„TREBUIE SĂ-I UNGEM OCHII, MĂ-NȚELEGI?” – ANATOMIA CORUPȚIEI ÎN ROMÂNIA CEAUȘISTĂ

În ultimele decenii, începând cu procesele derulate în Europa anului 1989, studierea comunismului a devenit piatra unghiulară a cercetărilor istorice în estul Europei. Interesul față de subiect este explicabil din mai multe puncte de vedere, luând în calcul cel puțin anvergura și repercusiunile regimurilor comuniste în Europa de Est și mutațiile societale survenite în urma dispariției acestora. Un sentiment care a conservat aspirațiile la reîntoarcerea în vremurile comunismului este nostalgia. Un sentiment inerent uman, cu un corolar mai degrabă idealist decât realist, deși în ultimul timp acesta a căpătat o nouă formă. Ultimele studii sociologice desfășurate în România relevă că tot mai nostalgici devin tinerii care nici măcar nu sunt născuți în anii ’80, mai ales în ’60-’70. De altfel, asta ne mai indică faptul că nu toate aspectele societății comuniste au fost elucidate de către istorici. De pildă, studierea corupției, practicilor economice informale, economiei planificate reprezintă preocupări răzlețe mai curând, decât o abordare sistemică și o viziune bine articulată a istoriografiei românești.

În treacăt fiind spus, subsemnatul tot este preocupat de studierea economiei subterane sovietice, de aceea nu aș putea ocoli contribuția istoricului Cosmin Popa la explicarea fenomenului în volumul prezentat aici. Apărut recent, studiul a reușit să se înscrie perfect în peisajul istoriografic românesc. Din capul locului, trebuie să subliniem că autorul este un specialist notoriu în istoria rusă și sovietică, cu studii solide și cunoștințe largi, inclusiv a limbii ruse (o abilitate mai rar întâlnită la cercetătorii români care se aventurează să studieze trecutul Rusiei sau a Uniunii Sovietice). Având aceste avantaje indiscutabile, cartea despre corupția în România ceaușistă iese în evidență prin filiera sa analitică. Din punct de vedere metodologic, lucrarea face referiri la diverse lucrări și surse în română, engleză și rusă cu scopul de a întregi tabloul subiectului abordat și de a oferi optici alternative de interpretare.

Așa cum putem citi din titlu, Cosmin Popa și-a propus să examineze perioada conducerii lui Nicolae Ceaușescu prin contextualizarea a trei factori: economie, corupție și politică. În principiu, este bine cunoscut că economiile statelor socialiste au fost subordonate puterii politice a partidelor comuniste locale. Politizarea sectorului economic a condus la înflorirea corupției și a unei veritabile economii informale care funcționa în paralel cu cea oficială. Când vorbim despre economia informală din statele comuniste, avem în vedere o suită întreagă de practici care au o conotație negativă în raport cu statul: corupție, blat, evaziune fiscală, delapidarea fondurilor de stat, furtul proprietății socialiste, comerțul ilicit la prețuri speculative etc. Trăsătura de bază este că aceste fenomene derivă din carențele economiei planificate. În această ordine de idei, Cosmin Popa și-a propus să analizeze modul în care dictatura personală a lui Nicolae Ceaușescu a instituționalizat corupția la toate nivelurile economiei, dar și corelația inversă – cum relațiile economice informale au influențat resorturile puterii totalitare și au provocat decadența morală a societății.

Scopul lucrării este să descrie funcționarea industriei comuniste în perioada 1965-1989, să evidențieze mecanismele decizionale, criteriile de evaluare a efectelor lor și realitatea din spatele datelor statistice. Astfel, autorul ține să precizeze că „în spatele cifrelor triumfaliste și al planurilor cincinale «îndeplinite și depășite», economia reală funcționa într-un univers paralel, în care accesul la resurse era condiționat de relații personale, de apartenența la rețele informale și de capacitatea de a negocia cu arbitrariul puterii” (p. 11). Efectul direct a fost „instituționalizarea minciunii” pe verticala ierarhiei sociale – de la nomenclatură până la simpli muncitori, necesară însă pentru funcționarea sectorului economic și social.

