Dimineața aceea înnorată de primăvară nu avea cum să prevestească nimic rău, pentru simplul fapt că vacanța de Paște era foarte aproape, și vibe-ul ei se simțea în aer de către toți funcționarii acelei bănci de la parterul blocului turn de douăsprezece etaje, situat pe Bulevardul Iuliu Maniu.
Aceștia își sorbeau somnoroși cafeaua la filtru, așteptînd din clipă în clipă ca primii clienți să le calce pragul.
Nu au bănuit nimic, nici măcar atunci cînd directorul sucursalei a intrat cu privirea rece și întunecată, răspîndind cu ochii negri sticloși o furie îngrămădită care părea că vrea să strivească totul din jur. Era scund, chelios, cu fața măslinie și osoasă, încălțat cu niște pantofi de piele foarte lungi, care păreau niște schiuri față de trupul lui mărunțel.
Cînd l-a zărit, badigardul s-a făcut mic lîngă extinctorul de după ușă, simțind că nu-i a bună. Casierul nu a schițat nimic după geam, stătea ca un mamifer împăiat în dioramele de la Antipa. Doar secretara s-a ridicat, din instinct, sărind ca din arc de pe scaun, și după ce și-a netezit mînecile taiorului și și-a îndreptat trupul ca o santinelă, a pornit în urma lui cu agenda pregătită. Era o domnișoară anorexică, cu fața albă, gene lungi și incisivi proeminenți. Terminase Facultatea de Comerț, iar acum punea bani deoparte pentru un master în Piețe de Capital.
Ghișeul din front office era pustiu.
— Ăștia doi sînt la țigară? a întrebat directorul sucursalei, ridicînd o sprînceană ca logoul de la Nike.
Se citea după maxilarul încleștat cît de nervos era. Secretara a dat din cap timorată. El a înghițit zgomotos în sec și a părăsit lobby-ul, cotind dreapta prin open space.
Consilierul persoane fizice stătea la birou cu ochelarii pe nas, examinînd pe birou un sudoku nou, de nivelul expert, așa cum îi plăcea lui să rezolve, fără colțuri slabe, cu cifre puține, care nu deschid drumuri și totul progresează lent, atît de lent și greoi, că pot trece ore întregi pînă cînd rămîne un singur candidat pentru prima celulă, dintr-un loc de unde se aștepta mai puțin.
Vizavi, întors cu fața la geam, se afla consilierului persoane juridice, molfăind dintr-o merdenea. Privea tăcut la precupeții care vindeau lobodă și leurdă pe trotuar. Era un tip brunet, cu sprîncenele unite, motiv pentru care fusese poreclit Zorro.
Șeful de sucursală a trecut printre birourile lor fără să-i privească și a intrat tropotind în birou, într-un fel parcă ostentativ. Secretara l-a urmat ținînd sub braț o agendă vișinie din piele sintetică. Cei doi consilieri s-au privit perplecși, neînțelegînd ce se petrece.
— Ascunde naibii sudoku ăla, nu vezi că șefu’ e-n spume? a spus Zorro.
Consilierul persoane fizice arăta ca un tocilar, înalt, osos și cu cămașă albă. Era as în jocuri de strategie, iar online i se spunea Tămăduitorul. S-a întors pe scaun în spate, privind nedumerit cum directorul trîntea chestii pe birou: servietă, chei, portofel, tastatură.
— Auzi, Zorro? Ceva e fishy rău de tot.
De obicei Zorro era zen, lucru cunoscut și invidiat de toată sucursala.
Managerul și-a curățat tastatura clămpănind butoanele zgomotos, în timp ce secretara îl privea din ușă fără să crîcnească.
— Adu-mi cafeaua și cheamă echipa la ședință! i-a poruncit el, aruncînd șervețelul umed în coșul de sub birou.
După ce fata s-a dus repejor spre cafeterie, acesta a pornit calculatorul.
Front Office-ul a intrat și el în sucursală. Fane și Nina mai exact, care abia terminaseră de fumat cîte trei țigări de căciulă, în spatele clădirii. Țineau în mîini cănile goale și pachetele de țigări. Au simțit pericolul plutind ca o bărcuță de hîrtie în cadă.
