Am deschis cartea lui Paul Lynch cu precauție. Știam că este o distopie, iar distopiile nu mă mai sperie de mult timp – poate și pentru că trăim, fără să realizăm, într-una. Însă Cântecul profetului m-a surprins. Nu prin violență, ci prin resemnarea în fața răului.
Istoria ne arată ororile care apar atunci când oamenii tac sau acceptă pasiv răul, crezând că nu li se poate întâmpla. Totuși, există o conștiință a uitării: acoperim răul cu mantia trecutului, refuzând să vedem că se poate întoarce. Această uitare e periculoasă: generațiile viitoare riscă să repete greșelile trecutului.
Născut în 1977, în Limerick, Lynch locuiește în Dublin. Debutează în 2013 cu Red Sky in Morning, iar după patru romane premiate, publică Cântecul profetului în 2023 și câștigă Booker Prize în același an.
Distopie sau realitate?
Cântecul profetului prezintă o distopie tulburătoare și o reflecție asupra fragilității democrației: o societate democratică se prăbușește, iar înlocuirea banalului bine cu răul terifiant surprinde o familie care nu reușește să înțeleagă ce se întâmplă, nu poate și nu vrea să accepte schimbarea. După o pandemie, despre care autorul nu spune prea multe, în Irlanda de Nord alegerile sunt câștigate de Alianța Națională, care instaurează stare de urgență, restrânge drepturi, amuțește vocile critice, închide presa și aplică legi împotriva alegătorilor săi.
În centrul acestei lumi se află Eilish Stack, cercetătoare și mamă a patru copii. Soțul ei, sindicalist, este arestat. Eilish refuză să creadă că pericolul e real, trăind de parcă lumea nouă ar fi temporară. Privind pasiv cum dispare tot ce știa, speră că răul nu poate fi adevărat. Această orbire – aproape tandră – este tema centrală. Lynch nu scrie despre eroi, ci despre oameni care aleg să nu vadă, nu din lașitate, ci pentru că un conformism ușor de asimilat e mai acceptabil decât luciditatea. Eilish nu e un personaj spectaculos; este o femeie care își înghite spaima, care tace. În pasivitatea ei se află, de fapt, o formă de rezistență.
„Istoria e o înregistrare tăcută a oamenilor care nu au putut pleca”, spune Lynch, adăugând, ca atunci când privești o rană deschisă: „Nu poți pleca atunci când picioarele îți sunt înfipte în pământ și plecarea înseamnă să ți le smulgi din rădăcini.”
La prima lectură, pasivitatea lui Eilish pare inexplicabilă. De ce nu fuge? De ce nu-și salvează copiii? Răspunsul apare treptat. Lynch construiește o mamă prinsă între fidelitatea față de soț și instinctul de protecție a copiilor iar întrebarea care o macină este pe cine lași în urmă. Această pendulare între apatie și acțiune, între vechea viață și teroarea prezentului, formează miezul romanului. Ceea ce pare lipsă de instinct devine portretul unei conștiințe blocate.
Eilish este diferită, iar diferența o transformă într-un personaj, un pretext prin intermediul căruia autorul analizează mecanismul prin care o societate democratică acceptă pas cu pas pierderea libertății. Cartea devine și un avertisment pentru lumea privilegiată, care crede că tirania e „altundeva”. Haosul ia locul liniștii, școlile și magazinele se închid, oamenii își pierd locurile de muncă, unii dispar sau sunt uciși. Pare un thriller distopic, dar este o reflecție asupra vieții celor care tratează cu superficialitate drepturile și libertățile, care ignoră ce se întâmplă „departe”: „Știrile vin în țara ta și vizitează orașul tău și bat la ușa casei tale și devin pentru alții doar un avertisment îndepărtat…”
Stilul
Romanul pare greu de citit: lipsa paragrafelor, descrierile poetice lungi, absența convențiilor dialogului și scenele ce se desfășoară aproape fără întrerupere creează senzația de lipsă de aer. Este o tehnică deliberată: stilul reproduce confuzia și paralizia în fața pericolului. Lynch nu inventează acest stil – el se regăsește la McCarthy, Fosse sau Krasznahorkai – dar adaugă o poezie dură, tăioasă, combinând lirismul cu o precizie aproape documentară. Fraza lungă devine echivalentul unei respirații tăiate, timpul devine fluid în lipsa punctului. Lynch scrie „în flux”, nu „în cadre”. Stilul lui reproduce fiziologia fricii: gândurile curg fără oprire, timpul se dilată, realitatea se destramă.
Având în vedere subiectul ales, toate aceste procedee stilistice mi s-au părut necesare. Lipsa paragrafelor și a indicatorilor convenționali apare ca o manifestare a unei conștiințe încărcată de teamă, oscilând între inerție și dorință de acțiune, între apatie și fugă. Tocmai alegerea acestui stil cinematografic dă forță stării de confuzie a omului care se trezește într-o altă societate decât cea în care trăise. Inerția lui Eilish și incapacitatea ei de a lua o decizie reprezintă găselnița prin care autorul o diferențiază de banalul mulțimii și o transformă în personaj.
