Toți avem obiceiul de a generaliza: „X e un bou”, „lansarea cărții lui Z a fost de rahat”, „Y scrie prost, dar are relații”. Se întâmplă mai ales când nu mai avem energie și chef pentru nuanțe sau când știm exact cu cine avem de-a face și nu mai e nevoie de argumente. Thomas Bernhard face din asta o estetică: repetitiv, obsesiv, urmărește câteva idei, nu zeci ca Houellebecq, un observator care țintește detalii când se apucă de critică și o face meticulos și fără prea multe etichetări. Mai aproape de Bernhard e Salinger, denunțător al ipocriziei și al corupției morale prin invectivă. Și chiar Camus, prin pesimism și alienare.
Ca tăietorii de lemne – o iritare (1984), tradus la noi de Daniela Ștefănescu pentru Curtea Veche (2025), e un monolog sumbru și înverșunat despre condiția artei și a artistului în Austria postbelică, despre nedreptate, ipocrizie, trădare, orgolii, abuzuri, alienare socială. Publicarea acestui roman à clef a creat vâlvă în Austria, unde a devenit și bestseller, atrăgând și un proces de defăimare intentat autorului de un compozitor care s-a regăsit într-unul dintre personaje.
Vocea narativă blochează inițial accesul cititorului la personaje. În primele o sută de pagini nu avem dialoguri, portretele sunt vagi și deliberat lipsite de obiectivitate (e drept, uneori obiectivitatea e supraapreciată în proză). Contextele sunt mai degrabă sugerate, cu câteva excepții. În a doua parte, naratorul se retrage, lăsând personajele să se desfășoare mai în largul lor, să-și spună replicile. Textul devine treptat scenarizabil, atmosfera rămâne la fel de tensionată și toxică, dar se mai ridică ceața.
Așadar…
Distrus de sinuciderea Joanei, o prietenă artistă ratată, dar fermecătoare în tinerețe, un scriitor trecut de 50 de ani trăiește un moment de confuzie majoră și acceptă (nici el nu știe de ce și se tot învinovățește) invitația la o cină de snobi fanfaroni ariviști din lumea bună a Vienei, compusă din muzicieni, scriitori, actori, printre care și foști prieteni/prietene, cu care a rupt legătura de 20 de ani. Numai că atât pe gazde, cât și pe alți musafiri, naratorul îi urăște de moarte. De ce acceptă invitația? Probabil ca să-i încurce, pentru că nici ei nu se omoară după el. Să-i sfideze din poziția fixă în care se află. Aia de om care și-a luat-o de la toți prefăcuții și care revine parțial vindecat pentru câteva ore în mijlocul lor ca să le mai vadă o dată fețele. Din nevoia de eliberare sau poate din masochism. Sau din vinovăție. E de discutat.
Plasat la început strategic în semiîntuneric, înfipt într-un „fotoliu cu urechi” din casa soților Auersberger, apoi la masa din „oribilitatea de sufragerie Empire”, unde se ia cina, și ulterior în salonul de muzică, naratorul se lansează într-o tiradă introspectivă din care înțelegem că este absolut scârbit de tot ce presupune mediul cultural-artistic vienez al anilor postbelici. Cei care în tinerețe erau animați de principii și idealuri artistice – câțiva foști apropiați ai săi – s-au lăsat, între timp, cumpărați de interese, de politica vremii și de bani, lăsând la o parte artă și caracter. Ei formează acum establishmentul cultural, elita instalată care își păzește privilegiile. Artisticul și autenticitatea sunt rare, dacă nu inexistente.
Culmea e că „cina artistică” (dată în cinstea unui actor tembel, dar faimos) are loc după înmormântarea Joanei, a cărei poveste de viață e spusă cu nerv tot de scriitorul-narator. Pe scurt: vis de artistă ratat, căsnicie ratată, soț nerecunoscător și infidel, alcool, spânzurare.
Naratorul reduce viețile tuturor – inclusiv pe a sa – la câteva aspecte esențiale: am trăit vreo satisfacție reală sau ne-am risipit în iluzii, egoism, narcisism și interese meschine? Cei mai proști/ridicoli sunt, it’s obvious, pseudoartiștii care cred că au vreo importanță, că dacă sunt glorificați în anumite medii, publicați, premiați, medaliați, pupați în fund, scapă de confruntarea cu goliciunea propriilor vieți și morți. Toți se epuizează treptat, au iluzia activității intelectuale și pică într-un malaxor pseudocultural și social limitativ, dar profitabil. Fiecare își pierde viața și talentele calculându-și avantajele și gândind strategii. Soții Auersberger, niște vampiri emoționali și sociali, capitalizează tot ce prind ca să-și mențină poziția.
