În gară era un singur tren. Un tren scurt, cu trei vagoane sordide, bune de scos la REMAT. Un tren demn de un început de ianuarie geros. Fără prea mulți pasageri, dificil de depistat dincolo de geamurile înghețate. Probabil că ducea în vreun fund de țară pe o linie secundară.
Sosi și polițistul. Un tânăr cam de aceeași vârstă și statură cu Constantin, care-l întâmpină cu un zâmbet larg. Intrară în secție. Trecură de holul mic, cenușiu, în biroul nu prea încăpător, dotat cu o canapea veche, parchet scorojit, o fereastră largă, murdară, două pupitre de lemn, tot vechi și șubrede, și niște dulapuri clasice cu fișiere. În încăpere se mai găseau două glastre cu flori: una lângă biroul din fața intrării și una pe un dulap. Polițistul se îndreptă spre cel de-al doilea birou, din stânga intrării, aflat în continuarea canapelei lipite de perete, și-și depuse chipiul lângă un teanc de dosare. Își înclină capul.
– Ăsta e, altul n-avem.
Constantin privi telefonul de pe dosare. Un Nokia antic, lipit cu bandă adezivă și cu displayul crăpat.
– E al tatălui meu. E telefonul de serviciu și are numere importante, altfel nu ne-am fi deranjat.
– Am vorbit cu dumnealui și a spus ceva… că merge la o…
Polițistul își ascunse politicos zâmbetul.
– Da, e la o înmormântare. Probabil i-a căzut din buzunar și a rămas pe banchetă.
– Păi un domn care a fost în compartiment cu dumnealui a sesizat și l-a predat la controlor.
– Mulțumesc. Cum v-am spus, numerele erau importante.
Se salutară.
În stația de autobuz, niște tineri cu rucsacuri în spinare îi amintiră de zilele studenției. Când se întorcea acasă și lua autobuzul. Rareori se încumeta la un taxi de pe partea cealaltă a străzii. Îi păru pentru o clipă că, în ciuda schimbărilor vestimentare și de look, chipurile studenților conservaseră aceeași expresie de prospețime și încredere în viitor. De fapt, Constantin nu afișase niciodată un asemenea chip și nici nu-l zărise la alții fără a-l scoate din minți.
Faptul de a-i găsi din senin pe tinerii aceștia complet necunoscuți frumoși și liberi era o reacție involuntară de aversiune puternică față de prezent, altfel nu se explica de ce netezise cu o ignoranță uimitoare un trecut care nu fusese mai puțin admonestat și mizerabil. În definitiv, trecutul făcea referire la suferințe apuse, nu?, pe când prezentul era aspiratorul absolut al ființei. Dacă nu cumva intensitatea și chiar forma prezentului aveau de a face cu experiențele trecutului. Evident că aveau. Punându-le față în față, Constantin admise că în esență nu se deosebesc. Prin urmare, nevoia ca prezentul să nu devină un tot unitar insuportabil îl determină să simtă o nostalgie fantomă. Ori se afla într-o rară bună dispoziție și lucrurile se așterneau conform acestei bune dispoziții. Oricum, avea să treacă. Odată chiar cu sosirea autobuzului. Se umplu repede, iar aerul deveni un amestec de parfumuri. Preferă să se așeze pe bancheta lungă din spate, plasată mai sus și mai puțin preferată deoarece de acolo se croia anevoie drum spre ușile batante. Ceea ce o făcea totodată mai discretă și ferită de neplăcerile contactului cu ceilalți pasageri. Gândul îi fu pe loc contrazis de fostul profesor de română din liceu, domnul Postolache, cu pseudonimul de poet Nichifor Simionescu, care se așeză lângă el.
– Bună ziua, domn profesor! Ce plăcere!
Profesorul surâse în felu-i inconfundabil, cu fruntea brăzdată de cute adânci, sprâncenele ridicate interogativ și răsfrângând o lumină blândă din priviri. Își păstrase gestul de a-și mângâia mustața stufoasă cu degetele subțiri și lungi ale mâinii drepte. Și-l amintea înalt, puțin adus de spate, slab și cu o configurație generală de țăran care n-a pus niciodată mâna pe o sapă. Se mai împlinise puțin față de cum și-l amintise, în rest se păstrase aproape neschimbat.
