Trăiesc de cinci decenii în Oradea și, trebuie să recunosc, orașul continuă să mă surprindă în mod plăcut, mai cu seamă în ultimii ani când edilii săi au accelerat ritmul schimbărilor, acum devenite aproape diurne (azi se deschide o cafenea sau un restaurant, mâine se închide un parc sau o stradă!!), schimbări care au reconfigurat spațiul urban sub numitorul comun al gentrificării, al eficientizării, al estetizării, al modernizării peisajului său social și cultural. Așa se face că, încet-încet, re/descoperirea orașului devine o provocare pentru rezidenții săi în încercarea de a recompune, din amintiri, locurile tradițional existente dar acum redimensionate printr-o arhitectură urbană sau peisageră de actualitate, respectiv, de a imagina un viitor pentru zonele ascunse privirilor de ecranele protectoare ridicate de constructori; în ambele situații orașul este văzut mental, prin percepția umană, individuală, asupra individualității sale, care generează, astfel, o sinteză vizuală virtuală, în esență, un real „barometru al habitatului urban” (Neacșu, 2010, b: 18). Asemenea oricărui alt oraș, Oradea are o structură fizică ce cuprinde „o comunitate, o tehnologie, o ordine ecologică” pe de o parte, iar pe de altă parte, este un sistem de organizare socială care implică „o structură socială specifică, o serie de instituții sociale, o configurație tipică a relațiilor sociale” (44), componente pe care un localnic sau un vizitator le poate descoperi fie străbătând străzile care sunt „elementele predominante ale imaginii orașului” (Neacșu, 2010, a: 97), fie încercând să identifice actorii urbani care, în mod constant, participă „direct sau indirect, activ sau pasiv, oficial sau neoficial, premeditat sau din subconștient” (92) la construcția unei imagini urbane care urmează, și merită, a fi decodată. Când autorii își trimit personajele în căutarea anumitor secțiuni de spațiu urban, de fapt, ei le cer acestora să le interpreteze din perspectiva valențelor lor socio-culturale și a valorilor lor subiective sau personale, mai exact, să facă un exercițiu de lizibilitate urbană, adică de „redescoperire a semnificațiilor și sensurilor locurilor (genius loci) dintr-un oraș” (Neacșu, 2010, b: 35).
Descoperiri cotidiene
Un personaj pornit să exploreze spațiul urban pentru a identifica acea simbioză care exisă între „orașul efectiv și conceptul său”, respectiv, între „dimensiunea sa metaforică și dimensiunea urbanistică, planificată” (Mihali, 2001: 81), o simbioză ce permite „a-l gândi ca pluralitate a realului” și a-l defini prin potențialul său de „producere a unui spațiu propriu”, va ajunge la o reprezentare a acelui spațiu corespunzătoare informațiilor circulate până atunci, atent filtrate și esențializate de el, așa cum le dezvăluie naratorul răsfoind albumul familiei sale și oprindu-se la imaginea bisericii Sfântul Vasile, „clădită în secolul trecut […], sluțită după primul război, când pridvorul i-a fost vopsit în culori violente, și turlele acoperite cu tablă nouă. În curtea din jur – câteva morminte elegante de piatră. Unul are o statuie ciudată, o fată cu brațul frânt arătând spre cer. Mormintele, cândva somptuoase, sclipesc și ele în lumina crudă a amiezii” (Zamfir, 2004: 236). Imaginea mentală, generată de edificiul surprins într-o poză, așa cum e recompusă de privitor din perspective prezentului, invită cititorul să reflecteze asupra unor texturi mărunte, aproape înțepenite, părăsite, cum sunt cele din grădina din jurul bisericii, cu „morminte dispărute sub iarbă: câteva pietre, însemnate cu litere chirilice, unele înconjurate de gardul ruginit, ce evocă mai degrabă un muzeu în aer liber, cu atât mai mult cu cât, în fund, de-a dreapta bisericii, zăresc un fel de sarcofag de marmură încercuit cu lanț de frunze crestate și de ghindă sculptată în piatră cu o artă desăvârșită” (247).