Viena acelor vremuri pare o rețea socială analogică, o scenă bună pentru o paradă nesfârșită a personajelor burgheziei de salon, ale căror statut și reputație sunt dictate de morga culturală, de aparențe, ritualuri elitiste și interese financiare. Substanța nu interesează pe nimeni atâta timp cât există o continuă validare care asigură un loc într-o ierarhie. De exemplu, soții Auersberger și-au petrecut decenii urmărind ascensiunea socială și cheltuindu-și banii obținuți din vânzarea de proprietăți și terenuri ca să imite încontinuu obiceiurile artistocratice, prefăcându-se că fac mecenat, apropiindu-se de tineri scriitori de care profită în diferite feluri ca să evadeze din coșmarul lor conjugal. Artisticul însuși este dat la o parte dacă se constată că devine un obstacol. (Auersberger e un compozitor alcoolic și violent, căruia naratorul nu-i neagă talentul, dar unul care „a preferat să fie un aristocrat nătărău decât un compozitor bun”).
Soții Auersberger, „onaniști perfizi ai societății”, sunt foarte bine văzuți și pentru că-l au drept invitat la cină pe actorul consacrat care joacă în „Rața sălbatică” și care e așteptat două ore de toți ceilalți fiindcă nimic nu poate începe fără el. Așa că mâncarea e adusă abia la 1 noaptea, iar musafirii trebuie să asculte expunerile ridicole ale megalomanului care se sacrifică pe altarul actoriei. La cină e prezentă și o scriitoare (tot o fostă prietenă apropiată a naratorului, din viața căreia el dispăruse brusc ca să se protejeze) care se autoproclamă ca valoare deasupra Virginiei Woolf, dar care „toată viața s-a scăldat în kitsch-ul ei mic-burghez”. Prețioasă, vanitoasă și frustrată că nu e în centrul atenției, ea îl contrazice pe actor în legătură cu dificultatea presupusă de unele roluri sau cu problema sinuciderii la femei și la bărbați, invocând scrieri, studii și statistici. Scenele sunt hilare și memorabile. Mai încolo, beat criță și jucând rolul trollului anarhist, Auersberger îi spune actorului-vedetă că teatrul la care joacă e de fapt o mizerie, iar „Virginia Woolf” îl provoacă, polemica lor degenerând. După mai multe pahare, actorul o confruntă pe scriitoare, numind-o josnică și vulgară, un om care nu face altceva decât să pândească ocazia de a-i înjosi pe ceilalți, situație care îi provoacă naratorului satisfacție și-l face să reconsidere, pentru câteva clipe, modul în care-l judecase pe actor, deoarece, la finalul serii, e singurul care rostește niște adevăruri, care oferă un așa-numit „un moment filosofic”. Toate acestea într-un decor cu mobilă stil, firește, biblioteci impresionante și obiecte de artă, într-o casă situată în centrul metropolei, unde elitele culturale se adună periodic.
Din perspectiva naratorului, a cărui tensiune interioară se menține până la ultima pagină a romanului, toți sunt cel puțin ridicoli, dacă nu grotești și dezgustător de ipocriți. Nici el nu face excepție, de unde și constanta autocritică. Viața tuturor e un show-off făcut ca să susțină brandul casei sau brandul personal. Bonus obținerea unor avantaje materiale, participarea la festivități de stat sau orășenești, peste tot „unde și-au făcut și își fac apariția cu sacii plini de bani ai statului acei politicieni care conduc, cu cea mai mare infamie și cea mai nerușinată brutalitate, această țară […]. Toți artiștii austrieci se lasă cumpărați până la urmă de stat și intențiile sale politice mârșave și se vând acestui stat lipsit de scrupule, josnic și ticălos, iar cei mai mulți dintre ei chiar de la început […]. Viața artistică austriacă este un drum josnic și ipocrit construit de oportunismul de stat, pavat cu burse și premii și tapisat cu ordine și decorații, care duce la un mormânt onorific în Cimitirul central”.
Și nu te poți abține ca cititor să nu constați că romanul e destul de actual, să nu te duci cu gândul la compromisurile care încă se fac de dragul banilor sau al gloriei literare fake. Sau să nu faci o paralelă cu paradigma rețelelor sociale care azi întrețin ideea/iluzia succesului în bulele culturale. Postări, algoritmi, like-uri, felicitări, validări care cer alte postări, like-uri, felicitări, validări and so on. Un consum continuu care scoate de fapt arta în afara jocului sau o lasă, în cel mai bun caz, în plan secund.
