Situația în care ne regăsim la ora actuală poate să pară ruptă dintr-un vis de groază. Realitatea din Europa de Est este plină de dramatism. Războiul din Ucraina a pus între paranteze pacea și siguranța din regiunea Mării Negre, o pace clădită treptat și sigur timp de câteva decenii, întotdeauna însoțită de turbulențe, dar, cel puțin, cu instaurarea unui echilibru internațional stabil. De bună seamă, una dintre lecțiile cele mai instructive ale istoriei este că războaiele încep de la periferie, mai ales la hotarele unor state imperialiste cu tendințe revizioniste. Ceea ce putem afirma fără tăgadă este că lumea veche a dispărut la 24 februarie 2022, când Federația Rusă a atacat masiv Ucraina, anunțând dementa „demilitarizare și denazificare” a ultimei. Practic, asta a schimbat coordonatele conflictului ruso-ucrainean început în 2014 și l-a transferat la o scară mai largă. Războiul ruso-ucrainean a înspăimântat întreg continentul, dar cei mai vulnerabili au devenit oamenii din proximitatea zonei de conflict în Republica Moldova, România sau alte zone adiacente, cum sunt cele de la gurile Dunării.
O chestiune care reapare cu forță ține de soarta oamenilor care trăiesc în vecinătatea căpcăunului rusesc și sentimentele lor. Cum se pliază pe noua realitate? Ce mecanisme de adaptare au deprins? Partea cui o aleg și de ce? Cum se raportează la situația curentă și cum o văd încheiată? Sunt puținele întrebări asupra lumii de astăzi, dar răspunsurile sunt variate și complicate.
Ca să afle cum s-a transformat viața din regiune, jurnalista română Sabina Fati a plecat, în toamna lui 2023, într-o călătorie la gurile Dunării. Prezentul volum se încadrează perfect în spectrul jurnalelor și memorialisticii și are nobilul avantaj de a fi scris în faza activă a conflictului ruso-ucrainean. Sigur că nu putem să lăsăm în umbră curajul și tenacitatea autoarei care s-a decis la această aventură, fiind amenințată cu moartea la o etapă sau alta. De altfel și rezistența emoțională a autoarei este impresionantă, de vreme ce în notele sale a surprins oameni vii, dar cu sufletele distruse și moralul la pământ.
Itinerarul Sabinei Fati a trecut prin patru teritorii cu ieșire la Gurile Dunării, acestea fiind Transnistria, Ucraina, Basarabia și România. Îmi asum presupoziția că denumirile Transnistriei și Basarabiei nu au fost alese întâmplător, factorul istoric fiind determinant. Teritoriul actual al Republicii Moldova, care poartă și denumirea istorică de Basarabia, a fost subiectul disputelor internaționale dintre imperiile vecine, Imperiul Otoman și Imperiul Rus. Transnistria, ca o componentă teritorială a Republicii Moldova, a fost concepută ca un proiect sovietic în 1924 (cunoscută ca RASSM) pentru a argumenta apartenența Basarabiei la spațiul rus și, prin urmare, la cel sovietic. Cert este că atât Basarabia cât și Transnistria sunt considerate de Federația Rusă ca făcând parte din russkii mir (în traducere lume rusă – n.a.), termen introdus de ruși pentru a sublinia caracterul rus al acestor teritorii. Altfel zis, orice teritoriu încadrat în conceptul de „lume rusă” ar trebui să justifice reîntoarcerea zonelor respective în componența statului rus. Așadar, ieșirea la Gurile Dunării devenea mai mult decât o simplă convenționalitate geografică. Este vorba de o confruntare simbolică pentru zonele de influență economică și politică a Europei, fiindcă cel care controlează Gurile Dunării, deține și monopolul asupra comerțului european. Dunărea pentru Rusia era acea legitimație care-i permitea să se așeze la masa națiunilor europene și să obțină statutul internațional de stat riveran cu acapararea unor pârghii suplimentare de influență.
