Filosofie & Literatură

Ștefan Bolea (n. 1980) este redactorul-șef al revistei EgoPHobia. Are două doctorate, în filosofie și în literatură comparată. A publicat 13 volume de eseu, poezie și proză. Următoarea sa carte, Cioran’s Antihumanism, va apărea în 2026 la Editura Springer.

Radu Găvan (n. 1978) a publicat cinci romane, un volum de proză scurtă și un volum de poezie. Opera sa explorează cu precădere fragilitatea umană. Cea mai recentă carte publicată este Efectul Jumanca, o satiră la adresa lumii literare.

Radu Găvan: De la ultima noastră discuție, am trecut printr-o pandemie și a izbucnit un alt război. Oamenii sunt din ce în ce mai împărțiți. Trăim vremuri ciudate, violente, dar așa e de când lumea. Tot timpul apar niște lucruri care dau totul peste cap. De ce nu putem avea liniște? 

Ștefan Bolea: Dragă Radu, suntem doi scriitori care se confruntă cu problema răului. Nu vreau să vorbesc în șabloane, fie ele chiar nihiliste, dar uneori metafora lui Schopenhauer, conform căreia oamenii sunt demoni reîncarnați, nu mi se pare exagerată. Aș merge chiar mai departe, argumentând cu o logică perversă că minusul demonului care presupune un plus ca model, un plus care s-a degradat, este minus în sine. Un labirint infernal de demoni mascați fără referință la principiul angelic. Aceasta este o hiperbolă plutonică, firește, dar unde vreau să ajung? Trebuie să facem eforturi suplimentare să ajungem la bine, această lume fiind constitutiv viciată. Iar alta nu există. Aș vrea să te întreb, Radu, cum vezi problema răului, ca om, ca părinte…

R.G.: E o întrebare foarte interesantă, mi-e teamă însă că spațiul pe care îl avem la dispoziție nu-mi permite un răspuns pe măsură. Am să încerc totuși să schițez o imagine. Ca mulți alți scriitori, am niște teme despre care probabil voi scrie toată viața. Familia este una dintre cele mai importante. Nebunia este alta. Între și în ele se află ceva întunecat, care uneori se manifestă, alteori doar e acolo. Toate acestea însă, fiind niște teme atât de vaste, trebuie să le privesc din diverse unghiuri, de la distanțe diferite, și să redau imaginile obținute. În orice caz, cu următorul roman am de gând să intru mai adânc ca niciodată în acel ceva, vom vedea ce va ieși.

Retrospectiv, am început să scriu Exorcizat, romanul meu de debut, înainte de nașterea fiului meu și l-am terminat după ce el s-a născut. Practic, viața mea de scriitor s-a născut odată cu băiatul meu și cam tot ce am scris după Exorcizat, unde vorbesc exclusiv din punctul de vedere al fiului, are legătură mai mult sau mai puțin cu mine ca tată. Cel mai mare rău pentru un părinte e să-și piardă copilul, într-un fel sau altul, nu mă refer doar la moarte, și am simțit nevoia să vorbesc despre această teamă. Totodată, cel mai frumos lucru pentru un părinte este să fie fericit copilul său și am dorit să vorbesc și despre asta, dar mai ales am vrut să scriu despre ce se află înainte și după. Un lucru e cert: din momentul în care devii tată, rolul tău de fiu trece în plan secund și în camtot ce faci ești copilul tău. Așadar, eu sunt fiul meu și implicit scrisul meu e și al lui. 

Aș vrea să-ți povestesc ceva. În 2012, cu un an înainte să se nască băiatul meu, am mers la cimitirul de război din Kanchanaburi, unde sunt îngropate mii de victime ale războiului – prizonieri care au construit calea ferată. Era o mare de morminte. Îmi amintesc că mă uitam la pietrele funerare, pe care erau înscrise numele, vârstele și diverse mesaje, și simțeam că mă sufoc. Atâția oameni care muriseră înainte să apuce să trăiască. Și de ce? Pentru ce? Erau niște copii. Abia acum îmi dau seama că atunci priveam acele morminte din punctul de vedere al fiului, al celui care își pierduse viața, care nici măcar nu apucase s-o descopere. Acum mă gândesc la ele din punctul de vedere al tatălui. Nu am nicio îndoială că unul dintre chipurile răului absolut e războiul. Aș fi însă curios să aflu care este viziunea ta asupra acestui subiect.