– Ooo… domnul Constantin!
Iată și vocea caldă, domoală, aproape recitativă. Domnul Simionescu înfățișa poetul provincial tipic, scrutând în gol și strecurând pauze meditative între fraze. Își amintea Constantin de un concept care ocupase cu totul mintea acestui om, reverberat, dacă nu în toate cărțile sale, cel puțin în cartea de poezie pe care i-o cumpărase împreună cu clasa și pe care o primise cu un autograf caligrafic pe prima pagină: infrainfinitezimalul. De altfel, Simionescu era un admirator al lui Barbu și se vedea. Lui Constantin nu i se părea mai puțin exagerat și fals decât senzația trăită de el în stația de autobuz. Doar o altă nostalgie naivă față de o realitate inexistentă. În toți acești ani Simionescu devenise probabil și mai mult una cu poezia lui.
– Ce mai faceți domn profesor, a trecut un car de ani de când nu v-am mai văzut.
– Ce să fac, am ieșit la pensie.
De când și-l amintea, Simionescu își zâmbea mult sieși, fără cea mai mică intenție de a jigni pe cineva.
– Mai scrieți? urmă firesc întrebarea lui Constantin.
– Mai am ceva cerneală în stilou.
– Și pe unde publicați?
– La Iași, la Dacia, dar e greu, că trebuie să dai un avans pe care ți-l recuperezi cumva din vânzări. Zâmbi ca de un fleac. Nu te publică nimeni dacă nu vii cu bani de acasă.
Decât dacă ești un poet care contează, gândi Constantin. Pentru că nu apărea în publicații naționale, se putea aprecia că e un poet minor, nu? Nichifor Simionescu nu era cu adevărat poet pentru că își alesese un pseudonim ridicol, scria aceeași poezie de cincizeci de ani și cunoștea bine literatura română de până la revoluție. Totuși, măcar una din cele câteva zeci de cărți scoase, estimase Constantin, trebuia să fie o carte foarte bună.
– Aveți dreptate, domn profesor, nu prea se citește poezie la noi.
Constantin crezu că pasagerii din jurul lor le ascultă conversația. Se simți rușinat și doritor totodată să vorbească cât mai mult.
– Niciodată nu prea s-a citit. Poezia nu e pentru toată lumea. Crezi că pe vremea lui Creangă țăranii citeau Eminescu la gura sobei pe când desfăcau porumb?
Nici Constantin nu fusese vreodată cititor de poezie, iar pe cea românească o detesta din principiu. Cuvântul abscons, de pildă, folosit abuziv pentru a descrie o poezie sau alta îi păruse totodată și un verdict împotriva intenției de a o citi.
– Dar încă mă străduiesc. Am acuma un volum…
Cu siguranță că cel puțin doamna din fața lor, stând în picioare pe culoar și ținând o plasă plină de cumpărături, nu numai că asculta vrând nevrând, dar își și formase o părere clară despre cele auzite, ce se putea ghici în încruntarea de pe chipul ei.
– pe care încerc să-l public cu prilejul zilelor culturale, scriu de mult la el, l-am tot lăsat, am tot încercat să scriu… de joi până mai apoi… așa.
– Mă bucur s-aud.
Întinse o mână pe scaunul din față.
– Dar dumneata ce mai faci?
– Eu mă ocup cu calculatoarele, minți Constantin, apăsând pe butoanele unei tastaturi imaginare pentru a sugera că bătrânul era prea bătrân ca să înțeleagă.
– Foarte bine, foarte bine.
– Locuiesc în Iași, am venit acasă de sărbători.
– Sigur.
