Cătălin Dicu și-a investit permanent banii pentru o viață bună. Adică în el. Afirmația e ambiguă pentru că s-ar putea înțelege că ar fi investit în educație, or educația lui era o spoială. Tot ce știa: câteva cuvinte în limbi străine. Maniere prinsese din zbor. S-ar putea crede c-ar fi muncit pentru bani, iar ăsta era unicul lucru pe care Cătălin Dicu chiar reușise să-l evite până la aproape patruzeci de ani. Descoperise de tânăr că femeile sunt atrase de el, așa că trăise foarte bine doar fiind arătos. Capitalul lui era el, felul în care arăta, și-nvățase să investească astfel încât să-și aducă profit. Sensul în care trebuie interpretată afirmația este că și-a cheltuit banii pe mers la sală, la saloane de frumusețe, pe cosmetice și pe haine.
Pe Petunia a cunoscut-o la un curs de dans. O femeie minionă, trecută bine de cincizeci de ani, pe care însă nu-i arăta. Recent, Cătălin ajunsese la niște concluzii referitoare la ea și la viața ei: moștenise de la părinți un mic imperiu format dintr-o firmă de turism, una de transporturi și una de imobiliare și avea câteva zeci de angajați față de care se simțea extrem de responsabilă. Petunia avea mai mulți bani decât putea cheltui, deși era foarte generoasă cu ea însăși și nu-și refuza nimic. Se săturase însă de singurătate și de munca de dimineața până seara, așa încât se hotărâse să facă mai mult pentru ea.
Cătălin Dicu adulmecase prada și-și propusese s-o tapeze de bani, o vreme, contra micilor lui servicii de băiat frumos. Dar lucrurile nu aveau să se desfășoare deloc așa, pentru că femeia și-a pus foarte repede pirostriile. După lunile de miere – da, au fost mai multe –, mai tânărul ei soț a devenit proiectul principal pentru Petunia. Și-a pus în cap să-l transforme într-un influent om de afaceri, chit că planurile ei nu corespundeau deloc cu ale lui. E adevărat că lui Cătălin i-a plăcut partea în care Petunia i-a schimbat toată garderoba și l-a transformat dintr-un șmecher într-un bărbat distins, e iarăși adevărat că i-au plăcut și întâlnirile de afaceri de la restaurante selecte și, mai ales, banii, dar mersul la birou și programul fix au fost peste puterile lui.
Petunia, obișnuită ca lucrurile să se întâmple după voia ei, a suportat o vreme ifosele și toanele soțului-trofeu, după care i-a spus clar și răspicat că, dacă nu muncește, nu mai vede niciun ban. Degeaba și-a încercat Cătălin Dicu stratagemele, degeaba s-a gudurat: — Hai, măi, mami, dar eu te iubesc. Ca să am grijă de tine așa cum meriți, trebuie să fiu odihnit…, că Petunia a rămas neînduplecată. Este foarte posibil ca și scăderea performanțelor lui sexuale să fi avut o pondere în luarea deciziei.
Pentru cei care o cunosc pe Petunia, era extrem de previzibil că l-a dat afară din vila cu piscină în care locuiau, doar cu ce avea pe el, că i-a blocat cardul și că i-a spus să se-ntoarcă acasă doar când va fi dispus să muncească zi de zi.
Pentru cei care îl cunosc pe Dicu, este la fel de ușor de ghicit că, ajuns într-o cămăruță de pensiune, singura pe care și-o permisese, a început, ca un păianjen, să țeasă planuri de răzbunare. Divorțul nu era o soluție. Avocații Petuniei avuseseră grijă să prevadă în convenția matrimonială că singurul caz în care ar primi o compensație era acela în care îl înșela ea, or asta era exclus. La fel de evident trebuie să le fie că, nefiind prea deștept, n-a reușit decât să-și plângă de milă: — De ce, de ce? N-am greșit cu nimic! M-am purtat frumos cu ea, i-am luat cadouri, n-am înșelat-o. De ce?