Sabina Fati ne-a convins că jurnalele sale depășesc formatul unor simple note de călătorie, încă de la editarea unei alte incitante lucrări, Singură pe Drumul Mătăsii, în care ne relatează despre reconstituirea drumului caravanelor medievale dintre China și Europa. Lucrarea de față nu cedează în fața precedentei, fiind un țesut viu, unde atmosfera descrisă de călător rezonează cu un context istoric foarte bine nuanțat. Caracterul disputat al Gurilor Dunării se referă nu doar la ambițiile imperiale rusești, dar și la existența unei zone etnice foarte pestrițe, aici conviețuind diferite comunități religioase, minorități și mentalități. Teroarea rusească pare să nu-i deranjeze pe toți oamenii din regiune, mulți continuând să-i aștepte pe ruși, considerând că aceștia vor aduce o pax aeterna. Dronele iraniene care bombardează infrastructura din Reni, Ismail sau Odessa nu reprezintă un argument convingător pentru cei cu simpatii pro-ruse, războiul fiind o forță malefică abstractă, care trebuie terminat cu orice preț, chiar cu cel al independenței Ucrainei. Lectura ne imprimă și un puternic sentiment al abandonului oamenilor de la gurile Dunării, obosiți de sărăcie, corupție și drame personale, indiferent de malul pe care s-ar afla. Firavul sentiment al siguranței cu care se trezeau și adormeau, înainte de 24 februarie 2022, s-a năruit, căzând în abisul disperării.
Teroarea sistemică este metoda principală prin care Rusia se străduie să mențină în sfera sa de influență Ucraina, ultima arătând o mobilizare și strategie de luptă inegalabile. Totuși, războiul presupune costuri uriașe în materie de populație și resurse umane. Stând de vorbă cu o medic-ginecologă din Odessa, implicată în intervenții chirurgicale, aceasta a creionat un tablou morbid al războiului: „Nu-i poate ierta (pe ruși – n.a.) pentru morții văzuți și pentru crimele în masă despre care a citit. Nu poate uita femeile care au născut sub bombardamente. Îi dau lacrimile spontan când îmi povestește despre aceste femei care nu au nici un ajutor și care nu pot fi mereu salvate, despre nou-născuții care vin pe lume în case care se prăbușesc, în pivnițe murdare și întunecate, fără curent electric, sau pe stradă, când mama încearcă să fugă de rachetele trase de ruși. Ce traume vor duce cu ei copiii aceștia? Cât de grea le va fi viața? Cum vor reuși să scape de frica imensă care li se transmite ombilical […] „Dacă se oprește războiul, vom fi cei mai fericiți”, zice doctorița profesoară. Oricum ar fi, doar să se oprească, aceasta e dorința celor mai mulți dintre odesiți. Toți își vor viețile înapoi, dar nu toți cu orice preț.” (p. 161)
Pe final, în locul concluziilor care ar trebui să ocupe un spațiu larg pentru a analiza toate aspectele cărții, doresc să punctez câteva idei generale. Dintotdeauna, gurile Dunării au fost un loc strategic important, râvnit de puterile regionale. Ieșirea la râu însemna obținerea avantajelor economice, militare și politice, ceea ce reprezenta un capital generos pentru statele medievale sau moderne. Totodată, Dunărea este o zonă de frontieră unde se configurează un tip de aparte de identități, locuitorii fiind atașați mai degrabă de imanența râului și viața creată de acesta, decât de autoritățile locale. Viața cotidiană aici își urmează cursul firesc, indiferent de regimul statului sau geopolitica globală. Și totuși sentimentul de abandon este foarte răspândit, mai ales într-o situație de criză care cere multă implicare politică.
Mai are astăzi Dunărea o însemnătate strategică atât de pronunțată? În mod sigur că da. Cine va stăpâni gurile ei în viitor? Nu știm. Un fapt însă este indiscutabil: mai bine o pace strâmbă decât un război drept.
Comerțul cu grâne la gurile Dunării este principalul motiv economic și politic ce a determinat interesul marilor puteri pentru acest spațiu geografic, în secolul 19, fapt explicând și recunoașterea micii Uniri din 1859.