Ș.B.: Tatăl trebuie să devină fiu, mi se pare că ai surprins esența ascunsă a creștinismului. Nu sunt tată, dar am o relație apropiată cu nepotul meu, deci te pot înțelege. Deși viziunea mea asupra paternității e mult mai întunecată: un fel de conflict între Chronos și Oedip. Sincer, mă simt apropiat de Isaac, nu de Avraam, și cred că „părintele credinței” era la fel de nul ca Eichmann, care doar „urma ordinele”. 

Pe de o parte, războiul este, bineînțeles, urzeala unor șarlatani: tinerii mor doar ca niște lași sadici să mai aibă o ultimă, infimă erecție. Pe de alta, viața se manifestă prin război, fiind o sinistră competiție pentru resurse finite. Aceste două fenomene, geopolitică și biologia războiului, mă interesează prea puțin. Mă pasionează războiul cu mine însumi și încurajez ambele tabere. „Pacea este doar un armistițiu într-un război etern”, după cum spunea Tucidide. Cum vezi nebunia, Radu? Sincer, m-aș descrie ca un nebun care își conștientizează nebunia, un contrasens din punct de vedere logic. Mai mult, care o acceptă și scuipă pe normă.

R.G.: Sunt de acord, războiul interior e singurul în care poate exista cu adevărat un câștigător. Cred că un nebun e un om în care ceva s-a rupt. Mă gândesc la un fir, sau o sfoară, un cablu de cauciuc, ori unul din oțel. Unele sunt mai fragile, altele mai dure, unele mai flexibile, altele mai rigide. Unele au o textură complexă, altele mai simplă. Oricum ar fi, dacă sunt supuse unei forțe suficient de puternice, se pot rupe. Uneori se sudează la loc, alteori ruptura e definitivă. Mă fascinează această fractură a spiritului și am încercat să mă scufund în ea în diverse feluri în cărțile mele.

Cred că și procesul creativ e tot o formă de ruptură. Artistul e un om care e desprins, și-n același timp rămâne cumva agățat de lumea așa-zis reală. Această stare îi permite să fie atât lucid, cât și pierdut în propria-i lume. Revenind la război, mi se pare tot o formă de nebunie, extrem de periculoasă, pentru că este îmbrățișată de mulți și acționează la adăpostul legii. E în regulă adică să omori niște oameni pentru că poartă o uniformă diferită de a ta, ba chiar ești lăudat, privit ca un erou, dar când uniformele nu mai sunt necesare, se numește crimă și ești închis. Și mulți sunt de acord cu asta și spun că e pe deplin justificat. Eu nu înțeleg, nu pot, nu vreau. Oare asta mă face nebun? Dacă pentru unii oameni războiul reprezintă ceva normal, atunci prefer nebunia mea normalității lor. Nu știu, adevărul e că mă simt rupt uneori, simt că nu mai înțeleg deloc lumea asta, că nu-mi găsesc locul, nu mai suport lăcomia, grosolănia, zâmbetele false și vorbele mieroase, războaiele mai mici sau mai mari, egocentrismul acesta care de la zi la zi devine tot mai sufocant, tot mai prezent. Mi se pare că rețele de socializare ne împing către o formă de nebunie în care pur și simplu cerem să fim validați în fiecare clipă de ceilalți. Ne expunem viețile și așteptăm aplauze. Aplauze pentru ce? Și ce se ascunde în spatele acestor imagini? Asta mă interesează cu adevărat, ca scriitor, ce se întâmplă cu tine după ce-ți faci un selfie și lași telefonul deoparte, când ești singur în întuneric și nu te mai poate vedea nimeni, cum ești atunci, ce-ți spui, cât de liniștit ești sau, dimpotrivă, cât de aproape ești să te rupi?

Menționai în discuția noastră de acum aproape șase ani o criză existențială care a început când aveai 32 de ani. Ce a declanșat această criză? Acum ai 45 de ani. Cum percepi apropierea bătrâneții, ce simți că s-a schimbat? Și cum vezi acum moartea față de cum arăta la 32?

Ș.B.: Reflectând asupra războiului, una dintre ideile terapiei stoice este să încercăm să ignorăm lucrurile pe care nu le putem controla, să nu eliberăm săgețile afectelor noastre într-o țintă supraindividuală, care funcționează după alte legi… Ne putem confrunta cu Moloh în arta noastră, dar este doar o răzbunare simbolică. 

