Viața de cuplu a personajelor

M-am hotărât să abordez câteva romane din perspectiva modului în care personajele sunt angrenate în viața lor de cuplu după ce am văzut filmul (mai vechi, ce-i drept, din 2017!) al lui Paolo Virzi, The Leisure Seeker (fără traducerea titlului în limba română; dacă ar fi, ar putea fi vacanțierul sau poate vilegiaturistul, dar e numele vechii rulote a familiei Spencer), inspirat de romanul omonim al lui Michael Zadoorian (2009), un film care îndeamnă la reflectare asupra relației intime dintre soți în momentele critice ale existenței lor, precum și asupra întregii lor istorii matrimoniale. Deși, într-un fel aparte, scenariul rescrie eterna poveste shakespeariană, el susține ideea unei căsnicii în care important este să-l faci fericit pe celălalt, nu doar pe tine, o căsnicie care devine stabilă și plină de iubire dacă se „bazează pe lucrurile mărunte pe care le facem zilnic unul pentru celălalt” (Ziglar, 2017: 269), cele care asigură trăinicie iubirii și idilei, făcând-o să „existe cât va dura căsnicia” (278), adică pe tot parcursul vieții partenerilor. În romane, statutul marital al personajelor le conturează acestora o anumită particularitate identitară care îi poziționează diferit atât în structura epică propriu-zisă cât și în cea de receptare a lor de către diferite categorii de cititori, percepția căsătoriei reconfigurându-se în funcție de contextul social în care  s-a constituit această formă de familie (ales de autor, firește) sau de cel în care se află lectorul. Însă, indiferent de aceste variabile, este cert că „mariajul este o instituție ce se găsește în orice societate și cultură, o uniune dintre indivizi de sex opus, recunoscută și legitimată social” (Iluț, 2005: 77).

Dragoste și căsătorie

Definită generic, căsătoria este „uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, între care se stabilesc anumite drepturi și obligații legale” (Apostu, 2013: 288), oferind resurse psiho-sociale și juridice menite să susțină „solidaritatea și stabilitatea pe termen lung” (292) și consolidând un cadru intim, personal și personalizat de evoluare fizico-emoțională a celor doi parteneri, așa cum o descrie Romila lui Pocanhontas: „căsătoria, dacă nu e neapărat o instituție sacră, e un context social și personal care, odată stabilit clar pentru totdeauna, îți permite să te ocupi de altceva, de alte priorități din viața ta” (Romila, 2023: 292), subliniind faptul că dincolo de reglementările sociale sau private, dincolo de loialitatea unuia față de celălalt, „căsătoria e ca o cetate. E o fortăreață ce mă protejează de alte asalturi erotice și mă lasă să mă ocup de literatură, adevărata mea vocație, adevăratul meu vis” (292), în cazul său. Devreme ce un mariaj reprezintă un proces complex, etapizat, de remarcare, respectiv, cunoaștere a celor două părți, încheiat apoi cu oficializarea legală a relației acestora, este firesc ca imaginea generată de această succesiune de fapte să fie de o mare intimitate, asemenea celei oferite de Peggy Piggott, cu referire la soțul său Stuart, „un om atât de deosebit: înțelept, bun și echilibrat” (Preston, 2023: 157), trăsături pentru care ea se simte „atât de norocoasă – atât de binecuvântată” (158) că l-a găsit; la acestea se adaugă și faptul că au interese comune care să îi aducă împreună și care „reprezintă o binecuvântare în plus” (158), ajungând la convingerea că „aceasta este cheia unei relații durabile” (158), a unei stabilități conjugale de durată, căci, s-a dovedit, totul ține de „respectarea unui întreg concurs de factori psihologici, sociali, juridici” (Apostu, 2013: 307).

În viziunea unor autori, respectiv, personaje, căsătoria implică anumite exerciții care să motiveze parteneriatul ales, anume, o exprimată bunăvoință și dorință de a îmbunătăți și păstra  acest status, o disponibilitate și o constantă deschidere spre schimbări, chiar radicale, dacă sunt necesare, pentru consolidarea acestuia, așa cum le-a gândit și organizat Edith Stoner, ca soție a lui William; ea a deschis linia schimbărilor prin abordarea apartamentului lor: „a râcâit aproape toată vopseaua de pe pereți și podea și a frecat mizeria […]; făcuse bășici la mâini […]; s-a încăpățânat să fie ajutată de soț […]; el trebuia să-și folosească timpul pentru studiu […]; asta era treaba ei […]; lucra cu o ferocitate și tăcută și concentrată […]. Cu ultimele forțe, pregătea cina.” (Williams, 2014: 76) Este o imagine, devenită tradițional iconică (amintiți-vă de cărțile de școală de odinioară!), care rezumă perimetrul de funcționalitate al unei familii sănătoase, aptă să dezvolte „relații stabile în interiorul ei și în mediul exterior” (Apostu, 2013: 13), ca primă instanță de „educație, de transmitere a valorilor culturale și de integrare socială” (13).

