Nuanțări recomandate

„În clasamentul lecturilor mele, jurnalele, memoriile ocupă un loc jos, pe primele stă ficțiunea…”, mărturisește Gabriela Adameșteanu. Nici eu nu sunt cititoare de memorii/jurnale/amintiri, am o relație ambiguă cu ele, cred că am la activ maximum 10 cărți din această categorie. Și mai am o reținere cu memoriile, că le suspectez de cosmetizare, automistificare, omisiuni, prea multă subiectivitate, direcționarea lecturii. În plus, mă fac fie să pic în capcana îndrăgostirii de autor, fie să-mi cultiv excesiv suspiciunea.

Inițial, am avut intenția să fac o lectură pur personală a cărții Meserii nerecomandate femeilor (Polirom, 2025) și să țin impresiile doar pentru mine. Să citesc printre rânduri, să văd momentele de slăbiciune ale autoarei, onestitatea față de sine, relația ei cu statutul pe care-l are (de autor canonic), ce crede despre faptul că înainte era „bine” să scrii ca un scriitor (bărbat), pe când acum poți avea avantaje din faptul ca ești autoare (vizibilitate mai mare, de exemplu), dacă nu cumva consideră azi că discursul ei a fost uneori autocolonizator, dacă își revizitează critic trecutul, dacă își dă voie să fie vulnerabilă, dacă forța ei vine din voință și disciplină sau din pasiune, independență și temperament, ce fel de urme au lăsat/lasă epocile prin care a trecut/trece (comunismul, tranziția, epoca internetului, globalizarea), dacă a putut să facă update și în ce fază e acum, dacă are umor, dacă regretă lucruri, dacă e bună, rea, ambițioasă, răzbunătoare… Am citit-o și pentru perspectivă și ca să văd dacă ea crede că femeile au nevoie de o literatură a lor, adică de un limbaj al lor, care să fie cu totul altfel decât matca/paradigmele deja existente și cimentate în literatura scrisă de bărbați de-a lungul secolelor.

Am găsit răspunsuri la toate de mai sus, majoritatea mulțumitoare, așa că era păcat să le păstrez doar pentru mine pe toate.

În primul rând, cartea e densă și dificil de așezat într-o categorie clară, lucru care s-a mai spus. E foarte bine gândită, fiecare capitol are observații care se intersectează cu eseul, istoria/istoria literară, împletite cu dezvăluiri din viața personală a autoarei. Faptul că aceste capitole sunt scurte și concentrate (rareori depășesc cinci pagini) e o excelentă strategie. Cititorul are timp să respire, cartea face flux bun, nu apasă, nu pune presiune, nu e pompos-solemnă. Ritmul acesta fragmentar îi permite autoarei să spună multe fără să spună direct, asta fiind una dintre mărcile scrisului ei.