Am constatat criza vârstei mijlocii prima dată pe la 30 de ani. Scriam într-un poem într-un vers din acea epocă numit „omnipotența separației”: „poți să-nnebunești dacă te gândești că tu ești tu”. In-dividuarea mi-a adus izolarea: sentimentul că sunt aparte, că asupra mea se aplică doar legile biologiei, nu și cele ale spiritului. Țin minte că îi vedeam pe ceilalți ca separați de un ecran, ca la grădina zoologică, numai că nu se știa care sunt fiarele. 

Pe de o parte, bătrânețea este umilitoare. Devii invizibil pentru tot mai mulți oameni. Este un fel de minorat inversat, cum spun sociologii, cu diferența că micuții sunt, în general, adorați. Pe de alta, bătrânețea este un fel de radicalizare: îmi pasă tot mai puțin de felul cum sunt perceput, devin mai nerușinat, mai dur. Este în același timp sinistru și salutar că îmbătrânim. Mai cade o mască…

Într-un sens general și extra-clinic, mi se pare o reacție de normalitate să înnebunești într-o lume nebună. Poate că suntem amândoi, dragă Radu, aidoma actorilor de Théâtre des Vampires, nebuni care joacă rolul unor nebuni (pentru că nu sunt?).

O problemă cu care mă confrunt de mult timp este cea a sărăciei. Nu vreau să exagerez, dar este o chestie aproape monahală. Orele investite în scris îmi sunt plătite în cenți, nu în euro. Cum vezi problema sărăciei și a muncii, în general, Radu? 

R.G.: Știi, mă mai gândeam că țările pot fi asemănate cu niște biblioteci uriașe, în care noi suntem cărțile, fiecare unică în felul ei, deși unii fac tot ce pot pentru a fi ca alții. Unele cărți sunt mai groase, altele mai subțiri, unele au mai multă poezie în ele, unele sunt mai reci, unele sunt expuse în văzul lumii, multe se pierd printre alte cărți, dar toate au o poveste de spus. Mă îndoiesc că e o idee originală, dar asta nu știrbește din frumusețea imaginii. Câtă vreme e lumina aprinsă în bibliotecă, ne preocupăm excesiv de copertă, apoi, după ce se termină programul și rămânem în beznă, ne întoarcem către interior, către povestea dintre coperți, cea care contează cu adevărat. Mi se pare că de multe ori punem prea mare preț pe coperți, care ne reprezintă într-o anumită măsură, e adevărat, dar noi, de fapt, suntem poveștile dintre coperți. Suntem povești scrise în timp ce trăim, apoi, când povestea se termină și cartea dispare de pe raft, dacă a fost una însemnată pentru unii dintre cititorii noștri, acei cititori ne vor mai răsfoi din când în când în amintirea lor. 

Pe de altă parte, războiul e ca un cuptor în care sunt aruncate milioane de cărți de-a valma, forma supremă a disprețului față de viață. Războiul arde bibliotecile, lasă doar cenușă și lacrimi în urmă, aruncă în uitare umanitatea.

