Până la momentul scrierii acestui text, spre sfârșitul verii, 2025 se prezintă ca un an cu foarte puține debuturi în proză. Termenul de comparație aici sunt ultimii patru-cinci ani, o perioadă efervescentă pentru proza autohtonă, cu multe debuturi notabile și câteva chiar excelente. Chiar și așa, faptul că 2025 nu e un an cu un număr mare de romane sau volume de proză scurtă de debut nu ar trebui să ne îngrijoreze. Nu voi discuta acum motivele acestei situații – atingerea unui prag generațional, precauția editurilor în contextul economic actual ș.a. –, altul este scopul cronicii de față. Vreau doar să punctez că puținătatea debuturilor în proză poate fi văzută și ca un respiro binevenit, mai ales că cele de anul trecut au lăsat mult de dorit. Citind aceste cărți și punându-le apoi împreună, am rămas cu impresia că autorii aflați la început de drum nu sunt dispuși să-și asume prea multe riscuri, contribuind la atmosfera generală de conformism pe care am resimțit-o în proza din 2024. Ce mă aștept de la un debut nu e să facă gaură în cer, ci ca autorul să aibă curajul să-și caute și să-și expună diferența specifică și să fie dispus să plătească prețul acestei încercări, adică un produs final posibil inegal, care poate nu impresionează, dar care rămâne autentic și care propune un autor cu mult potențial.
Spre surprinderea mea, am găsit acest criteriu îndeplinit în majoritatea debuturilor – nu că ar fi multe, din nou – în proză de anul acesta, iar, dintre acestea, Condiții noi de Alina Cobzac, publicat la Editura Vellant, mi se pare că e un exemplu potrivit de cum ar trebui să arate o primă carte mai mult decât decentă. Volumul conține 14 povestiri, jumătate dintre ele fiind publicate anterior în reviste literare și pe platforme online de proză scurtă, fie într-o variantă diferită, fie sub forma în care le regăsim în carte.
Condiții noi începe în forță, cu două povestiri foarte bune (Intuiești și câștigi și Gli italiani), și termină la fel de puternic cu alte două texte care se înscriu printre cele mai reușite din colecție (Revoltă pe Godeni 28 și Downshifting). Mijlocul e mai rarefiat, mare parte dintre proze sunt bine scrise, dar nu au complexitatea celor aflate la extremitățile volumului.
Prozele de la începutul și de la sfârșitul volumului împletesc convingător poveștile și – mai ales – problemele personale ale protagoniștilor cu fenomene sociale importante ale prezentului. Prima pereche de povestiri are un mecanism foarte interesant de exagerare a unor teme, fără e le duce în derizoriu și fără să încalce convențiile realismului. De exemplu, în Gli italiani, locuitorii unui întreg sat pleacă la muncă în Italia, în urma lor rămânând doar diaconul și soția sa pentru a avea grijă de mormintele din cimitir. Cei doi sunt aleși să îndeplinească acest rol deoarece nu pot să facă copii, iar această lipsă dureroasă se suprapune perfect peste singurătatea satului fantomă – cea care le simte cel mai puternic este femeia, personajul-reflector al prozei.
În Intuiești și câștigi, mediatizarea prin senzaționalizare a unor situații tragice de către industria divertismentului atinge noi culmi în emisiunea cu același titlu, care transformă cazuri de crimă într-un game show și în care participanții trebuie să ghicească sau să afle o serie de informații legate de speța în cauză. Formatul emisiunii prevede nu o comentare de pe margine a crimei și a anchetei acesteia, ci chiar participarea directă în tot acest proces, cu acordul explicit al autorităților. În centrul acestui spectacol dezumanizant se află Miranda Grigorov, o adevărată dirijoare a suspansului și a emoțiilor, al cărui cinism este topit la finalul povestirii când se anunță subtil că următorul caz o va include personal pe femeie, dincolo de rolul său de prezentatoare.
Ultimele două proze, Revoltă pe Godeni 28 și Downshifting, formează un diptic al… revoltei. În prima povestire, un grup de bătrâni dintr-un azil organizează o rebeliune împotriva personalului medical, legându-le pe asistente cu intenția de a le oferi același tratament la care au fost supuși aceștia, acuzându-le de abuz și lipsă de respect. Perspectiva este ingenios inversată spre finalul prozei, când asistentele își înșiră problemele personale, de la precaritatea în care se află și care le obligă să penduleze între mai multe locuri de muncă până la bolile de care suferă cei apropiați, lăsându-i pe cititori să hotărască cine sunt victimele și agresorii în acest caz. O problemă etică se află și la baza povestirii Downshifting, unde, așa cum o spune și titlul, o familie de orășeni se mută la țară din dorința bărbatului de a trăi așa cum o făceau strămoșii lor. După ce sunt relatate mai multe momente în care soția a trebuit să accepte toate aceste schimbări, la final ni se sugerează că femeia îl otrăvește – o simplă toxiinfecție alimentară sau mai mult de atât? – pe bărbat și rămânem cu aceeași întrebare cine a greșit mai mult.
