Răspunzând celor trei întrebări-standard ale rubricii „Cum?” din revista Familia, Iulia Gherasim mărturisește că scrierea povestirilor din volumul său de debut, Ce văd păsările (Polirom, 2024), „a decurs greu” și că de-a lungul acestui proces creativ a „alternat scurte perioade de scris intens cu lungi perioade de îndoială, și chiar de renunțare”. Poate așa se explică de ce, deși a fost printre primii absolvenți ai cursurilor de creative writing ținute de Marius Chivu și Florin Iaru, iar povestirile sale au apărut de-a lungul timpului în Iocan, Timpul și Kiwi, Iulia Gherasim debutează mult mai târziu decât mulți dintre scriitorii din aceeași promoție care au urmat și ei celebrele de acum cursuri de creative writing.
Proza care deschide volumul, Recidiviștii, surprinde o scriitoare în devenire care se află în aceeași situație în care pare să fi fost și Iulia Gherasim. Angrenată în mașinăria corporatistă, cu ore suplimentare, ședințe peste ședințe, emailuri și task-uri care nu suportă amânare, protagonista nu poate să-și urmeze pasiunea de a scrie literatură. „N-am avut timp. Fiecare zi vine cu sfârșiturile ei de lume”, mărturisește ea.
Textul acesta mi se pare foarte important nu doar în economia volumului, ci și în contextul mai larg al valului de scriitori care au intrat în câmpul literar în ultimii zece ani. Ca mulți dintre acești autori, protagonista din Recidiviștii nu are studii filologice și nu lucrează într-un domeniu conex, care să implice scrisul creativ sub o formă sau alta. Totuși, după ce a publicat o proză scurtă într-o revistă, s-a consacrat în cadrul echipei ca fiind cea care „scrie frumos”, primind astfel tot felul de sarcini în care trebuie să-și pună talentul în interesul companiei. Resursele ei creative sunt risipite în stânga și-n dreapta, iar munca la povestirea despre un tată care evadează din închisoare pentru a vizita mormântul fiului său înaintează anevoios.
Meditând la dificultatea scrierii acestui text, protagonista realizează că și-a ales un personaj și un subiect care îi sunt străine. Își aduce aminte cum la cursurile de scriere creativă la care a participat a fost sfătuită să scrie doar despre ce știe și se întreabă dacă nu cumva proza este o „impostură”. În micile polemici iscate în ultimii ani între criticii literari și cei care țin astfel de cursuri, susținuți de absolvenții lor, s-a discutat și despre faptul că noii scriitori au un cadru de referință destul de limitat, că subiectele lor nu diferă foarte mult și că există mari lacune ale reprezentărilor în cărțile lor.
Nu susțin că acești scriitori ar trebui să rezolve problema autenticității în literatură, despre care se vorbea și acum un secol în câmpul literar românesc. Ce mi se pare important este faptul că Iulia Gherasim, într-o povestire care poate deveni unul dintre textele de referință ale generației sale, se întreabă care e cea mai bună cale de a face literatură, strict din experiență sau încercând să te pui în pielea unor oameni diferiți de tine. E un semn de maturitate artistică, mai degrabă al Iuliei Gherasim decât al promoției literare din care face parte. Dacă adăugăm la asta și profilul generațional pe care îl face protagonista la un moment dat (pp. 12-13), atunci cred că putem înțelege de ce Recidiviștii este un text reprezentativ pentru noul val de scriitori români.
Indiferent de subiectul fiecăruia, cele 14 povestiri care compun această carte sunt aduse împreună de motivul familiei destrămate sau în curs de destrămare. Divorțul părinților planează asupra întregului volum, este evenimentul zero care generează întregul univers tematic al cărții.
Din fericire, în Ce văd păsările Iulia Gherasim scrie despre ce știe mai bine, după cum am văzut, dar încearcă și să facă un pas mai departe. Indiferent de subiectul fiecăruia, cele 14 povestiri care compun această carte sunt aduse împreună de motivul familiei destrămate sau în curs de destrămare. Divorțul părinților planează asupra întregului volum, este evenimentul zero care generează întregul univers tematic al cărții. „Ce-avea să se aleagă de noi?”, se întreabă unul dintre personaje.
Tema este cel mai minuțios explorată în povestiri ca Minciuni mici sau O limbă comună. Aceasta din urmă are în centrul său o adolescentă care povestește una dintre vizitele tatălui său, care se despărțise de mama sa cu ceva timp în urmă. Este surprins felul în care fata, fratele său și mama lor se pregătesc de sosirea bărbatului, dar și modul în care protagonista caută aprobarea tatălui, simțindu-se inferioară tuturor celorlalți membri ai familiei. Ne așteptăm ca fata să fie umilită de tată, dar în cele din urmă îi învinge pe toți la whist. Povestirea se remarcă pentru felul în care dezamorsează jocul masculin al legitimării în familie, oferind o alternativă nonconflictuală, fără o izbucnire violentă a tatălui, care este în cele din urmă mândru de fiica sa, deși nu este în stare s-o exprime. În Minciuni mici părinții sunt încă împreună, deși dau semne că relația lor este pe sfârșite, iar faptul acesta, alături de sperietura cauzată de un cutremur, o aduc pe fată în imposibilitatea de a se mai exprima verbal.