Cartea mi-a apărut ca o poveste a unei strategii de supraviețuire. Adameșteanu nu este o memorialistă a confesiunii explozive și nici a verdictului. Evită declarațiile frontale, dar creează suficient context, lasă suficiente detalii și are reveniri asupra unor episoade sau nume, așa încât pozițiile ei să devină clare pentru cititorul atent. Ca să dau doar un exemplu, unii scriitori apar în episoade din care ies cam șifonați (Nicolae Manolescu, Petru Dumitriu), alții sunt evocați cu empatie și căldură (Marin Preda, Valeriu Cristea etc), alții apar în treacăt, prin mici observații care spun mai mult decât ar face-o o critică directă. În mod similar, experiențele personale (căsnicia dificilă, tensiunile din familie, reflexele patriarhale ale societății, sărăcia, nesiguranța) sunt povestite fără dramatizare sau autovictimizare. Strategia aceasta a sugestiei se potrivește, de altfel, cu profilul autoarei, care se conturează în carte drept o scriitoare rezervată, disciplinată, atentă să nu transforme experiența personală în spectacol. Nu minte, nu cosmetizează, dar nici nu se dezbracă complet. Spune destule lucruri sensibile (despre anxietate, complexe și umilințele trăite), însă le expune într-un mod sobru, fără exhibiție emoțională. Autocaracterizările nu sunt deloc flatante: „Am o structură anxioasă, transmisă genetic de tatăl meu și formată într-o copilărie stresată.” Se vede (până la un punct) ca o „provincială nescoasă în lume”, crispată, cu „accese de mutism” în tinerețe, e dură cu sine, dar se redresează rapid atunci când se simte nedreptățită, punctând cu un aer ușor vindicativ răutățile lumii și mai ales soacrei care n-o considerase nici frumoasă, nici bine îmbrăcată, nici prea inteligentă, soacră care însă n-avea cărți în casă și care se uita la câte o scriitoare ca la o ciudățenie, adică fără să înțeleagă mare lucru din ce presupune „meseria” asta. Adameșteanu aduce aminte (tot așa, ca din întâmplare, dar nu prea) și de puseurile de orgoliu masculin ale unor personalități, întrebându-se naiv-prefăcut ce s-o fi întâmplat cu jurnalul Danei Dumitriu care a ajuns la Manolescu, cu dorința explicită a mamei Danei că el le va publica… Tot așa mă întreb și eu: nu cumva criticului nu i-o fi convenit ce scria Dana Dumitriu despre el? Adameșteanu e vizibil supărată că „jurnalul pare dispărut”, reproș pe care îl reia peste o sută de pagini, nu de alta, dar nu cumva să fi uitat cititorul speța. Autoarea nu se reține din a mai face o observație provocatoare poate: pentru o femeie, scrisul și căsătoria nu prea fac casă bună, bărbații se dedică rar femeilor scriitoare, în timp ce inversul se întâmplă frecvent, iar indisponibilitatea unei femei care scrie le creează adesea sentimente de inferioritate soților/partenerilor. Nu neg.

În plus, cartea arată cum s-a format Gabriela Adameșteanu într-o epocă dificilă (comunismul) și cum și-a găsit locul într-un mediu dominat de bărbați, fără să adopte nici boema, nici militantismul, ci strategia disciplinei și linia neutralității (atâta cât era posibilă). Adameșteanu se ferește constant să intre în orice fel de combinații, parțial datorită firii ei reținute, sobre și neînclinate spre vicii, parțial datorită intuiției că trebuie să-și mențină o independență care să o poată proteja. Dovedește inteligență politică prin distanțare, ca să zic așa. Nu e tentată să-și petreacă prea mult timp pe la petreceri, Madam Candrea, cârciuma scriitorilor, e numită „ghetou literar toxic”. Scriitoarea nu manifestă niciun fel de atracție față de locul respectiv, unde scaunele se ocupau în ordinea ierarhiilor, iar toxicitatea se extindea la nivel de agresivitate gratuită. Vorbește și despre consumul excesiv de alcool și își manifestă părerea de rău legată de faptul că mulți mari scriitori ai noștri au murit prematur din cauza băuturii.

În tot acest parcurs al ei se vede o seriozitate aproape austeră. Autoarea tratează educația și scrisul cu mare rigoare, e aproape stoică. Chiar și la naștere rezistă durerilor fără să țipe, semn al unei generații pentru care reprimarea emoțiilor era asociată cu decența și discreția. Vorbește însă deschis despre lecturi: ce i-a plăcut, ce a abandonat, ce a digerat cu greu. Rămâne fidelă marilor autori Stendhal, Balzac și Tolstoi, fără să-și schimbe optica odată cu timpul. În plan personal, relația cu mama („făptură închisă și total neconfesivă”) este marcată de suferință. După moartea tatălui (la numai 58 de ani), mama cade în depresie, iar Gabriela însăși se gândește uneori la moarte ca la o posibilitate de a-l reîntâlni. Îl va reîntâlni datorită/din cauza notelor informative din dosarul CNSAS, unde fiica se va izbi de comedia sinistră care i-a terorizat părinții și copilăria, din motive politice: vaga legătură a tatălui și a unchilor cu Mișcarea Legionară („Victimele comunismului nu sunt doar deținuții politici din închisori și lagăre, așa cum cred azi cei care n-au trăit acele timpuri. Mult mai mare este numărul celor cu viețile sufocate, cu șansele de carieră călcate în picioare, așa cum arată dosarul tatei”). Atât în general, cât și în lumina noilor descoperiri, scriitoarea manifestă iubire și multă compasiune față de tatăl ei pierdut foarte devreme.

