Puține spre zero reacții a stârnit Cărțile, debutul în proză al lui Mihai Șteț, autor ce a publicat anterior un volum de poezie, Cântecele vrăjitorului (Școala Ardeleană, 2018). Lipsa de interes a comentatorilor literari mă surprinde întrucât, dintre debuturile publicate anul trecut, Cărțile are una dintre cele mai atractive premise pentru un câmp literar ca al nostru, în care tematizarea literaturii însăși are o cotă ridicată în preferințele scriitorilor și a criticii. „Într-un univers distopic periculos de ispititor la prima vedere, oamenii încep, din senin, să devină obsedați de cărți”, iată cum începe prezentarea cărții de pe coperta a patra.
Cărțile surprinde o lume în care un virus necunoscut le induce oamenilor o nevoie biologică de a citi. Cei infectați sunt dispuși să facă orice ca să pună mâna pe o carte, chiar și să ucidă. Această pandemie globală răstoarnă ordinea socială și politică a lumii, reordonând viața oamenilor după pofta de a citi a celor afectați de această nouă boală.
Pandemia cititului începe foarte brusc și nu avem acces la primele sale etape, pentru că naratorul-personaj nu este interesat să urmărească ce se întâmplă în lume. Romanul debutează cu întoarcerea protagonistului din Londra, unde locuia atunci, în Cluj, de unde a plecat și unde încă are un apartament, la care se gândește să renunțe. Încă din Anglia, din aeroport, protagonistul înregistrează o întâmplare ciudată cu mai mulți oameni care au furat cărțile celor care citeau așteptându-și zborurile. Lucrurile se precipită la nivel mondial, după cum putem afla din puținele știri pe care bărbatul le urmărește după ce s-a întors în România, dar nu aflăm mai multe.
Protagonistul e un tip puțin cam cinic, plictisit de tot și toate, un agent de vânzări de piese de avion care visează să fie scriitor, fără prea mult succes. Septimiu Weisz – nume pe care-l aflăm după jumătatea cărții – este un personaj pe care l-am tot întâlnit în proza ultimilor 20 de ani, un soi de antierou care are, mereu, indiferent de ce scriitor îl folosește, cam aceeași voce. Dar ignoranța lui voită are un alt efect, unul benefic pentru autor și cititor deopotrivă. Mai mult decât stilul sau vocea protagonistului-narator, ce te ține aproape de carte este felul în care sunt dozate revelările despre ce se întâmplă cu personajul, dar și cu lumea. Misterul persistă, iar curiozitatea este mare.
La puțin timp după ce s-a întors în Cluj, Weisz este arestat și internat într-un lagăr de muncă – munca fiind, desigur, scrisul. Volumul devine destul de repede un jurnal de carceră, în care sunt înregistrate cele mai importante întâmplări, iar printre ele sunt inserate scurte meditații despre scris și literatură, în general. Se explorează diferite aspecte ale regimului de detenție, ca relația – și corupția – gardienilor, turnatul între deținuți – una dintre informatoare, bloggerița Oana ține un jurnal secret, care îi parvine ulterior iubitei protagonistului.
În descrierea vieții în lagăr, cea mai importantă idee a cărții este faptul că într-o lume în care cititul ar fi ca o boală de care toată lumea ar suferi, scriitorii nu ar fi regi, nici măcar privilegiați, nu ar avea puterea, nu ar fi preaslăviți, nu ar fi idoli. Din contră, ar suferi cel mai mult, ar fi exploatați, ar fi închiși ca să producă. În lumea imaginată de Mihai Șteț, în care cititul devine principala preocupare a planetei, scriitorii au cel mai mult de pierdut.
Mai interesantă decât pandemia cititului sau viața de pușcărie este dimensiunea erotică și romantică a cărții. În prima parte a cărții, protagonistul începe o relație cu Roxana, soția directorului adjunct, care muncește ca femeie de serviciu în lagăr. După mai multe indicii nu foarte subtile oferite pe parcurs, în a doua parte este relevată bisexualitatea protagonistului, care dezvoltă o atracție față de un nou deținut, George. În scurt timp, între protagonist, Roxana și George se naște un triunghi amoros și sexual, o relație poliamoroasă, de fapt. Dar nu e doar sex între ei, ci și iubire, care devine pansamentul lor în această existență dureroasă. Mai târziu, atât George, cât și Weisz, vor deveni obiectul atracției unui nou director al lagărului, poreclit Nosferatu de protagonist, care-și folosește puterea pentru a-i exploata sexual pe cei doi bărbați.
Cea de-a doua parte începe cu un fragment dintr-o nuvelă la care lucrează protagonistul, o ficțiune istorică, ce-l are în centrul său pe împăratul roman Marc Aureliu și pe soția sa, Faustina. În episodul surprins aici, Marc Aureliu organizează o partidă de sex în trei cu soția sa și amantul său, un gladiator, pe care-l ucide la puțin timp după ce începe actul sexual cu Faustina, totul pentru a se dezinhiba sexual: „El este un cerebral, ea știe asta. Și deseori bărbații de felul lui ajung să se teamă de animalul care sălășluiește în ei”. Puterea și sângele vărsat îi trezesc împăratului roman apetitul sexual și îi permit să se simtă confortabil cu propriile dorințe.
Fragmentul cu Marc Aurelia funcționează ca o anunțare a temelor din a doua parte, dar în afară de introducerea unor puncte de interes ale poveștii lui Weisz această parte nu are mare însemnătate în economia romanului. Poate ar fi fost mai bine dacă Mihai Șteț dezvolta episodul cu Marc Aureliu și Faustina într-o carte de sine stătătoare, decât să-și irosească ideile în volumul de față.
Cărțile nu este un roman de pe urma căruia să rămâi cu mare lucru, poate doar cu ideea că autorul ei poate mai mult. Deși nici premisa romanului și nici dezvoltarea ei nu mi se par foarte interesante, trebuie să recunosc că Mihai Șteț a avut inspirația de a privi acest subiect din câteva unghiuri care au reușit să nu facă cartea o lectură plictisitoare. Nu mă grăbesc să-l etichetez în vreun fel pe Mihai Șteț ca prozator, aștept să mai citesc și alte texte semnate de el, nu cred că a arătat încă tot ce poate. Cred că dacă și-ar da seama care sunt atuurile sale și s-ar concentra pe ele ar putea scrie cărți mult mai ofertante decât acest debut în proză.