Cupluri exemplare

Există constatarea unanim acceptată ca în orice relație, dar mai cu seamă în cea matrimonială, „persoanele implicate să contribuie una la fericirea celeilalte”, asta însemnând, în fond, „și să ne permitem unul altuia să greșim, să învățăm din greșeli, să fim gata să oferim ajutor, dacă ni se cere” (Lerner, 2024: 56);  este, într-un fel conceptul care poate explica succesul, stabilitatea și trăinicia unui cuplu conștient de faptul că „adevărata fericire și iubire reală presupun un efort zilnic, disponibilitate de a ierta” (Ziglar, 2017: 10) și de a recunoaște, cu sinceritate, o greșeală, respectiv, „de a cere iertare partenerului, de a lăsa de la sine” (10), căci temelia căsniciei rezidă altundeva, într-un alt mecanism. În interpretarea lui Arthur Maxley, atracția dintre bărbați și femei nu înseamnă neapărat „o întâlnire a minților sau a spiritelor, nici împerecherea trupurilor în nebunia tenebroasă a împreunării fizice – nimic din toate astea” (Williams, 2020: 146); ea este mai degrabă „nevoia imprecisă de a crea o legătură, o relație mai delicată decât cea mai fină dantelă. Spre asta tind împreună, fără încetare și în realitate mereu singuri, pentru asta iubesc și urăsc, pentru asta adună și risipesc. Pentru firul subțire a cărui trăinicie nu îndrăznesc să o pună la încercare, de frică să nu-l distrugă, pentru firul delicat pe care nu l-ar putea lega niciodată, ca nu cumva să se rupă” (146). Este condiția care pretinde „fidelitate, implicare, dragoste reciprocă, un nivel superior de cunoaștere, încredere, funcționalitate” (Apostu, 2013: 292), ca descriptori ai unei coeziuni interne și solidități conjugale.

Fără îndoială, chiar dacă socotim că o căsnicie poate fi asemuită unui paratrăsnet care  „absoarbe anxietate și intensitate din orice sursă” (Lerner, 2024: 15), există o sumă mare de dificultăți pe care le pot întâmpina cuplurile, precum cele cauzate de o posibilă distanțare, sau intensitate a unor experiențe existențiale sau suferințe, asemenea celor trăite de detectivul Peter Lindgren la aflarea stării medicale a partenerei sale, Hanne și la realizarea faptului că „timpul pe care-l putem petrece împreună nu e infinit. A fost în schimb redus la câteva momente scurte, adunate în zile și săptămâni, care se pot sfârși mult prea devreme” (Grebe, 2017: 373) sau a faptului că iubirea, atât de vitală în familiile moderne, și „afecțiunea, intimitatea, bunătatea, respectul, care sunt componentele cele mai importante ale oricărei relații” (Ziglar, 2017; 154) vor fi suportul lor în perioada grea care va urma, convins fiind că „dragostea e un reflex. Ceva ce facem pur și simplu, așa cum dormim și mâncăm. Și poate că ne îndrăgostim de ceea ce ne dă senzația de familiar, de acasă. Ceva ce ne aduce aminte de cum era viața înainte de toate dezamăgirile” (Grebe, 2017: 437).

Indiferent de forma de căsătorie narativizată, cea clasică, legitimă, sau cea alternativă – cea deschisă, semi- sau pseudo-căsătoria, concubinajul sau celibatul (vezi Apostu, 2013: 162) –, personajele angajate în orice formulă conjugală  își pot exhiba cu onestitate acele trăsături care au generat opțiunea lor pentru un mediu familial, ca un mediu de securitate fizică și emoțională, din care se alimentează pe tot parcursul textului, alimentându-le energiile și determinându-le deciziile. Deseori este util să privim cuplurile din cărți din perspectiva sugerată de Harriet Lerner, anume, că un mariaj fericit nu este cel lipsit de certuri sau conflicte, ci cel în care partenerii „se ceartă corect și își asumă urmările cuvintelor și acțiunilor lor, oricât e furioase s-ar simți” (Lerner, 2024: 105) și că „cele mai puternice relații sunt cele dintre doi oameni care pot trăi unul fără celălalt, însă nu o doresc” (201); este și perspectiva lui Susan care notează în jurnalul său că „e mai bine să fi iubit și să fi pierdut decât să nu fi iubit deloc” și că „remediul pentru sex e căsnicia; remediul pentru iubire e căsnicia” (Barnes, 2018: 211).

Referințe

Apostu, Iulian, 2013, Căsătoria între stabilitate și disoluție, București: Tritonic;

Barnes, Julian, 2018 (2018), Singura poveste, București: Nemira (trad. Radu Paraschivescu);

Grebe, Camilla, 2017 (2013), Gheața de sub picioarele ei, București: Trei (trad. Andrei Dosa);

Iluț, Petru, 2005, Sociopsihologia și antropologia familiei, Iași: Polirom;

Lerner, Harriet, 2024 (2012), Regulile unei relații de durată. Ghid practic pentru cei căsătoriți sau aflați într-o relație de cuplu, București: Herald (trad. Daniela Mitache);

Preston, John, 2023 (2007), Corabia îngropată, București: Nemira (trad. Silvia Năstasie);

Romila, Adrian, G., 2023, Acasă, departe, Iași: Polirom;

Williams, John, 2020 (1948), Nimic, doar noaptea, Iași: Polirom (trad. Ariadna Ponta);

Williams, John, 2014 (1965), Stoner, Iași: Polirom (trad. Ariadna Ponta);

Ziglar, Zig, 2017 (1990), Secretele căsniciei fericite, București: Curtea Veche (trad. Irina-Margareta Nistor).