Secretara le-a ieșit în față, ducînd tava cu cafea și un teanc de șervețele.
— Care-i treaba, Bugs Bunny? a întrebat-o Nina suspicioasă.
— Avem ședință. Și e nervos, a murmurat ea îngrijorată, apoi și-a continuat drumul spre biroul șefului.
— Doamna Ni-nina, na-nasol! a completat Fane.
Femeia l-a privit și a tușit zgomotos. Au intrat pe rînd toți în birou, cu priviri spăsite, ațintite spre mochetă. Mai puțin Zorro, pentru că el era fericit tot timpul.
L-a urmat Tămăduitorul, cu cămașa fleașcă pe spate și cu fața speriată.
Apoi Fane, care a mormăit un „Neața șe-șefu’”. Era un băiat de treabă, dar certat la cuțite cu munca. Cînd era mai greu, el dispărea, pricină din care sucursala și centrala îl porecliseră Fane Fa-fantoma.
După el a urmat doamna Nina, cu fața ei roșie și zbîrcită de parcă boxase în tinerețe.
A intrat și casierul, un umflat pe nume Aurel, fire blîndă, stăpîn de pudel alb, chiar dacă mergea des la sală.
Secretara a închis ușa biroului și a tras jaluzelele. Toți s-au pus în semicerc, flancați de două ghivece cu yucca, iar șeful s-a așezat în centru pe scaunul rotativ din piele. Acum părea calm și sigur pe el, ca un detectiv particular din filmele americane gata să dezvăluie criminalul în fața tuturor. S-a lăsat pe scaun și a ridicat brațele strigînd:
— Ce fac frumușeii mei?
Toți se holbau suspicioși.
După care a continuat zîmbind, dar cu o voce joasă și teatrală:
— Sînteți pregătiți pentru o futere mică?
Acesta era stilul lui cu care toți se obișnuiseră, începea cu glume de autobază și abia apoi trecea la subiect, între timp echipa nu avea altceva de făcut decît să aștepte resemnată să-și facă numărul, înainte să le zică cu ce greșiseră.
— Deeeeeci… Azi dimineață pe la ora șapte făceam duș. Și, cine mă sună?
Toată lumea tăcea mîlc. Directorul savura momentul din plin, părînd că se hrănește din plin cu privirile lor înspăimîntate.
— Păi nimeni alta decît Tereza, a continuat el.
Aceasta era o fată din centrală, șefa pe București a departamentului marketing persoane juridice. Nu era o colegă rea, din contră, croită pe stilul „vreau să te ajut”, motiv pentru care simpatia ei în rândul rețelei era sinceră și din plin. Toate sucursalele se bazau pe ea cînd aveau probleme cu clienții, cu comitetul de credite, cu juridicul sau auditul intern.
— Și, ce mi-a spus ea? Sînt sigur că vreți să știți asta. A spus foarte simplu: „Paulică, hai să-ți dau o bombă!”
Nina deschidea rar gura, conștientă de faptul că duhnea a alcool. În fiecare dimineață făcea gargară cu 200 de vodcă, dar nu avea nimeni curajul să-i reproșeze ceva, nici măcar durduliile de la Resurse Umane. Lucra acolo încă din 1990, pe cînd sucursala aparținea unei bănci de stat, și dobînda se calcula cu pixul. Așa că nu vorbea nimănui față în față, fie din lateral, fie întorcea gîtul un pic, dacă nu avea de ales. Altminteri, cînd voia cu vreun coleg din sucursală, prefera să-l sune pe fix. Dar pentru că avea statut special, l-a întrebat fără ocoliș:
— Ce vrei să spui, Paul? Că mă ții din treabă și am de emis cu Fa-fantoma o scrisoare de garanție pînă în doișpe, altfel ratează clientul licitația și ne facem de cacao.
Colectivul a răsuflat ușurat, văzînd-o pe Nina că sare la înaintare, ca să le curme suferința.
— Păi, Nina dragă, tu știi că ne pleacă Tony Pan?
— Cum așa? a întrebat ea, menținîndu-și chipul inexpresiv.