Oare câți dintre pasageri se făceau vinovați de a fi bănuit că mințea, pentru că poetul Nichifor Simionescu oricum nu era atent la detalii. Se știe doar că IT-iștii nu merg cu autobuzul, dar Constantin nu vru să lămurească doar pentru urechile celorlalți că-și lăsase ipotetica mașină în service. Apoi, mai avea telefonul de doi lei în buzunarul interior al gecii. Afară crăpau pietrele de frig, undeva la țară, pe un pământ înghețat, avea loc o înmormântare, el ținea un jaf de telefon în buzunar ca pe un bun de preț, oamenii din jur îi judecau în gând sau erau indiferenți, poetul încă visa vise de poet, în satul unde avea loc înmormântarea două biserici se înălțau de o parte și de alta a aceluiași drum, în zilele de duminică cârdul de oameni veniți la slujbă se despărțea în două, cernându-se ca printr-un ciur, și, în ciuda frigului, Constantin transpira, străduindu-se să răspundă cât mai bine la întrebări care nu-i fuseseră adresate.
– Nu sunt însurat, însurătoarea nu cred că e pentru mine.
– Sigur, sigur… Nici eu nu m-am însurat vreodată. Trebuie să-ți spun că la douăzeci și patru de ani era să mor, m-am îmbolnăvit foarte grav și m-am gândit că dau colțul. Domnule Constantin, scrisesem câteva poezii care erau prin sertar, prin manuscrise și îmi părea rău că nu eram însurat, n-aveam un băiat sau o fată… și mă gândeam că n-am lăsat nimic în urma mea, am vrut să las totuși ceva în urma mea, măcar cât lasă un cariu pe vârsta lemnului. Dar mi-am revenit și am început să scriu.
Se despărțiră în dreptul fostei Bănci Agricole cu un schimb de amabilități și complimente. Mare parte din discuție se și evaporă din mintea lui Constantin, care rămăsese cu gustul amar de a nu fi reușit să spună mai multe, chiar dacă erau numai minciuni.
Spre după-amiază a nins foarte tare. În afara orașului s-au prăbușit stâlpi imenși de electricitate. În oraș, cabluri rupte peste tot. Fără curent, fără semnal de mobil, fără internet. Constantin își desfăcu o bere pe terasa din fața casei, felicitându-se că nu se dusese la înmormântarea bunicului și contemplând liliacul cu crengile până la pământ, pline de o zloată grea. Nu se mai bărbierise de două săptămâni. Ura să se bărbierească.
Solicitată de aburii alcoolului, ultima amintire plăcută care-i izvorî în minte, iar izvorât era cuvântul potrivit, pentru că nu el fu cel care-și ghidase memoria ca s-o scoată la suprafață, fu tot despre o înmormântare. Cea a bunicii paterne. Despre un gard de scândură negeluită, vopsit cu var, despre tufele de petunii cu petale albe și mov din fața gardului, despre ulița desfundată și despre o băncuță din lemn cu picioare rotunde pe care se aburca bunica sa, ca să mai inspecteze strada și să suduie „câinii”, după cum nu obișnuia să-i numească, altfel fiind potăile țiganilor, căci toți câinii vagabonzi aparțineau țiganilor ce nu-și închideau niciodată porțile curților. O memorie ce necesita un limbaj pe măsură, unul învățat în școala primară din manualele de română, iar Constantin se amuză să descopere că vocabularul său deținea astfel de resurse, ori i se întâmpla ca în somn, când vorbea într-o limbă necunoscută fără să aibă îndoiala că o rostea cu adevărat. Își aminti probabil de înmormântare pentru că mai întâi își aminti de un bordei de lut aproape căzut la pământ de la colțul străzii Petru Rareș, pe care o străbătea cel puțin o dată pe lună în drum spre benzinăria Rompetrol de unde cumpăra o butelie de gaz de 8 kg. Deși aproape o ruină completă de câțiva ani, Constantin se oprise în fața casei pentru prima oară nu cu mult mai mult de jumătate de an în urmă. Un bordei de lut cu peretele dinspre stradă prăbușit, făcând vizibile câteva resturi de mobilă