Între atunci și acum

Născut în SUA, Paul Auster a fost un explorator al complexității umane, incluzând teme existențiale în romane cu subiecte de o simplitate dezarmantă.

Tradus în peste 30 de limbi, Paul Auster este binecunoscut în România, majoritatea operei lui fiind tradusă și publicată. Primul său roman, City of Glass („Orașul de sticlă”), a fost respins de 17 editori înainte de a fi publicat de o mică editură din California, în 1985. Dintre cărțile lui mai recente, amintesc Cartea iluziilor și Oracle Night, două romane pe tema relației complexe dintre scriitură și viață. Cărțile autorului american se remarcă printr-un stil aparte, aparent detectivistic, inspirat de suprarealismul european (a trăit în Paris o perioadă) și postmodernism. Baumgartner este ultima carte sa publicată. Romanul a văzut lumina tiparului la început de noiembrie 2023 iar scriitorul a decedat la nici șase luni după apariție, în vârstă de 77 de ani, din cauza unui cancer pulmonar. Cum chiar el declara, Baumgartnereste despre îmbătrânire, pierdere, durere și a fost scris sub presiunea bolii.

Tema romanului

Fără a intra prea mult în subiectul cărții, romanul lui Paul Auster are aceleași elemente pe care le-am întâlnit și în cărțile lui anterioare: personajul este Sy Baumgartner, un erudit serios, profesor de filosofie la Universitatea din Princeton, un bărbat la o vârstă în care „acum” se confundă sau se intersectează cu „atunci”, viața lui pendulând între lucruri pe care le face în prezent – treburi mărunte, dureri fizice datorite unei căzături, eseuri filosofice – și amintirile care sunt atât de vii încât uneori are senzația că sunt reale, fie despre soția decedată, despre părinți, soră, fie despre anii studenției. Autorul întrepătrunde povești din trecut cu întâmplări recente din viața personajului.

Chiar dacă Auster trece prin filtrul peniței viața lui Baumgartner de „acum” – meditează, își pune încă întrebări, se gândește la viitor, visează la o nouă iubire, face planuri despre cum va fi vizita unei studente din Michigan care vrea să scrie o disertație despre opera Annei – cea mai consistentă parte din roman este despre „atunci”. De fapt, „acum” și „atunci” se întretaie pe tot parcursul romanului. Aceste intersectări dese pot scădea apetitul cititorului; narațiunea este mereu întreruptă, fluxul poveștii principale se rupe. Mie tocmai flashback-urile, incursiunile în trecut, mi s-au părut părțile cele mai bine scrise din roman, mai atrăgătoare.

Finalul pare a fi nesatisfăcător. Pentru unii va fi de-a dreptul dezamăgitor: „Și astfel, cu vântul în față și sângele picurându-i în continuare din rana de pe frunte, eroul nostru se duce după ajutor, iar când ajunge la prima casă și bate la ușă, începe ultimul capitol din saga lui S.T. Baumgartner.” Această ultimă frază îți dă impresia că e doar un capitol care se încheie. Nu e un final deschis, care lasă cititorului latitudinea să aleagă între mai multe variante sugerate de autor. Cartea se termină cu un fel de vagă promisiune de „va urma”. Însă acest „va urma” nu a existat în aproape niciuna din cărțile lui Auster. Autorul american nu a urmărit deznodământul poveștilor sale.

Metaficțiune 

Oarecum derutant la Paul Auster este amestecul unor întâmplări sau nume care sunt evident desprinse din viața autorului dar pe care le regăsim și în viața personajului ficțional. Acest amestec îl regăsim în mai toate cărțile sale.

Baumgartner, personajul principal, a copilărit în același oraș, Newark, în care a copilărit și autorul; pe bunicul dinspre mamă al personajului îl cheamă Auster – așa cum îl cheamă și pe autor – și s-a născut în Ucraina, țara în care Baumgartner face o vizită în 2017. Vizita în Ucraina reproduce o poveste publicată anterior, în care Auster relata cum și-a căutat originile ucrainene. E un amestec bine plănuit și bine dozat, un amestec interesant, care poate da senzația că subiectele sunt bucăți din viața autorului. Aceste amestec i-a determinat pe observatorii operei sale să spună că la Paul Auster avem de a face cu o metaficțiune, adică introducerea autorului în ficțiune.

Alți critici, dintre care unii l-au numit „Kafka din Brooklyn”, spun că Paul Auster își construiește personajele și subiectele ținând cont de cititor, încercând să stabilească o relație specială cu cititorul. Și că de aceea introduce, intenționat, nume sau detalii din viața personală. Autorul declara într-un interviu că:„Sunt ferm convins că între cititor și autor există un fel de cooperare. Cititorul include în lectura cărții și propriul trecut, inclusiv propriile experiențe ca cititor al altor cărți.” Se simte la Paul Auster că include propriile sale experiențe de viață și de lectură în povestea ficțională pe care ne-o propune. Și chiar reușește, în acest fel, să creeze cititorilor săi o emoție aparte.

Jocul între atunci și acum

Dacă descrierea vieții unui septuagenar pare destul de plictisitoare (chiar dacă este profesor de filosofie la universitate, îl studiază pe Kierkegaard și scrie un eseu despre „Sindromul membrului fantomă” – comparând durerea pierderii unei ființe dragi cu durerea pe care o au cei care și-au pierdut un picior sau o mână și pe care le simt de parcă ar fi vii), în schimb descrierea amintirilor personajului este de-a dreptul captivantă. Unele sunt redate cu un tragism înfiorător (felul în care a murit Frankie Boyle, prima iubire a Annei, despre care Baumgartner găsește un manuscris prin hârtiile rămase de la ea și îl citește și, deși cunoștea povestea,„a simțit ca și cum ar fi auzit vocea Annei ridicându-se din hârtie”; altele poartă în ele emoția copilăriei: amintirile despre tatăl lui (un „Quijote polono-american cu o față tristă și un creier amețit de cărți”, prea puțin interesat de afacerea cu haine – își lăsa soția și sora să aibă grijă de magazin iar el se ascundea să citească autobiografia Emmei Goldman „pentru a șaptea oară”).