În plan stilistic, Lynch îmbină limbajul poetic cu precizia cinematografică a imaginii. Metaforele sunt dense și senzoriale, vizual-tactile: „copacii plecați în fața frigului”, „panglicile ca niște degete lungi și goale cântând muzica mută a copacului”, „pantofii orfani rămași de la cei uciși”. Aceste metafore exprimă pierderea și alienarea. Și personificarea creează o stranietate vizuală, natura devine complice la suferință: „fereastra murmurând ploaie”, „zâmbetul care îi alunecă de pe față pe podea”, iar comparațiile și introspecțiile tulburătoare subliniază tragedia: „revendicările sunt dureri îmbrăcate în haina speranței”, „Istoria este legea forței”.
Autorul folosește adesea poezie în proză, unde observația realistă se dizolvă în reverie:
„Viața trece fără să aibă nevoie de martori… lumina schimbându-se ton cu ton până devine o lucire străvezie peste stradă, pescărușii care ciugulesc mâncare într-o rigolă își iau zborul din calea unui camion, cu aripile lor tivite cu negru.” Astfel de fraze, care par rugăciuni, m-au dus cu gândul la Jon Fosse și la felul în care scrisul devine la el un fel de căutare a lui Dumnezeu. La Paul Lynch, însă, rugăciunea nu cere nimic, nu caută – doar constată: lumea se destramă și nu mai e nimeni să o audă. Folosind acest artificiu, Lynch ne transmite că, atunci când lumea cunoscută se îndreaptă către distrugere, una dintre formele de rezistență este poezia.
Ironia e rară, dar eficientă: „spre mare, trebuie să mergem spre mare, marea e viață” – un ecou amar la tragedia refugiaților care mor căutând viața promisă de Occident.
Tensiunea narativă crește lent în prima parte a cărții, apoi ritmul se accelerează; întunericul devine copleșitor, sentimentul de amenințare ajunge sufocant. Lynch nu oferă o evadare, nici prin stil, nici prin narațiune. Descrierile sunt negre, sumbre, coșmarești – deși lirice – dar într-un sistem totalitar al răului sunt greu de găsit culori calde, pastelate. Chiar și imaginile poetice sunt înnegrite de cenușa fricii.
Există un timp static al răului: înlocuirea binelui cu răul paralizează, anihilează capacitatea de a planifica salvarea – Eilish „închide ochii, văzându-se purtată înainte prin beznă, devenită pasageră în propria viață” – și te blochează în iluzia că mâine te vei trezi din coșmar.
În viziunea autorului, sfârșitul lumii nu este un big-bang ci se produce parțial, continuu însă la scară mică și mereu în altă parte a lumii. Personajele sunt lipsite de profunzime, dar lipsa de profunzime e necesară întrucât doar rutina și activitățile banale le țin „cu picioarele pe pământ” în mijlocul catastrofei. Mamă singură după arestarea lui Larry, Eilish este atât de prinsă de rutina zilnică încât nu poate analiza sau planifica. Ea acționează doar când este împinsă de disperare. Lipsa de profunzime a personajelorpoate fi interpretată și ca un procedeu de a evidenția un minimalism existențial – personajele sunt intenționat „plate” pentru a reflecta alienarea.
În loc de concluzii
Lynch spune despre propria carte: „Am încercat să văd în haosul de azi. Neliniștea din democrațiile occidentale. Problema Siriei – implozia unei întregi națiuni, amploarea crizei refugiaților și indiferența Occidentului…”
Cântecul profetului explorează pierderea încrederii – în stat, în oameni, în sens. Eilish nu își pierde doar soțul sau libertatea, ci și certitudinea că lumea are o ordine morală. În acest sens, romanul se apropie mai mult de Dostoievski decât de Orwell: nu e doar critică politică, ci dramă metafizică. Totuși, apropierea de Orwell rămâne: răul nu are chip, se extinde în tăcere. Spre deosebire de Winston Smith – personajul Orwell –, Eilish nu e înfrântă ideologic, ci existențial: nu mai știe pentru ce să lupte.
Povestea lui Lynch aduce și ecouri din Povestea Slujitoarei de Margaret Atwood, prin perspectiva feminină asupra tiraniei: femeia, purtătoare a vieții, trebuie să protejeze viața într-o lume care o anulează. Însă Eilishnu se revoltă cu arme, ci cu încăpățânarea de a rămâne om și de a-și păstra instinctul de iubire. Cartea merită cu prisosință să fie citită. Dincolo de destinul familiei Stack, de incapacitatea unei mame de a se gândi la salvarea copiilor și nu la întoarcerea soțului sau la îngrijirea tatălui, descoperim ceea ce poate am uitat: regimurile totalitare nu se instaurează neapărat de pe o zi pe alta. Drepturile și libertățile pot fi interzise treptat, în numele unii așa zis bine colectiv, prin manipularea fricilor și impunerea terorii ca fiind necesară, până în punctul în care nu mai există cale de întoarcere. Cântecul profetului este un roman cutremurător și lucid: scenariul propus se poate întâmpla oricând, oricui și oriunde. Dar, mai ales, aici. Nu altundeva, nu departe. Nu este o carte ușoară. Nu oferă confort și nici o încheiere clară, însă tocmai această lipsă de confort și de claritate o face atât de puternică, ne amintește că între libertate și tiranie nu este o prăpastie, ci doar un pas.