veche, ca-ntr-o vitrină părăsită. Pricepuse cu certitudinea unei demonstrații matematice, deși în acest caz era vorba mai degrabă de intuiție, de o epifanie iscată într-un moment de adâncă depresie, că contempla relicva unei lumi care se sfârșea, a cărei lumină mai pâlpâia undeva în coșul pieptului său doar ca o amintire firavă care nu mai putea fi împărtășită. Nu aveau să mai existe vreodată măcar doi oameni care să se adune în acea casă și să se poarte cu familiaritatea trecutului ei, a vremilor care au zămislit-o. Mirosul de sobă de chirpici, un amestec de lut, bălegar și fum, prejudecățile proprietarilor, crimele lor, croiala hainelor purtate, mileurile tricotate împodobind difuzorul de lemn cu butoane de corn, spaimele și eresurile casei, zgomotele înfricoșătoare ale mâțelor dupăind prin pod, întunericul împresurând lampa cu gaz, chipurile desfigurate de lumina obscură și mobilă, pritocirea pereților, bețiile, morțile, lumânările de ceară, năframele și pestelcile, covoarele țesute cu motiv popular, plitele de fontă și cozonacii făcuți în spuză se exilau în muzee, în povestiri, anunțându-și moartea. Iar Constantin trecea printr-un alt moment de nostalgie contrafăcută.
Poetul Simionescu = o formă de uitare; înmormântarea bunicii = altă formă de uitare; vremea studenției = altă formă de uitare; Constantin = un nostalgic mincinos. Aici stătea șpilul. Liliacul atingând aleea de beton, iarnă grea, amintiri romanțate. Poze pe telefon. Penuria de pâine. Într-un fel, senzația de apocalipsă minoră traversând vremelnic orașul îi conferi o ușurare, un răgaz. O paranteză deosebită de parantezele cotidiene, avea parte de destule în absența unui loc de muncă stabil, cele mai multe dintre ele constituind prilej de prăbușire în gol. Constantin flegmă peste o tufă de petunii imaginare. Grădina arăta jalnic. Constantin se gândi la Angelica și la înmormântarea bunicii. Angelica, de fapt, nu fusese acolo, n-avea nicio legătură cu bunica lui, cu familia lui, dar o vedea aievea acolo, îmbrăcată în bluză cu dantelă neagră, fustă dreaptă până la genunchi, tot neagră, cu spatele la el, cu fața către gura întunecată a casei de lut joase, cu acoperiș de carton bituminat, straturi peste straturi, ca o ceapă, o bucată parțial desprinsă din șipcile de lemn flutura ușor în vânt, el aștepta să fie chemat pentru a scoate sicriul, pe prispă era înghesuială, dar el n-o observase decât pe Angelica, care stătea cu spatele la el, care probabil făcea sau spunea ceva, înăuntru bunica poposea pe o masă veche cu o figură de ceară, neverosimilă, și, deși era zi, ochii minții îi regresau către o memorie mai veche, era copil, poate avea opt ani, ședea pe un taburet vopsit verde închis și acoperit cu o husă înflorată, lângă o măsuță de scândură, strâmbă, proptită de un corcoduș, era noapte, se auzeau greierii, părinții și bunicii se vedeau palizi sub becul aprins pe peretele exterior, în jurul becului roiau gângănii, discutând, bunicul ședea în colțul întunecat al casei în forma literei L, ținându-și bastonul în mână, iar Constantin dădu să muște cu poftă dintr-un colț de pâine secționat longitudinal, cu două felii de salam unsuroase așezate pe o limbă de margarină și două felii de castraveți, când descoperi un gândac negru imens și azvârli țipând sandvișul. Sunetul vocii lui fu suprimat de filmul mut, ca și ale părinților și bunicilor, iar el o iubea pe Angelica, o fată cu tupeu care-și declamase dragostea pentru pudicul și stânjenitul Constantin. Nu găsi altă cale de a-i răspunde decât prin a-i murdări zilnic uniforma în drumul de întoarcere de la școală. Apoi, într-un fel, Angelica a murit. N-a murit propriu-zis, doar a încetat să mai fie prezentă.
