maledictio
visez la o cloacă de fier
născătoare de viermi
un parasolar la umbra căruia tancul adapă
tihnit
viață fără limite
și moarte
fără limita vieții
bufonul ascute falusul pe grumazul pufos al profetului
iar acele din orbitele țarului cad lichefiate
enigma V
credeam că e titanic să-mi fac rău
tânjeam după răni cu pofta de moarte a celor
fără moarte
scuipam pe înțelepciune și desconsideram tihna
privind în urmă
către toate punțile arse,
către toate templele vandalizate
aproape cred că merita să fiu scandalos
apatia voastră e obscenă
I used to think it was heroic to do myself harm
and longed for wounds with the death wish of
immortals
I loathed wisdom and despised serenity
looking back
on all the bridges burnt
on all the desecrated temples
I kinda think that I was right to be outrageous
your lifelessness is pathetic
enigma XVII
nu sunt toate camerele morminte?
nu e lumea
cimitir?
nu vezi
soarele bubos? luna menstruală?
tremură planeta voastră ca mielul sacrificat de paște
enigma XIX
atâtea minciuni putrezesc sub adevăr
atâtea măști ascunse sub măști
dincolo de voal Inanna tremură
ești Moartea sau Dumnezeu?
pionierul
vă sclifosiți pe marginea prăpastiei
în timp ce am sărit de mult
sărutați mâna unsuroasă a patronului
nu s-a născut omul care să-mi fie stăpân
în patru labe, cu bale groase și ochi de boi
înconjurați templul, bolborosiți rugi
dar zeul vostru nu-mi poate susține privirea
spirite de viermi – inimi de șobolani
n-auziți cum roade caria crucea? cum soarele își scuipă fierea? cum noaptea strânge pumnul de călău?
noroc că scârba e mai mare decât furia
marș, lașilor, înapoi în țarc!
old wineskins
in my life I’ve encountered far greater adversaries than death
but I was born from her
the taste of her cunt still lingers on the tip of my tongue
nearly drove me insane
I became me because of her
my ground zero, my pyre, my mistress, my crown
my delusion of being divine, my feeling that I’m unable to die
in fact you have never left my room
my scorched life welcomes you
may my fear build you a church
come swallow my heart while it’s still beating
turbat
și lasă-mă cu orbirea mea
că sunt singurul
& că numai eu trăiesc
lasă-mă să-i percep pe ceilalți
drept nimeni
că viața e unicul iad
& că nașterea e prima omucidere
cât despre rugăciuni – las cerșitul pe seama ta
asfințit
pe banca preferată
fumezi pe malul someșului
exersezi surâsuri afabile
e locul perfect să fii înjunghiat
kirsten dunst
arzi în brațele mele din interviu cu un vampir până în melancholia
tinder 101
apărările mele ating apărările tale
superficialitatea mea e sora neglijenței tale
zimții superbiei mele se lovesc de platoșa aroganței tale
nu ne suportăm
pentru că mizeria proprie e mai adictivă
dispreț omnipotent și trufie autosuficientă
masturbează-te în fața icoanei personale
Schwermut
am destule lacrimi în mine
să trimit o rachetă de la Lună până la Venus
și destulă fiere –
s-o atârn pe inelele lui Saturn
benedictio
may you be happy ophelia
and may roses bloom in your garden too
may רוּחַ and πνεῦμα baptise you
and may we never meet in hate

Notabilă în poezia lui Ștefan Bolea e luciditatea cu care e surprinsă condiția umană, altminteri, rezervorul strategic al filosofiei, în particular și al culturii, în general. Poetul are câteva sintagme antologice în legătură cu derizoriul omenesc, de care se contaminează întregul univers. Aici, în această exagerare grotescă a nimicniciei e vâna de artist, de poet, fiindcă la o privire neutră, nu e deloc obligatoriu ca soarta muritoare să fie semn al decadenței cosmice. Dacă soarele și galaxiile au o durată, fie aceasta de câteva miliarde de ani, înseamnă că aceasta e ordinea naturală, orice alte presupoziții implicând disperare, spaimă, terenuri fertile pentru artă.
Mulțumesc pentru aprecieri. Probabil ca se vede ca scriu o carte despre extincție.