Cartea oferă o perspectivă destul de nuanțată și asupra epocilor pe care le evocă. Aici intră nu doar comunismul, ci și tranziția și chiar prezentul. Nu cade în simplificări, nici în mitologia boemei literare, nici în lectura schematică a comunismului. Când vorbește despre condiția femeilor în comunism, de exemplu, autoarea recunoaște atât accesul la educație și la muncă, cât și controlul statului asupra corpului lor. Mai exact, în capitolul Discursul feminist în comunism și postcomunism, Gabriela Adameșteanu încearcă să corecteze o schemă simplistă despre comunism și condiția femeilor și să arate că regimul comunist cu o mână a dat și cu două a luat, transformând emanciparea într-o promisiune dubioasă. Într-adevăr, regimul a adus anumite schimbări reale și meritorii, alfabetizarea, accesul mai larg la educație, intrarea femeilor pe piața muncii, dar autoarea arată în același timp că aceste câștiguri au coexistat cu un patriarhat de stat. Egalitatea proclamată oficial a funcționat alături de reflexe patriarhale adânc înrădăcinate, iar politicile regimului Ceaușescu, mai ales decretul antiavort din 1966, au anulat brutal orice formă reală de autonomie feminină.

În ciuda reținerii de a-și afirma explicit feminismul, vedem pe tot parcursul volumului poziția unei femei, nu a unei entități fără gen, poziția unei femei care a produs o literatură în care femeile ocupă un loc important, a unei femei care a fost „complimentată” că „scrie ca un bărbat” și care chiar și-a dorit să scrie ca un bărbat, disociindu-se de propria condiție. Puține lucruri sunt mai triste în cariera unei scriitoare decât acest tip de „compliment”. Autoarea amintește cu amărăciune de cronica lui Manolescu la romanul Drumul egal al fiecărei zile, în care ea e numită „prizoniera condiției ei de femeie”, în plin regim comunist care propovăduia egalitatea dintre femei și bărbați. În formulare se simte tonul patriarhal și arogant al criticului. Dincolo de asta, putem înțelege sentimentul de inferioritate pe care-l poate genera o astfel de remarcă în conștiința unei scriitoare. Ideile acestea, cum că literatura feminină rămâne într-o zonă mai degrabă intimistă și minoră, opusă amplitudinii asociate scrisului masculin, au circulat mult timp în critica românească și nu au dispărut complet nici în ziua de azi, în ciuda emancipării limbajului critic și a deschiderii imense spre producția de literatură scrisă de femei.

În fundalul tuturor acestor reflecții se simte și melancolia unei vârste înaintate, autoarea având 83 de ani. Nu o tristețe expusă, ci o melancolie discretă, care apare din când în când în spatele rememorărilor. E durerea calmă a celui care, rememorând, retrăiește moartea prematură a părinților, dispariția unor figuri importante, destrămarea unor lumi.

Cartea e complexă și prin felul în care își solicită cititorul. Pe măsură ce înaintezi în lectură, devine tot mai dificil să te poziționezi tranșant sau să formulezi verdicte despre oameni, epoci sau situații. Comunismul, lumea literară, istoria familială apar ca medii care au modelat comportamente, care au generat presiuni, compromisuri și forme de adaptare. Prin modul în care sunt reflectate experiențele, relațiile și contextul istoric, volumul propune implicit o formă de ponderare a judecăților, îndemnându-l pe cititor la prudență și la nuanțare, un exercițiu minunat într-o epocă tot mai tentată de radicalism.