Te rog să mă ierți, gândindu-mă la ce discutam despre război, mi-a venit în minte această imagine cu bibliotecile și am simțit nevoia să ți-o descriu. Revenind la întrebarea ta, eu am avut o perioadă de vreo doi ani în care am trăit de pe o zi pe alta și am scris despre asta în Exorcizat. De asemenea, am abordat problema lipsei în Neverland. Cred că sărăcia te poate înrăi, deoarece nu e vorba doar despre faptul că nu ai anumite lucruri, ci și despre demnitate. Sărăcia te poate pune în niște situații în care să te simți ultimul om. Și atunci te uiți la alții, care au, și te întrebi: „De ce? De ce ei au, iar eu nu am? Merită ei acest privilegiu? Și merit eu să mă târâi prin viață, și poate chiar să mor de foame?” Pe de altă parte, am întâlnit oameni săraci care aveau o seninătate uluitoare. Erau oameni împăcați cu puținul material, care își acceptau viața așa cum era și se bucurau de ea. Pe mine acea perioadă m-a schimbat. Până atunci nu știusem ce înseamnă să-ți fie foame, să nu poți dormi noaptea din cauza fricii de ziua de mâine. E ca o gheară în piept, o teamă care te sufocă. M-a și întărit. Mi-a luat și mi-a dat. Înainte de asta lucrasem la o firmă care monta contoare în subsolul blocurilor. Avea legătură cu profilul facultății pe care o urmam atunci, Facultatea de Instalații. Apoi firma a avut niște probleme și nu am mai lucrat acolo. Nu a durat mult, cam vreun an. A fost o perioadă frumoasă pe de-o parte, pentru că am cunoscut niște oameni deosebiți, dar, pe de alta, mi-am dat seama că nu era ceva ce făceam cu plăcere. Pe urmă, părinții mei au vândut apartamentul în care locuisem vreme de douăzeci și ceva de ani și m-am mutat singur în garsonieră. Aveam planuri mari, o nouă viață se deschidea înaintea mea, doar că n-a fost așa cum îmi imaginam. Pur și simplu nu eram pregătit pentru viață. Am renunțat la facultate și m-am angajat ca agent imobiliar. La început a fost bine, aveam niște bani, apoi din ce în ce mai greu. Banii s-au terminat, nu aveam un salariu fix, primeam comision la vânzări, iar eu nu făceam suficiente vânzări, cu familia nu mai aveam aproape niciun fel de relație, nu aveam prieteni. Trăiam cu pâine și pâine. Aveam datorii mari la întreținere, la un moment dat mi-a fost tăiat curentul, căutam mărunțiș prin buzunare ca să pot cumpăra ceva de mâncare. Garsoniera arăta ca o cocină. Eram foarte singur și am început să mă gândesc la diverse lucruri. Uneori mă trezeam în toiul nopții și urlam, plângeam, vorbeam singur foarte mult. Aveam o oglindă spartă la baie, mă uitam la chipul meu și nu mă recunoșteam, mă schimonoseam, mă zgâriam pe față cu unghiile, nu știu, să simt ceva, să știu că mai sunt acolo. Țin minte când am făcut o vânzare și m-am dus la mall să mănânc o pizza după multă vreme. Era o senzație de fericire, de ușurare, că viața poate fi și bună. Cred că perioada aceea a trezit un foc în mine, cred că din focul acela s-a născut scriitorul. Am reușit să transform acea perioadă în ceva bun, asta e ceva foarte important pentru mine, cred că acesta este adevăratul succes – să găsești acel ceva numai al tău și să faci ceva cu el. Bineînțeles, succesul poate avea multe fețe și aș fi curios să aflu cum îl privești tu.

Ș.B.: Cu toată iubirea pentru cărți și tot respectul pentru viață, trebuie să ne gândim că întotdeauna au ars biblioteci și că până la urmă vor arde toate. Există ceva în mine, ca și-n Joker, care mă face să-mi doresc să devin însumi flacără. De fapt, procesul de combustie e în toi, deși nu aprob motivele, nici simbolistica lor. 

Sărăcia e o nevroză. Când n-ai strictul necesar, ceva se defectează în tine. Auzi o voce în fundal, care intonează: „n-ai, n-ai, n-ai”. Nu mi se pare o formă de iluminare, ci o formă de eugenie practicată legal de cei de la putere. 

Pentru mine, succesul e ușor de definit: să trăiesc fără un job „normal”, să mă pot întreține din scris și tradus. Cioran zicea la 55 de ani că vremea burselor a trecut, deci mai am 10. Nu mă interesează să predau, ci să studiez: vreau să rămân un Peter Pan intelectual. Urăsc rutina joburilor, toanele patronilor isterici, care te consideră sclav odată ce le vinzi timpul. Nu vreau să urmez ordinele, nu vreau nici să comand, decât mie însumi. 

Un detaliu pe care mi-l amintesc din Exorcizat, sper să nu mă-nșel, este că personajul, odată ce-i merge mai bine, își cumpără after shave Davidoff. Îmi fac și eu acest cadou când merg la o bursă bănoasă, că în România nici nu-mi permit, nici nu găsesc la magazine. 

Diavoli fragili mi se pare cea mai bună carte a ta. Vreau s-o traduc cândva în engleză, asta dacă prindem contract și dacă finanțează cineva traducerea, pentru că nu este o carte ușoară. Dacă cineva are sugestii, le așteptăm… La ce lucrezi acum, Radu? 

R.G.: Îmi place cum sună „un Peter Pan intelectual”, la urma urmei asta este artistul, iar pasiunea pentru explorare este cea care ne ține copilul în viață. E o joacă și e foarte frumos așa. Nu mai țin minte ce firmă era, dar da, își cumpără, doar că nu era un parfum original, nu își permitea. Am rămas cu pasiunea pentru parfumuri, din fericire acum îmi permit să-mi cumpăr, din când în când, unul original. Mă bucur și acum când am un parfum nou. Știi, uneori îmi amintesc vremurile acelea și sunt recunoscător că încă mă pot bucura pentru lucrurile aparent mici. 