— Pa pa. Ciao! Arrivederci! Wave and smile! Închide tot. Credite, depozite, carduri de credit, de salarii, conturi, POS-uri, you name it! Îl preia Banca Ferma Opt. I-au dat ofertă mai bună, cu dobînzi și comisioane mai mici. Și limită mai mare de credit, cu colateral mai mic, muuuuult mai mic, fără restricții la dividende și o grămadă de condiții mai relaxate.
— Trebuie o contraofertă, a punctat Nina cu hotărîre.
— Așa este! Centrala lucrează, a strigat Paul ca un microbist pătimaș în toiul unui meci de infarct. Comercialul este pro, riscul se cacă pe el ca de obicei, și pierdem timp cu birocrația. Ping-pong între departamente. Dar Banca Ferma Opt n-a dormit, și semnează cu ei, as we speak, un credit punte, negarantat! Trăiesc un coșmar, să moară peștii mei dacă te mint!
— Nu pot să cred! a exclamat Nina cu palma la gură.
— Mi se face rău! a zis și secretara, dar poate de la damful colegei de lîngă.
Ceilalți tăceau consternați.
— Știți voi ce înseamnă Tony Pan?
Semicercul s-a strîns în jurul lui.
— Înseamnă 40% din activele sucursalei și 30% din venituri. Este al doilea client pe București ca profitabilitate. Facem bani frumoși pe trezorerie, cash management, acreditive. Și nu mai zic că aveam discuții avansate pe factoring. Compania arată țîță de mîță, leverage doi jumate la decembrie, solvabilitate 38%. Cifra de afaceri estimată? Vreo paișpe milioane. Mai doreau un credit de investiție pentru o linie de producție și un depozit la Ciofliceni! Asta înseamnă Tony Pan! Vreți să vă mai zic și altceva?
Lumea era toată în anestezie.
— Vă zic? Hai să vă zic, ce să fac! Tămăduitorule? Abia ai luat un ipotecar. Pe 30 de ani, doar. Și nevastă-ta e gravidă. Nina? Mama ta e în spital. Zorro? Tu ai nunta în toamnă. Ce naiba a văzut fata aia la tine, hahalero! Domnișoară? Tu strîngeai bani pentru master. Fane Fa-fantoma? Tu ești un bețiv, la tine nu e nicio pagubă, din contră, bagi ficatu’ în vacanță și trăiești mai mult. Ajutorul de șomaj e sănătate curată pentru tine. Aurel are și el doi copii, amărîtul. Eu? Eu iubesc să fac surf, știți și voi, știe toată banca, și ăia de la BNR chiar, cum ar fi să nu mai am parte de valurile alea mișto din San Sebastian? Mai bine mor, să mă bată tata!
— Pot să… a zis Aurel.
— Nu, nu poți! i-a tăiat-o Paul abrupt.
— Vroiam să…
— Băi, tu nu înțelegi? Noi chiar avem probleme! Timpul e prețios! Dacă pleacă Tony Pan, ne închid ăștia sucursala! Și se spune „voiam”, nu „vroiam”.
— Doar o…
— Aurele? Tu ești casier! Numeri hîrtii și firfirei, alimentezi ATM-ul și te cîcîi o sută de ani cînd ai un Western Union. Ce știi tu de preluarea unui client, de contraofertă? Asta-i chirurgie pă creier, banking adevărat, e high level aici.
Se cădea să intervină consilierul persoane juridice, fiind domeniul lui. Zorro a sesizat momentul, nu era chiar atît de naiv. Dar a zis ceva mai mult ca să nu tacă:
— Și dacă îl sunăm noi pe client?
— Cine, mă? a întrebat Paul, roșu de nervi.
— Noi, sucursala.
— Pe Tony Pan? Cum să faci asta, mă nebunule? Ne rupe capu’ centrala. Aici sînt discuții la nivel de CEO, între noi și ei. Ai uitat cine ține relația? Băi Zorro, ești culmea! Știi asta de trei ani. Și ți-am tot zis. Am vorbit în tagalog sau persană cu tine? Ce-a impus clientul încă de la început? Single point of contact! Că noi răspundem doar operațional, sîntem doar suport.
Zorro a tăcut împăcat, nu mai ținea de el.
— Știi, Paul… a revenit Aurel.
— Băi omule! Mă scoți din pepeni! Te caftesc ca pe o piniata, pînă sar bomboane din tine! Ai trei secunde. Zi repede!