Seara, plictisit de filmele porno, a ieșit să se-mbete. Și-a numărat banii și a intrat într-o bombă cu mese și scaune de plastic, a comandat cincizeci de vodcă, iar o chelneriță știrbă și grasă i-a făcut cu ochiul și i-a trântit în față un pahar ciobit și nu prea curat. Obișnuiții barului l-au mirosit că nu era de-al lor. S-au întrebat în șoaptă ce dracu’ caută un domn acolo și mai că n-au ciupit-o pe Flory când le aducea berile la masă, dar până și-a comandat a treia vodcă, cei mai mulți au uitat de el.
Nu și Sandu Onete, căruia, de cum l-a văzut pe Cătălin Dicu, i s-au aprins beculețele. Ieșit recent din pușcărie, Sandu își petrecea serile la Babanu’, căutând tovarăși pentru o afacere care să-i asigure un trai decent, măcar pentru o vreme. Nimeni nu se băga, pentru că planurile lui Sandu depășeau cu mult furtișagurile cu care se ocupau ceilalți, cu pagube atât de neînsemnate încât păgubiții renunțau să facă plângeri.
Sandu s-a ridicat, și-a luat halba aproape goală și a venit la masa lui Cătălin.
— Șefu’, pot?
Cătălin Dicu nu l-a auzit, atât era de concentrat să se uite cu ochi lăcrimoși în paharul de vodcă, așa că Sandu Onete a repetat, mai tare:
— Șefu’, pot?
Cătălin a tresărit și, după o clipă de gândire, i-a făcut semn să se așeze.
— Șefu’, nu-i bine să bei singur, i-a zis Sandu. Spune la fratele tău ce-ai pățit. Îmi dai o bere, că asta s-a terminat, și io te-ascult, zău, să moară ce-am mai scump!
Pe la miezul nopții erau deja buni prieteni și puseseră la cale un plan grandios, care-i ajuta pe amândoi să-și atingă scopurile.
— Fratele meu, gândește-te! i-a zis Sandu cu cel mai convingător ton de care era în stare. Muierea ta o să spună că toată tărășenia a fost pentru că s-a aflat că a rămas singură și o femeie singură e pradă ușoară, știi ce zic… Și dacă nu te primește înapoi, oricum te-alegi cu jumătate din ce iau din casă. Îți spun eu, boss, ăsta-i șmenu’: îi spargem viloaca, mergem la pont.
A doua zi, după ce le-a trecut mahmureala, au discutat detalii: adresa, programul Petuniei, coduri de la alarmă și de la seif.
— Bă, da’ dacă le uiți? și-a arătat Cătălin îngrijorarea.
— Păi, te sun, în pula mea, și mi le zici la telefon.
— Ești prost? Cum să ți le spun la telefon? Dacă ne ascultă cineva? Că telefoanele pot fi interceptate, de la Petunia știu.
Părea că au ajuns într-un impas. S-au frământat cum să facă și, într-un târziu, le-a venit ideea salvatoare: walkie-talkie. Alții ar fi scris codurile pe-o bucată de hârtie, dar de unde minte nu e, nici Dumnezeu nu cere…
Rămăsese de hotărât doar ziua marii lovituri. Au stabilit-o într-o joi.
— În fiecare joi, Petunia merge la teatru cu prietena ei, cu una Diana.
Și asta a fost.
Joi seara, cu o cagulă pe cap, cu un rucsac în spate și cu o lanternă în mână, Sandu a descuiat ușa vilei în care, până nu demult, șezuseră într-o relativă armonie soții Dicu. A găsit panoul de comandă și a dezactivat alarma. După ce a intrat în casă și a luminat cu lanterna încăperea, a exclamat:
— Hai, să-mi bag, ce bogătași!
Și-a tras una peste frunte și și-a continuat monologul:
— Mișcă, băiețaș, c-ai venit cu treabă, nu la muzeu. Unde zicea șefu’ că-i seifu’? În dormitor?