Economia ceaușistă s-a caracterizat prin trei etape distincte de modelare: perioada „tehnocraților de partid” (1966-1970), care coincide cu primul plan cincinal; perioada corectărilor și soluțiilor stranii (1970-1979), care urma să atenueze efectele perioadei precedente și faza ultima a remodelării economice, specificul căreia consta în introducerea unui nou mecanism economic. Nu vom insista asupra descrierii fiecărei perioade, acestea fiind analizate foarte meticulos de autor și atunci crește riscul să omitem detalii importante. Propun să ne focalizăm atenția asupra structurării relațiilor informale în România acelei perioade, ăsta fiind punctul pe care se sprijină originalitatea demersului.

Economia planificată impusă în România a creat o spirală a corupției, implicând toate grupurile sociale într-o relație informală de dependență. Corupția și abuzurile erau răspândite și cunoscute de factorii de decizie și puteau fi tolerate atâta timp cât nu puneau în pericol sistemul politic. Aranjamentele făcute „pe sub masă” erau o componentă indispensabilă a vieții cotidiene. În unele regiuni, funcționau rețele de cunoștințe și de influență, oferind localnicilor acces la resurse și putere. În acest sens, cazul de la Gurahonț, descris de autor, este unul foarte instructiv pentru a înțelege principiul funcționării economiei din umbră la nivel local. Președintele sfatului popular raional – Alexandru Dragoș împreună cu Alexandru Spiac, prim-secretarul comitetului raional de partid, alături de persoanele din subordine, au pus la cale o schemă ingenioasă de devalizare a bunurilor colective. Erau delapidate sau traficate diverse obiecte din fondurile de stat, de la produse agricole până la materiale de construcții, fără să mai punem pe balanță utilizarea resurselor administrative în folos propriu, traficul de influență sau falsificarea actelor. Cei care aveau nevoie de „serviciile” celor din Gurahonț și veneau să se înțeleagă, participau la ospețe și beții din contul autorităților locale. De altfel, autorul relatează o situație anecdotică când „[…] nevoia de alcool era atât de mare în zonă și atât de dese erau petrecerile și «plocoanele» […] încât în sediul sfatului popular raional funcționa un cazan de rachiu […]” (p. 123). Controlul organizat de la Partid asupra regiunii, a estimat că prejudiciul creat prin acțiuni ilegale se ridica la 506.748 lei, fiind o cifră volatilă, adevăratul prejudiciu fiind incalculabil. Cei de la Gurahonț nu au fost trași la răspundere penală, dar cel mai probabil au avut parte de mustrări din partea PCR. În linii generale, cercetarea studiilor de caz la nivel local poate scoate la suprafață fapte curioase, cu o valoarea epistemică indubitabilă. Am putea doar aminti studiul semnat de antropologul american David Kideckel, Colectivism și singurătate în satele românești. Țara Oltului în perioada comunistă și în primii ani după Revoluție despre economia informală din Țara Oltului a anilor ’70-’80, la finalul căruia autorul a concluzionat că economia informală a fost „o sabie cu două tăișuri”: pe de o parte oferea acces la influență și resurse inaccesibile, pe de alta suscita competiția pentru resurse dintre oamenii din aceeași comunitate, generând, invidie, ură și situații conflictuale dintre locuitori.