Paul deja bătea din picior. Ridicase o sprînceană și acum nu mai era măsliniu la față, se coclise.
— Uite, Paul, a continuat Aurel imperturbabil.
Apoi a făcut o pauză și a tușit de două ori. Gîtul i se uscase, în birou căldura devenise insuportabilă. Echipa se ruga pentru binele lui.
— Uite, Paul, a repetat el.
Numai o minune îl stăpînea pe Paul să nu urle.
— Mă gîndeam că…
Pînă și Zorro se neliniștise.
— Azi este 1 aprilie.
Atît a zis Aurel, după care a plescăit și s-a oprit brusc.
Toată lumea a rămas paf.
— Nu, nu se poate! a contestat Paul.
Doamna Nina a dat negativ din cap, cu chipul sever al unei bunicuțe. Era sceptică și ea.
— Ba da, e 1 aprilie, a continuat Aurel.
— Știu, dar nu are cum să fie o farsă. Pur și simplu. Nu făceau ei comedie în halul ăsta cu mine.
Domnișoara secretară nu mai înțelegea nimic. Stătea cu palma pe nas și clipea des.
Restul își roteau privirile ca la tenis de cîmp, cînd la Paul, cînd la Aurel.
Paul a luat cu hotărîre mobilul de pe birou și a zis:
— O sun acum pe vaca asta!
Lumea din birou se însuflețise, se înfiripa o speranță. Ochii lor pleoștiți căpătaseră strălucire.
— Bună, Tereza. Ești pe speaker.
— Ce faci, Paul? a răspuns o voce feminină tonică.
— Mi-ai tras-o rău de tot! a zis el sec, rînjind către colegi.
— Ha, ha, ha! s-a auzit în speaker.
— Dacă pun mîna pe tine…
— Hai, nu fi supărat, Paulică! Vezi partea bună a lucrurilor. Tony Pan rămîne în portfoliul tău! Stați liniștiți, luați bonusache și anul ăsta.
Sucursala a izbucnit în ropote de aplauze.
Tot ea:
— Mai am o veste bună.
S-a făcut brusc liniște. Managerul s-a luminat la față, părea un om vindecat după o lungă suferință.
— Îi știi pe Instal Dot Com?
— De pe Valea Cascadelor?
— Au cifra de afaceri măricică. Vreo opt milioane.
— Am citit ceva în Ziarul Financiar. Au planuri mari.
— Ar vrea să lucreze cu noi. Mă văd cu ei diseară, și dacă ne înțelegem, îi aduc la tine să le deschizi cont. Au plăți externe, și remit multe cecuri și bilete. Îți spun eu, e un client foarte bun. Depășiți bugetul.
Echipa a izbucnit din nou în urale și aplauze. Nina cînta cu o voce androgină și pițigăiată un fel de romanță. Fane bolborosea ceva nedeslușit și aplauda frenetic. Paul s-a ridicat de pe scaun dînd din mîini ca un dirijor și strigînd pe silabe: „Te! Re! Za!” Domnișoara cu fața crispată se ținea de burtă, mimînd un zîmbet chinuit. Tămăduitorul zîmbea și el cu aparatul dentar sclipindu-i în gură. Zorro strîngea fericit din pumni și striga cu reținere: „Yes! Yes! Yes!” Semicercul se unduia în jurul lui Paul, care acum trăia momentul euforic cu ochii închiși. Acum toată lumea striga în cor cu el: „Te! Re! Za!”
Doar matahala de Aurel a rămas retrasă în spatele grupului. Nu-l vedea nimeni, nu se mișca, nu aplauda, nu țipa. În fața lui, toată lumea era fericită. Se gîndea să propună șefului să le facă cinste cu o cină la chinezescul de pe Grivița. Așa că a ridicat o mînă în aer, ca să se facă liniște. Nimeni nu-l băga în seamă, fiecare cînta în legea lui.
Într-un final, cineva a observat că telefonul fix clipocește și toată lumea a amuțit. Paul a înconjurat alert biroul și a ridicat receptorul:
— Bună ziua, Sucursala Iuliu Maniu, cu ce vă pot ajuta?
