O nișă foarte ofertantă a literaturii este cea care abordează copilăria, dar nu într-o manieră facilă, în care să o facă adresabilă copiilor. Prezentând evenimentele dintr-o perspectivă detașată, cu profunzimea analitică a adultului care face exerciții de memorie și de autoînțelegere, această literatură se lipește mai ales de partea nostalgică a omului. Nu este, deci, de mirare că avem în literatura noastră destule cărți despre copilăria comunistă, scrise de autori care au trăit-o ei înșiși și o redau cu forța implicită a amintirilor proprii.
Iată că, acum, următorul val de autori ne propune un set de experiențe noi asociate perioadei copilăriei, și anume traiul în tulburii ani ’90, respectiv primii câțiva ai secolului XXI. Voi aborda în această mini-serie două cărți scrise de autori născuți în ultimii ani ai dictaturii comuniste, pentru care epoca de aur s-a încheiat la o vârstă prea fragedă pentru a lăsa urme, însă cea a tranziției i-a lovit în plin. Practic, apariția acestor teme este semnul ajungerii la maturitate a unei generații proaspete de autori, care vine cu propuneri noi și cu un suflu proaspăt în literatura română.
Prima carte la care mă voi opri este Regele apei, romanul lui Liviu G. Stan, apărut la editura Curtea veche, în 2025, o carte cu mai multe fire narative, care urmărește în paralel două epoci. Marele atu al lui Liviu G. Stan este tocmai folosirea mai multor puncte de interes, fiecare cu propria sa linie de dezvoltare, dar fiecare beneficiind de acțiune puternică și de poveste proprie. Dacă precedentul său roman, Salamandre, apărut la editura Litera, în 2021, avea nu mai puțin de patru linii narative distincte, reunite subtil, aici autorul se limitează la două (sau trei, depinde cum vom privi episodul succint al războiului din Ucraina), însă legăturile vor fi mult mai puternice, pentru o percepție superioară de tot unitar.
Problematica războiului nu este pentru prima oară abordată de Liviu G. Stan. Conflicte armate reale sau imaginare au mai fost tratate de el în Filip Manakis. O poveste europeană, spre exemplu, însă de data aceasta conflictul din Ucraina e numit cu subiect și predicat, ceea ce dă o notă de palpabil în plus relatărilor.
Prima parte a cărții vine să răspundă întrebării: „De unde vin criminalii de război? Care este mecanismul care transformă un om într-o mașină de ucis, capabilă să comită orori inimaginabile?”, iar în încercarea de a-și conduce cititorii către un posibil răspuns, povestea ne poartă înapoi în timp, către vara anului 1998, când o succesiune de întâmplări violente au reprezentat o veritabilă piatră turnantă în viața unui copil din Brăila.
Pentru cei care au dat piept cu perioada tranziției, fie ei copiii, adolescenții sau adulții anilor ‘90, romanul va fi o plimbare pe aleea amintirilor, impresionantă prin bogăția relicvelor pe care le scoate la iveală la tot pasul. Pe lângă atmosfera de confuzie și incertitudine a acelor ani, foarte abil inserată prin atitudinile personajelor față de viață în general, câteva obiecte-simbol sunt readuse din străfundul prăfuit al amintirilor inutile. De la simple panouri de marcaj, cunoscute doar de oamenii locului, la nimicuri lucitoare care puteau fi câștigate la diversele concursuri specifice începutului de capitalism sălbatic, pentru care copiii, mai ales, dezvoltau adevărate pasiuni, aceste detalii vin să sprijine construcția narativă, adăugând un plus de veridicitate pe care cel care a trăit anii îl va simți la nivel personal.
„După ce Libanezu își duse acasă borseta cu prețioasa colecție de etichete și-și schimbă tricoul rupt, o apucară pe lângă mastodonții fabricii PAL.
Puțin mai în față, lăsând în urmă bolta unui depou de tramvaie transformat în angro, meandrele șoselei treceau prin dreptul unui bloc de nefamiliști, bifurcându-se apoi spre fabrica de bere, la porțile căreia, îndesat într-un căruț straniu, care semăna cu acele mașinuțe de pedalat pentru copii, cerșea un pitic bărbos. De fiecare dată când îl zărea, Libanezu se închina și-și freca ochii.”
Pentru cei mai tineri, evocarea frustă a unei lumi lipsite de reguli va fi un exercițiu de imaginație fascinant. Însă povestea băiețelului care trăiește cea mai intensă vacanță a vieții sale va fi acaparantă pentru toți cititorii. Atmosfera vividă, scenele puternice, personajele de un autentic frust, linia de bas pe care o reprezintă emoția provocată de meciurile disputate de generația de aur a fotbalului românesc în cadrul ultimul ei campionat mondial, toate dau măsura unei proze de excepție.
„Cele mai multe pronosticuri erau de 1-0 pentru România; două pariuri anticipau un 2-1 pentru tricolori; unii, din exces de zel, o luaseră pe arătură cu 5-2 pentru români; iar un nene comise sacrilegiul de a emite un pronostic de 1-0 pentru Anglia, lucru care fu imediat taxat cu înjurături și huiduieli, până când pariorul se făcu mic și pricăjit.
– Marș la Buckingham, sclavule!”
Însă acesta e doar primul fir narativ, Liviu construiește un personaj din copilărie pentru a-l readuce în prezentul zilelor noastre, ca adult, transformat în mercenarul Libanezul, care își explică alegerile. Astfel, romanul câștigă și la capitolul acțiune, întâmplărilor răscolitoare, povestite cu un ritm trepidant, din copilărie, adăugându-li-se faptele de arme ale adultului de astăzi, ororile războiului și șocantul vieții de soldat de vânzare, incredibil de vulnerabil, de fapt, prin natura muncii sale, într-o succesiune nu neapărat normală, dar justificabilă, conturând un personaj complex și coerent, dar surprinzător deopotrivă.
„Te uiți prin găvanele măștii la ceilalți, așteptând semnalul. Aerul e încărcat de adrenalină, aproape c-o poți pipăi. Toți sunteți în salopete negre și purtați aceleași măști plastifiate: măști cu Sailor Moon. În spatele ușilor elegante de lemn vă așteaptă ostaticii din teatru. Auziți dinăuntru împușcături și țipete. Au început să-i execute. «Ce mai stai? Fă-o! Altfel nu putem intra», strigă la tine comandantul.”
Dacă la această bază adăugăm și dezvoltările neașteptate ale conflictelor și twist-urile prin care înțelegem că lucrurile sunt mereu mai complexe decât par la prima vedere, chiar și atunci – sau poate mai ales – când e vorba despre atrocitățile războiului, avem toate ingredientele unui roman memorabil.
Iar stilul, simplu și direct, dar foarte eficient, al lui Liviu G. Stan, coroborat cu narațiunea mereu alertă, creează un efect autentic de page turner pe care puțini prozatori români contemporani îl obțin cu lejeritatea lui Liviu G. Stan.
