și, uneori, despre violență. Cred, așadar, că este destul de simplu să găsești felul potrivit de a spune lucrurile, pentru că te adresezi unei anumite vârste. În schimb, ceea ce este important și util e că mie îmi place foarte mult să citesc literatură pentru adolescenți. Mi-a plăcut enorm să citesc Harry Potter adult fiind. Îmi dau seama că trebuie să scriu într-un mod care să le placă și adulților, adică să ofer profunzime poveștii, să ating teme politice sau sociale, care să le ofere și lor dorința de a citi. De altfel, pentru mine e aproape mai ușor să scriu literatură pentru adolescenți, pentru că personajele pot să se comporte toate ca niște eroi. Chiar dacă, în N.E.O, nu au puteri magice, ei sunt ca eroii din manga, din benzile desenate Marvel sau ca eroii din mitologia greacă. Și asta e ceea ce ne place în adolescență. Acest lucru oferă o mare libertate în scris, pentru că nu mai scrii despre oameni obișnuiți, care trebuie să aibă reacții logice. Nu, toate aceste personaje sunt eroi, mai mari decât viața.

După toate criteriile, sunteți un scriitor de succes, care a vândut foarte multe exemplare din cărțile sale, a fost tradus în numeroase limbi și a primit diverse premii literare. Cu toate acestea, sunt curios ce este succesul pentru dumneavoastră și cum reușiți să-i faceți față?

Cred că e mai ușor să fii un scriitor de succes decât un cântăreț sau un actor de succes. Oameni îmi citesc cărțile, îmi cunosc numele, dar nu știu neapărat cum arăt. Așa că mi-e ușor să privesc succesul cărților mele de la distanță, stând acasă și să continuând să scriu altele noi. În general, scriitorii sunt oameni care preferă să trăiască în umbră, cărora le place discreția. Dacă vrei să fii cunoscut, să te expui public, poate nu ar trebui să alegi meseria de scriitor. Eu îmi privesc viața de scriitor cunoscut ca și cum nu ar fi a mea. Poate de aceea scriu cărți, ca ele să vorbească în locul meu. Sigur, astăzi lucrurile sunt puțin diferite, pentru că există rețelele de socializare, festivalurile, întâlnirile cu publicul, scriitori devin mai apropiați de cititorii lor, însă asta e o parte foarte mică din viața unui scriitor. De fapt, puțini cititori merg să-i întâlnească pe autori. Marea majoritate a cititorilor mei nici nu știu cum arăt și, poate, nici nu-mi rețin numele, dar cu își vor aminti de cărțile mele. Sinceritatea unui scriitor constă în a fi mereu în slujba cărților sale. E greu să scrii cărți, e o muncă care necesită mult timp și pe care o faci singur. Ce vine după nu ar trebui să ne preocupe atât de mult.

Interviu realizat de Victor COBUZ

* Interviul a avut loc într-una dintre sălile Muzeului Pogromului de la Iași aflat în incinta Casei Muzeelor Iași.