Sandu s-a împiedicat de-un covor și-a căzut. S-a ridicat ușor dezorientat.
— Unde e dormitorul? Parcă zicea că prima ușă pe dreapta.
A apăsat pe-o clanță și-a deschis o ușă.
— Asta-i baia, a mormăit. Cealaltă dreapta, boule!
A deschis o altă ușă care s-a dovedit a fi dormitorul matrimonial.
— Pula mea! E cât sala de mese de la pârnaie!
Câteva minute, Sandu a luminat pe rând cu lanterna patul, draperiile, pernele, vazele, mobilele, covorul și a rămas cu gura căscată.
— Frățioare, frățioare… nu uita de ce ești aici! Unde pana mea e seiful? Ce-a zis șefu’? Dressing. Dressingul e o cameră mare plină cu boarfe, cu genți și cu pantofi. Uite-o ușă. Aci tre’ să fie!
A dat la o parte niște cutii de pantofi de pe raftul al treilea și, în spatele lor, a descoperit seiful.
— Atât de simplu! s-a bucurat Sandu, mângâindu-l. Atât de simplu!
Când să formeze cifrul, și-a dat seama că îl uitase.
— Bou ce sunt! Bou!
A lăsat lanterna pe raft, și-a dat jos rucsacul din spate și a scos stația de emisie-recepție.
— Șefu’, șefu’, ești? Răspunde! a zis, apăsând un buton.
— Recepție! Zi!
S-a auzit un bâzâit scurt și vocea lui Cătălin Dicu.
— Sunt acilișea. M-am descurcat pân-acum, am găsit seifu’, da’ fir-ar al dracu’, am uitat codu’!
A lăsat stația din mână pe raft, a apucat lanterna și i-a îndreptat lumina către seif. A format cifrul, repetând cifrele spuse de Cătălin, cu mare grijă, să nu se încurce.
— Gata, s-a deschis!
Înăuntru a găsit niște bani și câteva bijuterii nu prea valoroase.
— În pula mea, n-ai zis c-o să fie plin? a zis cu năduf în stație.
— E gol?
— Nu chiar, a răspuns Sandu, ținând lanterna în gură și înghesuind în rucsac conținutul seifului. Hai c-am terminat. Ce mai e p-acilea dă valoare?
Cătălin a dat să-i răspundă, dar a auzit în stație un țițâit.
— Șefu’, am belit-o! Cred că s-a-ntors. Aud ceva… tre’ să…
S-a auzit un bubuit, și Cătălin a știut că Sandu a scăpat stația pe jos. Continua să audă tot ce făcea Sandu, semn că butonul se blocase. Cu stația în mâna dreaptă, a început să-și roadă unghiile de la mâna stângă.
În timpul ăsta, Sandu a stins lanterna și, pe întuneric, s-a apropiat de ușa dormitorului, cu urechile ciulite. A auzit cheile răsucindu-se în gol în broască, ușa de la intrare deschizându-se și imediat trântindu-se.
Petunia a fost uimită să găsească ușa descuiată și alarma dezactivată. A aprins luminile și primul ei gând a fost că asta trebuie să fie opera nemernicului ei de soț. „Trebuia să schimb codul”, și-a zis.
Sandu i-a auzit pașii hotărâți apropiindu-se de dormitor. Gândurile i-au luat-o razna, căutând o cale de scăpare: „Ce mă fac, ce mă fac? O să mă închidă ăștia pe viață dac-o omor!”
Cititorul trebuie să știe că, de felul lui, Sandu e un om blând, care n-ar fi în stare să taie o găină, chiar dacă ar muri de foame. În plus, nu are nicio armă la el, așa că ar trebui s-o omoare pe Petunia cu mâinile goale, ceea ce e imposibil și pentru că e o stârpitură de om.