Din partea de „acum” a vieții personajului, cea mai impresionantă este relatarea călătoriei lui Baumgartner în Ucraina, pe urmele bunicului matern – reluarea unei povestiri publicate de Auster în 2020 sub titlul „Lupii din Stanislav”. O poveste care îl face pe profesorul de acum să-și pună întrebări de factură existențialistă: „De ce ne rămân în memorie anumite episoade ale propriei vieți? De ce uităm ceea ce uităm? De ce ne amintim ceea ne amintim?” Vizita profesorului Sy Baumgartner în Ucraina și povestea lupilor – singurele ființe rămase după ce oamenii au părăsit orașul Ivano-Frankivsk – îi dă autorului, prin vocea personajului său, prilejul să se întrebe dacă acceptarea unui eveniment ca fiind adevărat trebuie să aibă la bază veridicitatea. S-a petrecut în realitate sau nu mai contează „dacă povestea se dovedește a fi atât de uimitoare și atât de puternică încât rămâi cu gura căscată de uimire și simți că ți-a schimbat, ți-a îmbunătățit sau ți-a adâncit înțelegerea lumii”?

Stil     

E destul de ușor să-l citești  pe Auster. Frazarea este simplă, subiectul așijderea. Povestea curge, e închegată. Dincolo însă de simplitate, Paul Auster se joacă cu întrebările iar partea filosofică este atât de vagă, uneori înșelătoare, încât trebuie să reiei lectura pentru a-ți da seama unde a inserat subtilitățile. Ai senzația că este un pictor care alternează culorile, aruncându-le pur și simplu pe pânză, și care te invită apoi să descoperi sensurile ascunse.

Paul Auster trece cu nonșalanță de la tragicomedie, cum sunt glumele profesorului cu instalatorul, din primele pagini, la umorul bătrânului morocănos. Iar de la umor ajunge la teme serioase, academice, respectiv eseurile la care lucrează – despre marii filosofi – și care reprezintă jocul pe care-l propune autorul pentru a ne plasa teme de meditație. Sau la scene onirice, suprarealiste, ca aceea în care sună un telefon care este deconectat iar la telefon e Ann, soția lui moartă. Nu lipsește nici satira, cum este eseul despre suflet, în care compară omul cu un automobil.

Baumgartner e un roman scris la senectute, autorul punând accentul pe memorie și nostalgie, pe acceptarea bătrâneții, pe împăcarea cu sine. După cum a ales să scrie finalul – mai bine zis, să nu-l scrie – este limpede că nu a pus vreun accent pe împăcarea cu moartea.

Concluzii

Un roman scurt, o poveste minimalistă care trasează o singură traiectorie de viață, scris în mod convențional. La prima vedere searbăd, pe alocuri plictisitor, total diferit de artificiile experimentale cu care ne-a obișnuit Paul Auster în celelalte cărți. Un profesor universitar care la 71 de ani trăiește singur printre cărți și amintiri, cu extrem de puține relații sociale și care suferă cumplit după soția care a decedat cu zece ani în urmă. Un om care se confruntă cu iminența expierii.

New York Times opina că Auster este „unul dintre marii stiliști americani de proză ai timpului nostru”. N-aș fi în deplin acord cu renumita publicație, dacă ar fi să iau ca referință doar acest ultim roman al scriitorului american. Vădește pe alocuri ticuri de scriere, propoziții care spun același lucru în moduri diferite („comentariile lui nesărate, chiar și cele mai slabe, cele care fac într-adevăr fâs”; „Un om care rănea la cea mai mică provocare, un fulgerător de cuvinte”; „tăcere neclintită, stoică”), clișee („Plecase să dea piept cu cine știe ce i se întâmplase soțului ei”; „De ce să te întorci și să bați calul ăla mort când se presupune că se târăște prin pădure cu o greblă de mână și o lopată de jucărie, dezgropând mici comori din trecutul neolitic”; „pe tonul unui copil care tocmai a aflat că nu există Moș Crăciun”; „ghinion de neșansă”); exces de metafore și epitete („pradă unei stări de panică pură, paralizantă”, „meandre irelevante”; „oftat blând, aproape inaudibil”; „scările pivniței sunt instabile și decrepite”; „singurătate pasională”). Ba am întâlnit și un pic de neatenție: Paul Auster povestește că în 1969, când Baumgartner s-a mutat cu Anna, au fost nevoiți să apeleze la părinții ei, pentru că nu-și permiteau cele două luni de chirie în avans și așa au primit 10.000 de dolari; am cercetat din curiozitate cât era chiria în New Jersey în anii 1969 – 1970 și am aflat că era în jur de 125 dolari iar o casă putea fi luată în proprietate pentru 20.000 până la 25.000 de dolari. Mă rog, este posibil să-i fi jucat memoria o mică festă.

Cum am convingerea că traducerea Iuliei Gorzo este cel puțin fidelă, pun minusurile de mai sus în sarcina autorului.

Paul Auster și-a descris romanul anterior, 4321, care a fost una dintre cele șase cărți finaliste ale ediției din 2017 a Premiului Man Booker (Man Booker Prize), drept „cea mai mare carte din viața mea”. Sunt de acord. Baumgartner nu m-a convins.