— Sînt Aurel și vreau să ne faci cinste la chinezescul de pe Grivița.
Au tresărit toți și au privit repede în spate la colegul lor care zîmbea cu toată fața și cu fălcile lui albe năclăite în transpirație. Paul a continuat sceneta în receptor, încercînd să-l imite cu o voce caldă și gravă pe Toma Caragiu:
— Se rezolvă Aurică, dar am o condiție. Cineva mă duce acasă cu mașina mea, că vreau să beau o baterie de vin. Minim.
— Nu te uita la mine, a zis repede Nina ridicînd palmele defensiv în fața ei.
— Nici la mi-mine, a răspuns Fane crispat că ar putea fi obligat să bea numai suc.
— Eu conduc numai pe Play Station, a adăugat Tămăduitorul.
— Conduce Zorro, că are alergie, a spus doamna Nina, atît de ferm, că orice obiecție părea inutilă.
— Sun acuma de pe mobil să fac rezervare, a zis Paul, și toți s-au îngrămădit lîngă el.
Mai puțin secretara, care fiind chinuită de halena doamnei Nina, aștepta de mult un asemenea prilej ca să evadeze. A ieșit din birou apăsînd clanța cu grijă și cînd s-a văzut singură în open space, și-a făcut o cruce mare și a început să inspire cu poftă, de parcă scăpase dintr-un autobuz ticsit cu capre și oi.
Cînd s-a dus la biroul ei, între front office și casierie, s-a așezat să-și tragă sufletul. Badigardul s-a ridicat iute de lîngă ușă, ca din arc, și i-a zis în grabă și cu veselie în voce:
— Da v-a ținut nen-tu Paul în ședință. Acuma ies și eu să fumez, domniță.
Secretara a dat din cap fără să-l privească, amintindu-și din senin că primise un mesaj de la Horia pe WhatsApp.
„Acum am aterizat, șoricel. Pupici”, îi scrisese înainte de ședință.
„Foarte bine. Odihnește-te. XO”, i-a răspuns ea.
S-a dus agale la dozatorul cu apă, și-a umplut cana, a sorbit o gură zdravănă de apă și și-a dus cana rece la frunte. Cînd s-a așezat la birou, Horia deja îi răspunsese:
„Nope. Mă duc direct în Mall să cumpăr spaghetti, creveți și lumînări parfumate. La cît vrei să vin diseară?”
„Pe la un sevenish.”
A băut apa în timp ce din biroul lui Paul se auzeau tropăituri pe melodia Meneaito. A văzut cum clipocește faxul și a ridicat două foi din el. A recunoscut imediat sigla, un snop de spice legat cu o paglică pe care scria Tony Pan.
Urmau apoi: Adresă, telefon, e-mail, CUI. Către domnul director Paul… Subiect: Solicitare refinanțare credite existente.
A luat-o din nou amețeala. Gura i s-a uscat, simțind o revoltă în stomacul care se strînge și arde, pregătind o vomă iminentă. Nu mai era timp de planuri, ăsta a fost singurul ei gînd, după care a făcut totul mecanic, fără logică și plan. A pus foile la loc în fax și s-a așezat la calculator, unde a scris repede un e-mail:
„Paul, îmi iau liber azi, că mi s-a făcut rău. Îmi pare rău că nu vin diseară. Ne vedem mîine. Bye.”
Auzea cum colegii ei țopăie și cîntă: Avem echipă, avem valoare… Și-a luat geanta pe umăr, umbrela și parpalacul din cuier și a ieșit din sucursală.
— Plecați, domniță? A întrebat-o uluit badigardul, ținînd o cîrpă în mînă, cu care tocmai ștersese mașina lui Paul.
— Da, mi-am luat liber, nea Luca.
— N-ați luat ouăle și borșul?
— Le iau mîine din frigider.
S-a grăbit cît a putut, bocănind în asfalt cu tocurile mari. În fața unei cofetării s-a oprit și s-a privit în vitrină. Și-a strîns cordonul mai bine și și-a adunat șuvițele rebele în clama prinsă pe tîmplă, după care a scos telefonul și a început să scrie din nou pe WhatsApp:
„Să iei prăjituri, amandine și ecleruri. Te aștept într-o oră, că mi-am luat liber toată ziua.”