Evident, la nivel central se știa că furtul a devenit o practică zilnică. Dacă nu se fura, atunci se recurgea la alte metode pentru a obține bunurile necesare. O întrebare legitimă este despre rolul justiției în combaterea acestui tip de infracțiuni. Răspunsul apare instant: justiția era incapabilă să opereze în așa condiții, singură fiind infestată de rețele agregate pe criterii de rudenie sau beneficii personale. Dacă subscriem aici incompetența, controlul politic și slaba pregătire a cadrelor juridice obținem imaginea unei justiții cvasi-inexistente. În esență, aplicabilitatea sporadică a legii, pedepsele disproporționate, tergiversarea dosarelor cu eventual impact public au fost chestiuni uzuale pentru sistemul susținut de Ceaușescu. „Dinamica infracționalității în România la începutul anilor 1970 arată că eforturile regimului vizau descurajarea activității infracționale prin pedepsirea furturilor mici cu pedepse mari, adică a cetățenilor obișnuiți. Infracțiunile de delapidare, furt și înșelăciune în dauna «avutului obștesc» prezentau, în 1970, peste 75% din cauzele judecate în România, ele producând 70% din valoarea prejudiciului total” (p. 192), conchide autorul.

Totuși, Nicolae Ceaușescu cerea să fie stopate pierderile economice din cauza corupției. În acest caz, aparatul de justiție și cel represiv au găsit un țap ispășitor – cetățeanul de rând. Pentru „a unge ochii secretarului general cu rezultate pozitive” presiunea aparatului de control a fost canalizată către oamenii simpli lipsiți de protecție politică. În cazul schemelor de deturnare a proprietății de stat, coordonatori erau activiștii de partid locali, iar în cazul unor controale aceștia beneficiau de protecția partidului. Prin urmare, cei mai expuși penalizărilor rămâneau cetățenii simpli, implicați adesea și ei în aranjamente ilegale.

Autorul afirmă că introducerea noului mecanism economic în anii ’80 a reprezentat o turnură pentru dezvoltarea României, țara cunoscând un regim de austeritate economică și deficit generalizat. De altfel, studiile întreprinse de istoricul Bogdan Murgescu surprind și ele această realitate. Analizând situația economică din această perioadă, pe mai multe paliere – industrie, agricultură, consumul populației, comerțul exterior, politicile economice aplicate de partid – Bogdan Murgescu ajunge la concluzia că implicarea politicului a fost factorul determinant în adâncirea crizei economice și pauperizării populației. Bineînțeles, pe acest fundal se conturează rolul personal a lui Nicolae Ceaușescu de luare arbitrară a deciziilor care sfidează realitatea economică. De pildă, decizia de a acorda prioritate absolută achitării datoriilor externe a sugrumat consumul intern, care și așa era într-o stare deplorabilă. Efectul pe termen lung a fost scăderea disponibilității produselor pentru consumul populației și alocarea acestora pe căi administrative, dar și intensificarea competiției între indivizi pentru a obține produsele sau serviciile greu accesibile.

Pe final, în loc de concluzii, vom formula niște considerații generale. Panorama comunismului românesc, prezentată de istoricul Cosmin Popa cu accente pe industrializare, este fresca unei societăți plasată pe coordonatele unei economii planificate defecte, cu un aparat represiv impunător, sprijinite pe dictatura personală a lui Nicolae și Elena Ceaușescu. Implicarea personală a dictatorului în probleme de ordin tehnic din care nu pricepea nimic, a dus și la o devalorizare a specialiștilor și tehnicienilor, și așa considerați de către dictator ineficienți pentru producție. Proiectul de modernizare a României, preluat de liderul comunist de la predecesorii săi, nu a ținut cont de problemele structurale și de specificul economiei românești. Raportul dintre factorii sistemici și cei conjuncturali era neglijat. Astfel s-a ajuns la situația alegorică, când „barca se repara nu pe mal, dar în timpul traversării lacului”.

Valoarea studiului lui Cosmin Popa este indiscutabilă, mai ales în contextul actual când „fantoma comunismului” începe să bântuie din nou Europa de Est. Să fim optimiști atât cât putem și să nutrim speranță că timpurile de odinioară nu se vor repeta.