Se crede că, în principiu, fiecare peisaj urban este „o colecție de simboluri care activează memoria și emoțiile”, că „orice piață, parc, fațadă arhitectonică trimite mesaje despre cine suntem” (Montgomery, 2017: 159), respectiv, cine au fost actorii urbani care și-au lăsat amprenta geniului lor asupra unei porțiuni de spațiu, cum este casa lui H.G. Wells, Hanover Terrace, „de pe latura vestică din Regent’s Park”, având „un aspect vizibil deteriorat de război”, cu fațada din stuc „murdară, crăpată”, care „se scorojește”, cu „multe ferestre, a căror sticlă a fost spulberată de exploziile bombelor ori de undele de șoc ale tunurilor antiaeriene de pe Primrose Hill”, cu eleganta arcadă ce „se întinde pe toată lungimea construcției, servind drept verandă comună pentru ușile principale ale locuințelor”, acum ciobită, gata să se fărâmițeze (Lodge, 2011: 9). Spațiul urban cotidian, impactat de practica locului și de abilitatea cu care face față provocărilor fiecărui moment pentru a asigura coerența existenței rezidenților săi, este oglinda raporturilor sociale și a energiilor umane, creative, din comunitatea respectivă, sugestiv sintetizate de Makoto în imaginarea metropolei Tokyo, când admite că: „uneori simt că acest întreg oraș este un vast organism. E ca o ființă umană din care toți suntem parte. Dar suntem limitați de drumuri, de canale, de tuneluri, de trenuri. E ca și cum cărările noastre sunt bătătorite pentru noi și nu există nici o modalitate de a devia de la ele […]. Noi, oamenii, suntem prinși în soarta orașului. Nimeni nu poate să scape de strânsoarea lui […]. Orașul are nevoie de noi, și noi avem nevoie de oraș. Un nenorocit de tonaj simbiotic” (Bradley, 2021: 80-1), confirmând și o observație a teoreticienilor cum că mereu „suntem străbătuți de multiple spații în timp ce tocmai construim și străbatem spații” (Mihali, 2001: 27).
Practici urbane
Alăturându-i-se personajului în aventura acestuia de re/descoperire a unui tablou urban, cititorul este deseori invitat să intre în cotidianul pe care autorul l-a proiectat pentru a individualiza un spațiu trăit, acel „spațiu hibrid” al experiențelor directe (vezi Neacșu, 2010, a: 91) și, totodată, pentru a testa modul său de operare cu imaginibilitatea unui loc, acea capacitate de a „genera imagini mentale bine conturate la nivel de individ sau grup social” (87), așa cum îi cere autorul Rebeccăi să facă, impresionată de Hotelul General Washington, „situat pe Main Street, într-un cvartal deluros”, cu „holul aglomerat de la intrare, cu pardoseala lui scânteietoare de gresie neagră, cu mobilier de piele și accesorii de alamă, ghivece cu ferigi, candelabre și oglinzi ornamentale” (Oates, 2008: 229); are un interior surprinzător de impunător, mai cu seamă, când ajunge, în explorările sale, să îl compare cu Hanul Beardstown, „mai mic decât Generalul Washington, însă de o vechime comparabilă. Asemenea hotelului, fusese la origine […] popas pentru diligențe” (264). Orice spațiu social urban invită la acțiune, la mișcare, căci, la urma urmei, „viața urbană este despre a te mișca, a fi în peisaje, prin peisaje” (Montgomery, 2017: 175), a trăi temporar în acel spațiu, asemenea lui George și Mari, în cafeneaua din Koenji, unde „stăteau amândoi la un Mister Donuts […], bând cafea neagră din cești roșii […]. Erau la ultimul etaj al cafenelei, iar de la fereastră se vedea gara […]. Soarele își trimitea razele înăuntru, făcând ca în cafenea să fie destul de cald pentru o dimineață de toamnă. Afară cerul era albastru, iar aerul condiționat