toate ușile trântite dau naștere unui mic cutremur

liniștea e aici, în camera mea

liniștea e ascunsă în straturile de carne moale
de pe burțile mamelor din toată lumea
liniște e între palmele unui om care mă iubește
mereu mi-au întins mângâiere, niciodată frică

liniște e aici, în camera mea. e 3 dimineața, scriu
     poemul ăsta.
nu se aude nicio ambulanță, nici scârțâitul vreunui
     cauciuc,
niciun strigăt pe străzi. sunt singură și nu mi-e
     teamă. nu, nu aș
fi putut face mai mult, noaptea aduce lumină
     peste problemele
astea. sunt în siguranță, știu că am făcut tot
     ce se putea, asta
e liniștea mea.

în cuvintele mari, cum sunt pacea, liniștea,
     coerența și siguranța, încăpem noi
ne acoperim urechile cu palmele și îi cerem
     lumii să ne mai dea niște timp
liniștea ne-a speriat mai tare decât un strigăt
     și acum ne obișnuim cu ea
ne îmbătăm cu ea, ne îmbătăm de ea

ne adâncim în ea ca în miere, punem capacul,
     e vâscoasă și lipicioasă
inconfortabilă
nu ne putem mișca
 

o mulțime. în mijlocul ei rămân împietrită

am crezut ani întregi
că inima stă chiar în miezul
sânului stâng
(da, credeam că bărbații nu au
deloc inimă și asta avea
mai mult sens decât are acum
ideea că au)

așa că l-am protejat
cu orice preț, crezând că acolo e toată
speranța mea de viață. când am aflat
că de fapt inima e înconjurată de multă carne
și oase și vene și alte mari nimicuri
am crezut-o lașă
pentru că am fost învățată
să cred că cea mai mare formă de dragoste
e să te pui
în pericol

în copilărie, observam mereu
dacă cineva avea o pereche nouă de
adidași. când am realizat
că nu știu în ce se încalță
prietenii mei, mi-am dat seama
că am crescut mult și repede

creierul meu ca peștele sfărâmicios
din tigaie e călduț și împărțit
în mai multe segmente decât are
oricine nevoie. aici o păstrez pe dana,
în cel mai estic punct. aș vrea
să mângâi creierul, să pot să îl ung
cu ulei de argan și de măsline și apoi
să-l pun la loc mai fericit, așa cum
sunt eu după o baie fierbinte

răul făcut de alții doare mai tare
atunci când îi iubești, iar răul făcut
de tine însuți doare cel mai tare
atunci când te iubești
mai puțin

cheamă-mă
cheamă-mă acolo unde nu duci
niciun război și unde nici eu
nu voi fi nevoită să duc unul, cheamă-mă
unde e pace nelimitată, fără reguli și fără
obligații

îți bate inima mai repede
când iubești sau când ești iubit?
și nu mă minți –
chiar ți s-au întâmplat
ambele deodată? 


sunt o femeie utilă

când alergi să ajungi acasă la timp
să nu fii nepoliticos
să termini tot din farfurie
să te aștepți la dezamăgire
să o amâni cât se poate

încap în orice spațiu
în același timp
rămân la fel

nu știu dacă e bine
sunt o femeie utilă
mă poți lua oriunde
nu excelez
dar mă descurc

învăț să caut spații pe măsură
să nu mai tai
 

a dispărut șansa de scăpare

suntem aici
ne ținem de mâini
nu ne vedem fețele
știm că lumina nu ne-a părăsit
o uităm
ce e bun e în noi și vine de departe

suntem norocoși
n-am rămas în spate
mamele noastre ne-au mai dat o șansă
uite, creștem

avem nevoi, ne notăm reușitele, lista e scurtă

ne spălăm mâinile mai rar decât ne spălăm fețele
strigăm ascuțit
ne înspăimântăm și ne uităm în altă parte

nu se știe dacă a fost om sau animal, primul ori
     ultimul strigăt

suntem cei norocoși
n-am fost uitați
ni s-au mângâiat creștetele și ni s-au șters obrajii
omizile ne-au mestecat limbile

suntem cei norocoși
de care soarta a avut grijă
noi am batjocorit-o
i-am zis că e o curvă
ne-am dorit mizeria

prin mâinile astea curge ceva străin
e al meu și nu-l pot atinge