De altfel, ipostaza fiicei care rămâne cu mama este cea mai vizitată de Iulia Gherasim în povestirile sale. În Cea mai norocoasă fată din lume, protagonista are o soră vitregă mai mică, cu același nume, Roxana, care e un soi de dublu al său, un what if al vieții sale. Vizitând noua familie a tatălui său, se naște o comparație implică între cele două fete. Așteptările noastre sunt din nou răsturnate, pentru că deși ne așteptam ca Roxana cea mare să sufere în continuu, la final rămânem cu o întrebarea justă: cine e cea mai norocoasă fată din lume, Roxana cea mică pentru ca îl are pe tată acum, sau Roxana cea mare pentru ca nu a trebuit niciodată să-l împartă cu cineva? Deschide ochii este un text care se joacă ingenios cu așteptările noastre, o strategie narativă pe care Iulia Gherasim o stăpânește foarte bine. Aici fata trebuie să se obișnuiască cu noul partener al mamei și cu schimbările aduse de acesta în dinamica relației mamă-fiică. Pe tot parcursul povestirii fata se tot roagă la Dumnezeu să scape de bărbat, iar când în final îl acceptă, el dispare din viața lor.
Dar pe autoare nu o interesează doar perspectiva fiicei, ci și a „celeilalte femei”. Viață normală este povestea unei artiste care intră într-o relație cu un bărbat aflat în mijlocul despărțirii de soția sa, cu care are o fetiță, de care protagonista încearcă să se apropie. Relația nu merge, mai ales din cauza faptului că bărbatul este obsedat de control. Autoarei îi plac mult paralelele, între planuri narative distincte, cât și între situația personajelor sale și anumite elemente care le reflectă subtil. În cazul acesta este vorba de o un acvariu care trimite la relația celor doi și la senzația de claustrofobie a femeii. În Ordinea lucrurilor, relația muribundă dintre Maria și Andrei, cu toate problemele de comunicare aferente, este oglindită într-un documentar despre un regizor și o caracatiță pe care cei doi îl urmăresc. După cum ne putem lesne da seama, în Ce văd păsările, familia este un proiect falimentar, iar modelul nu poate fi replicat. Din această cauză, cuplurile în care ajung protagonistele la maturitate eșuează.
Una dintre cele mai bune povestiri din volum, Monolit, dezvoltă toate ideile legate de relații familiale pe care le găsim pe rând în celelalte texte: cuplul care nu rezistă, imaginea tatălui – aici e mort –, modele familiale contradictorii, dar ce face textul mai interesant e diferența de 30 de ani între protagonistă și bărbatul cu care ajunge într-o relație. Și aici Iulia Gherasim ne răstoarnă orizontul de așteptare. Fie că preconizăm decesul bărbatului (moartea e destul de prezentă în volum), fie că ne gândim că protagonista are daddy issues, toate așteptările noastre sunt înșelate.
Dincolo de tema familiei și a relațiilor, Ce văd păsările reliefează și o imagine a generației Iulie Gherasim, după cum anunța și prima povestire. Personajele acestea sunt copiii victimelor tranziției, care dacă nu au pierdut totul în schemele piramidale ale anilor ’90, nici nu au agonisit mare lucru. Studenția lor în anii 2000, după cum e surprinsă în Relații internaționale, e marcată de lipsuri materiale, dar și de optimismul propriu primei tinereți, dar și a contextului economic și social din preajma integrării României în U.E. Interviul e o proză care captează perfect atmosfera anilor 2010, când Facebook era principala platformă de socializare, iar cele mai cool locuri de a te distra erau Centrul Vechi și Vama Veche. E momentul intrării în câmpul muncii, în lumea corporate, protagonista este încă plină de speranță. Interviul e cea mai previzibilă povestire, care mizează pe o situație clișeică. Nu același lucru putem să-l spunem despre Ce văd păsările, povestirea care oferă titlul volumului. Scris la persoana a doua, diferit de mai toate celelalte texte, ca un soi de scrisoare, proza surprinde o femeie deziluzionată care ajunge să facă ceva ce ar fi condamnat când ar fi fost mai tânără. Iulia Gherasim redă aici foarte bine sentimentul de alienare al celor prinși în monotonia clădirilor de birouri de sticlă.
Nu aș vrea să închei cronica fără să mă refer la cea mai mare surpriză a volumului, proza în care autoarea a încercat să depășească scrisul-din-experiență. Cel mai sus spune povestea unui bărbat care pleacă la muncă în străinătate, unde ucide vite la un abator. Treptat, munca în sine și singurătatea îl afectează, iar distanța se interpune între el și familia lui. Fiind un bărbat simplu și fără prea multe aptitudini de comunicare, începe să fie o prezență stânjenitoare pentru soția și fiul său, care își construiesc în țară o viață fără el. Ca în toate celelalte cazuri, familia se destramă, dar ce este de apreciat aici este felul în care autoarea surprinde toate resorturile sociale și emoționale deopotrivă ale acestei drame, precum și empatia pe care o are față de acest bărbat.
Povestirile din Ce văd păsările sunt bine scrise, fără bâjbâielile textuale și stilistice proprii unui debut. Prozele sunt atent construite, niciun cuvânt nu este în plus. Mai mult decât atât, Iulia Gherasim are unele dintre cele mai memorabile începuturi din proza scurtă românească recentă – și nu doar începuturile ies în evidență, ci și multe alte fraze care rămân cu tine după lectură. Pe coperta a patra, Marius Chivu compară debutul Iuliei Gherasim cu cel al Simonei Goșu. Nu sunt de părere că Ce văd păsările este la fel de spectaculos ca Fragil, dar sincer nici nu ar trebui să tindă spre asta. Fără doar și poate, cartea Iuliei Gherasim este cel mai muncit debut în proză din ultimii mulți din literatura română și cel mai bun din 2024 – incluzând aici proza scurtă și romanul din acest an.