Prozele care au o dimensiune socială fără ca aceasta să devină centrul de greutate al povestirii sunt punctul forte al volumului. În sens invers, textele în care subiecte politice sunt tratate direct știrbesc calitatea cărții. Mă refer aici în special la Sculați, voi oropsiți ai vieții, o povestire fără cap și coadă, ce surprinde sosirea soților Ceaușescu în iad și primirea lor de către Stalin și Ana Pauker în camera destinată comuniștilor și nimic mai mult. O proză ce pare mai mult o ciornă, o idee nedezvoltată – ca să nu mai zic că are și o presupoziție dubioasă legată de camera fasciștilor, care e „aproape goală”. Spectrul dictatorului român bântuie – simbolic – și Piciorul lui Ceaușescu, o povestire mai muncită decât exemplul anterior, în care este relatată pregătirea unei chermeze de partid într-o fostă vilă de protocol de pe vremea vechiului regim. Dincolo de umorul cam forțat, proza are meritul de a investiga un detaliu al culiselor puterii și de a sugera timid un subiectul dureros și ocultat al exploatării femeilor – minore în acest caz! – de către cei care ar trebui să creeze un sistem care să le protejeze. Imaginarul regimului predecembrist este pus la bătaie în Weekend comunist, în care o mamă fuge de acasă după ce experimentul educațional pe care-l face cu băiatul său, în care dorește să simuleze viața cotidiană în comunism, degenerează într-un soi interogatoriu al Securității a cărui victimă este însăși femeia. Din nou, textul acesta demonstrează că Alina Cobzac este mult mai pricepută atunci când lovește cu manta teme sociale sau politice.
Cealaltă direcție principală a volumului este cea în care protagoniștii au în comun un refuz al realității, ce-și are originile în durere și în alienare – cauzate la rândul lor fie de factori societali, foarte concreți, fie de factori existențiali, în special de boală și de moarte. Fie că halucinează (Mămăițele, O hortensie la geam), fie că renunță treptat la calitatea de ființă umană (Fata. Femeia. Corpul), revolta acestor femei e mai mult o abandonare treptată a realității decât o încercare de schimba situația în care se află și pe care nu o mai suportă – chiar dacă urmările sunt patologice. Cu Întoarce-te la mine, ce are o protagonistă care nu acceptă că nu mai este vie, Alina Cobzac își încearcă abilitățile și în proza fantastică, cu succes aș zice, foarte scurta povestire fiind printre cele bune din carte.
Ceva mai luminoase sunt povestirile care au ca personaj principal un copil, precum Îngrijitorul și Cel mic, despre o prietenie neobișnuită construită în jurul gumei mestecate și lipite de elevi prin diferite ascunzișuri, și Carnea nu are nume, în care un băiețel se atașează atât de mult de puiul viu pe care mama sa l-a adus în apartament pentru a-l folosi ulterior la mâncare încât nu poate să-i proceseze moartea și fuge cu bucățile din supă să-l îngroape cum se cuvine. Asemănătoare cu textul din urmă este și proza Fuga, în care un bătrân aflat pe moarte își convinge nepotul să-l ducă în pădure să moară. Ce este cel mai valoros la acest text este felul în care este construit, alternând nararea clasică cu transcrierea interogatoriilor pe care polițiști le fac anchetând dispariția bătrânului – răpirea de către nepot, din perspectiva lor.
Condiții noi ne arată ce poate la momentul actual această nouă scriitoare și — la fel de important — ce nu poate. Există și în această carte niște repetiții nu foarte stridente – de la anumite expresii până la scheme narative –, care demonstrează că Alina Cobzac trebuie să-și mai diversifice arsenalul scriitoricesc. Chiar și așa, Condiții noi este un debut în proză scurtă cum mi-ar plăcea să văd mai des pe la noi, cu povestiri bine scrise, cu subiecte interesante și povești memorabile, în care autorul își dă silința să nu cadă într-o monotonie tematică și stilistică, chiar dacă nu toate prozele sunt foarte bune.