Sandu se simțea prins în capcană, respira sacadat, inima îi bătea nebunește. Ușa s-a deschis și lumina de pe hol a pătruns în dormitor. Mâna Petuniei a apăsat întrerupătorul, și pentru o fracțiune de secundă, în cameră s-a făcut lumină. Dintr-un salt, Sandu a fost lângă ea, a stins lumina, a trântit ușa, a înșfăcat-o și i-a acoperit gura cu mâna.
— Te omor dacă țipi, a șuierat el, răsturnând-o pe covor și imobilizând-o cu propria lui greutate. Te omor, auzi, te omor!
Pentru că Petunia se zbătea sub el și mirosea bine, lui Sandu i-a venit ideea complet irațională că un futai ar rezolva totul, că dacă ar satisface-o pe femeia asta, ar scăpa. Cu o mână îi ținea gura acoperită, cu cealaltă se chinuia să-i ridice rochia și să-i rupă chiloții. I-a depărtat picioarele și a constatat că prietenul lui cel mai bun îl trădează. Era moale, flasc, nu dădea niciun semn că s-ar întări, așa că Sandu și-a ridicat cagula, și-a vârât capul între picioarele Petuniei și a început să o lingă gospodărește.
Surpriza Petuniei a fost atât de mare, că a uitat să se zbată și să țipe. Și-a desfăcut larg picioarele și a început să se unduiască și să se arcuiască. Și-a pus mâna pe capul cu cagulă doar ca să direcționeze mișcările lui Sandu. Orgasmul ei i-a zguduit pe-amândoi. Petunia a rămas lată pe covor, în timp ce Sandu a dat să se ridice.
— Așa-i că ți-a plăcut? Ți-a plăcut, știu eu, a zis Sandu cu vocea omului care știe c-a făcut ce trebuie.
Ea nu i-a răspuns, iar Sandu și-a pus rucsacul în spate, pregătindu-se să plece. Pentru că Petunia zăcea și nu scotea niciun sunet, pe Sandu l-a apucat îngrijorarea. A îngenuncheat lângă ea cu rucsacul în spate.
— Ți-e rău, cucoană? Zi ceva!
A pălmuit-o ușor peste obraji, și Petunia a dat să-l îmbrățișeze.
— Ho, nesătulo! Tre’ să plec acu’, că am și alte treburi.
A împins-o cu blândețe, s-a ridicat și, cu mâna pe clanță, i-a spus:
— Auzi, eu aș zice că suntem chit. Consideră ce-am luat ca o plată. Și dacă ești fată bună, data viitoare când ne întâlnim, poate ne și futem.
Cred că cititorul a bănuit că, în tot timpul ăsta, stația de emisie a fost deschisă, iar Cătălin Dicu a auzit toate gemetele de plăcere ale Petuniei. Le-a ascultat uluit, pentru că niciodată, în timpul partidelor de sex cu el, nu o auzise scoțând asemenea sunete. Și fie uluiala, fie faptul că nu era prea isteț, l-a împiedicat să înregistreze.
Când Sandu a dispărut în noapte, a uitat pe covor stația de emisie-recepție, pe care Petunia a descoperit-o câteva minute mai târziu. Culmea e că, atunci când a apăsat pe butonul de emisie, în mod cu totul neașteptat pentru ea, i-a răspuns chiar soțul ei. Pentru cititor ar trebui să fie neașteptat faptul că el a răspuns. Sau poate că nu.
Cătălin Dicu a regretat amarnic că n-a avut prezența de spirit să înregistreze partida de sex dintre Petunia și Sandu, pe care ar fi putut s-o folosească drept probă pentru dovedirea infidelității Petuniei în procesul de divorț care a urmat.
Poate cititorul se întreabă ce s-a întâmplat cu Sandu. Ei bine, Petunia nu a făcut plângere împotriva lui. După o vreme, l-a căutat și i-a oferit o slujbă. Și, pentru că el se tot gândise la ea și-o alinta în gând „Petunia cu pizda dulce”, n-a putut s-o refuze.
Uite-așa, de-atunci se întâlnesc pentru câteva ore în fiecare săptămână.
Numai joia.