Diavoli fragili este, poate, cea mai dark, și totodată cea mai experimentală dintre cărțile mele, alături de Câine negru, porumbel rătăcitor. Aici însă consider că am riscat ceva mai mult, deoarece mi s-a părut interesant să mă transpun cumva în mintea unui scriitor influențat de Bolaño și H.P. Lovecraft, și să încerc să folosesc aceste influențe în mod credibil, echilibrat, renunțând pe undeva la stilul propriu, dar păstrând în același timp esența scrisului meu, în anumite doze. E interesant pentru mine să observ faptul că diferiți cititori aleg diferite titluri dintre cărțile mele drept favorite, îmi confirmă într-un fel că am o operă decentă, echilibrată. Simt însă că mai am foarte multe de spus și am de gând s-o fac în următorul roman. În momentul de față sunt în perioada de pregătire, care durează deja de câțiva ani, e încă o perioadă de acumulare și decantare, dar am oarecum o formă și simt că în curând voi fi pregătit să mă iau la trântă și cu acest monstru. Am conceput în mare un plan, am conturat ideile pe care doresc să le abordez; mai trebuie să aleg unghiurile și distanțele, și să clarific formele de abordare. Am scris un pic, am încercat apele, să văd ce vine înapoi. Ce știu, ce simt că am nevoie, este că va fi ceva mare, simt că sunt pregătit pentru cel mai mare monstru al meu de până acum. Intuiesc că va fi o călătorie interesantă. Și dacă tot am ajuns aici, există o idee, și anume că ceea ce filosoful descoperă prin analiză, artistul o face prin intuiție. Astfel, atât filosoful, cât și artistul se apropie de adevăr, fiecare pe calea lui. Nu mai știu unde am văzut-o și cum suna exact, dar mi s-a părut interesantă și aș vrea să te rog, în încheierea dialogului nostru, să comentezi pe marginea acestei idei, tu fiind atât filosof, cât și poet și prozator.

Ș.B.: Există mai multe căi de acces la palatul înțelepciunii: cea a poetului, a filosofului, a misticului, spre a aminti doar câteva. Observăm că toate au o relație privilegiată cu limbajul. Lucrurile sunt mai complicate pentru mistic, după cum vom vedea. Ar trebui să reformulăm problemele adevărului, cunoașterii și înțelepciunii în termeni de limbaj. Poetul pornește de la simțire, dar este judecat în funcție de coerența cu care își transpune „sufletul” în cuvânt (pentru a simplifica, folosesc termeni încărcați metafizic care au devenit banali). Practic, contează mai puțin (alas!) „preaplinul” sufletesc, care stă la geneza poeziei, decât ars combinatoria, rezultatul ei tehnic. De aceea, un farsor e preferabil unui plângăcios. Filosoful ajunge la abstracție creând un model prin care descrie realitatea. Și el își folosește îndeosebi intuiția. Prima premisă a unei filosofii este implicită și nu se comunică, cum arată William James. Filosofia este pseudo-autobiografie, după cum observă în mod pre-psihanalitic Nietzsche. Schopenhauer a descoperit principala idee a filosofiei sale – că voința e totul – într-o grădină botanică, privind plantele care aspiră la ființă. La o scară individuală, pasiunea mea pentru antropologia filosofică a luat avânt când am deturnat un concept cioranian ignorat de exegeză și l-am folosit pentru a explica istoria culturală recentă. Filosoful pornește de la o revelație, pe care o transpune în limbaj, de cele mai multe ori castrând „simțirea” originară. Misticul intră în palat armându-se cu tăcere, în acest sens seamănă cu nebunul. Putem identifica limbajul nebuniei, ori, mai bine zis, putem închide nebunul într-un diagnostic, pornind de la limbajul său, dar nimeni n-a reușit în mod satisfăcător să pună nebunia în limbaj. Efectiv nu știm ce e în mintea unui nebun sau ce e concret nebunia! La fel cum nu știm cum arată fața lui Dumnezeu! Poetul sau filosoful ar fi nimic fără limbaj, fără efectul castrator al trăirii inițiale, în timp ce nebunul este un poet-filosof care se închide în trăirea sa fără a ajunge la limbaj. Experiența mistică se aproximează prin limbaj, dar nu se exprimă, nu se dă prin acesta. Limbajul aparține teologului și psihiatrului, care fiindcă sunt imuni la trăire, au drumul barat spre palatul înțelepciunii.