bâzâia, înecându-se câteodată, după o lungă vară în care ținuse mii de clienți în răcoare” (Bradley, 2021: 135); aceleași revelații le are și Flo Dunthorpe în tentativele sale de a-și impune anumite obiceiuri zilnice deprinse în perioada sa de ședere în Japonia, exersate acum în excursia sa la Onomichi, anume: „seara s-a plimbat pe aleile înguste, pierzându-se pe străduțe care duceau încoace și încolo pe munte […]. Pentru cină, s-a dus la o izakaya și l-a lăsat pe chelner să-i recomande meniul bucurându-se de prețurile mai mici și de ingredientele locale mai proaspete decât orice ar fi putut oferi Tokyo. Încet-încet, a început să-și savureze vacanța, uitând de stresul vieții care o aștepta înapoi în oraș. În dimineața următoare, s-a trezit devreme și a luat un tren spre Hiroshima. A cutreierat pe străduțe, a mâncat okonomiyak la restaurantul pe care Kyoko și Makoto i-l recomandaseră, a vizitat Domul Bombei Atomice și a spus o rugăciune pentru cei care muriseră.” (Bradley, 2025: 228-9)
Practicile cotidiene contribuie semnificativ la profilul identitar urban, acel set unitar de „caracteristici capabil să poarte aceeași semnificație pentru fiecare locuitor al orașului” (Neacșu, 2010,a: 118), reflectat mental, prin simboluri adoptate, construite, așa cum i se înfățișează tokiotul Kyo, pe parcursul aceleiași excursii la Onomichi, unde putea „observa schimbul liber de mărfuri din oraș, și din nou simțea că era ceva cu totul diferit de izolarea rece din Tokyo. Aici, în Onomichi, oamenii nu păreau să înceteze vreodată a da și a primi daruri cu produse sezoniere, pe care le cultivau la fermele lor – orez, cartofi, mikan, portocale, lămâi, kaki. Apoi mai erau și obiectele de artizanat produse manual, pe care oamenii le făceau ca hobby, precum obiecte de ceramică și de lemn cioplit. Toți aveau grijă unii de alții.” (Bradley, 2025: p. 247) Activitatea, preocupările, îndeletnicirile diurne reprezintă cea mai mare atracție a unui oraș, ale cărui spații publice, unde acestea au loc, „funcționează ca o scenă” (Montgomery, 2017: 145), deschisă pentru toate instrumentele urbane create printr-un proiect comun, construit și acceptat unanim, anume, „cafeneaua, centrul comunitar, cluburile sociale și sportive, grădinile din cartier” (135); ele constituie modalități de transformare a unor intimități inconfortabile în oportunități de comunicare, ca parte a unui efort de a se ajunge la ceea ce Charles Montgomery numește „fericire urbană”, cea care determină „felul în care orașul ne influențează starea, amplifică aspecte pozitive, și influențează psihologia mediului” (34).
Referințe
Bradley, Nick, 2025 (2023), Patru anotimpuri în Japonia, București: Humanitas Fiction (trad. Magdalena Ciubăncan)
Bradley, Nick, 2021 (2020), Pisica și orașul, București: Humanitas Fiction (trad. Magdalena Ciubăncan)
Lodge, David, 2011(2011), Bărbatul făcut din bucăți, Iași: Polirom (trad. Ona Frantz)
Mihali, Ciprian, 2001, Inventarea spațiului. Arhitecturi ale experienței cotidiene, București: Paideia
Montgomery, Charles, 2017 (2013), Orașul fericit. Transformându-ne viețile prin design urban, București: Igloo (trad. Manuela Zipiși)
Neacșu, Marius-Cristian, 2010, a, Imaginea urbană – element esențial în organizarea spațiului,București: ProUniversitaria
Neacșu, Marius-Cristian, 2010, b, Orașul sub lupă: concepte urbane. Abordarea geografică, București: ProUniversitaria
Oates, Joyce, Carol, 2008 (2007), Fiica groparului, București: Curtea Veche Publishing (trad. Mircea Pricăjan)
Zamfir, Mihai, 2004, Poveste de iarnă. Acasă, Iași: Polirom
