Anei nu îi e frică de soldatul care se apropie de gardul casei. Îl privește peste uluci, cu ochi de cățel curios, cocoțată pe o stivă de lemne. Știe că sunt mai mulți ca el în capătul satului, pe o pajiște cu iarbă uscată. Stau acolo toată ziua în jurul unui foc, iar noaptea dorm sub cerul liber, îngrămădiți unii în alții. Au apărut, își amintește, odată cu avioanele care au trecut pe deasupra acoperișurilor ca un stol de păsări negre. Semn rău.
Spre deosebire de ceilalți, care se fâțâie mereu la bustul gol, bărbatul de lângă gard e întotdeauna îmbrăcat cu veston, își ascunde ochii sub chipiu și e încălțat în cizme înalte din piele lucioasă, chiar dacă afară e zăpușeală. Uniforma îl face să arate mai bătrân, mai venerabil, cumva ca tata înainte să plece la război, se gândește fata. Părul alb de pe tâmple și mustața grizonată îi trădează anii, iar pe piept are o stea roșie și aurie, din care lumina amiezii ricoșează ca dintr-o lanternă. După strălucirea ei, Ana știe când soldatul iese din cort și pornește, prin iarba deasă, către casa lor.
Fetei i se pare comic că bărbatul nu cunoaște decât un singur cuvânt, „zaika”, pe care îl repetă de fiecare dată când vine la ea, sucind din palmă de parcă ar pune o întrebare. „Zaika, unde-i zaika?”. Ana habar nu are cine e „zaika” sau pe unde o fi, știe doar că soră-sa mai mare, Natalia, se ascunde în șopron, sub podeaua de lemn.
*
Prima dată când s-a oprit în dreptul casei lor, Ana s-a speriat foarte tare și a încercat să se ascundă. Soldatul a arătat cu degetul spre ea, după care și-a lipit palma pe piept. Fata s-a ghemuit mai tare după o buturugă. Bărbatul a repetat gestul de câteva ori, apoi a întins mâna spre răsărit, în zare. Poate că acolo era o altă „zaikă”. A lui.
și de atunci tot zaika-n sus și zaika-n jos
Până la urmă a ademenit-o mirosul greu al ceaunului în care soldații găteau de dimineață zeamă de cartofi cu carne, un papricaș fără cap și fără coadă, iar seara își opăreau cu leșie hainele pline de păduchi.
În prima zi, bătrânul i-a adus fetei un castron cu mâncare. Ana a înghițit pe nemestecate, mânjindu-și degetele și obrajii cu sosul dulceag, dar apoi a vomitat. O chinuia burta de la foame, iar crampele o îngrămădeau pe laviță și o făceau să se zvârcolească de durere. A doua zi soldatul i-a adus terci de ovăz și gem, ca să îi liniștească stomacul, iar apoi i-a dat un pește afumat, fără oase.
I-au plăcut toate și nici nu le-a mai dat afară. Erau mult mai gustoase decât ciorba de buruieni pe care o făcea bunică-sa. În a patra zi, bărbatul nu a mai venit. Fata și-a lungit gâtul peste gard, ca o girafă, încercând să anticipeze când va mai primi ceva de mâncare. Au urmat trei zile de foame crâncenă.
*
Azi, bărbatul privește cercetător, pe sub chipiu, peste umărul Anei, spre casă, prin geamuri, în odăi, și către livada de pruni din spatele șopronului. Nu e convins că acolo locuiesc doar ea și cu bunica ei. Are o bănuială, vocea tăcută a instinctului. Pe umăr ține o geantă din care scoate o conservă de carne. O desface cu baioneta, în fața fetei, căreia îi ghiorțăie mațele. Amândoi plescăie de poftă. Carnea e acoperită de gelatină gustoasă, care se scurge de pe lama de oțel. Un strop de grăsime cade pe cizmele lăcuite.
Soldatul ia o bucățică din conservă și începe să mestece cu poftă. Strivește zgârciurile printre dinți și nu își dezlipește ochii de la Ana. Fata se întinde către el, dar ceva o oprește, o îndoială pe care nu reușește să o identifice. Durerea din mațe o chinuie însă prea tare, e lihnită de foame, foamea aia intensă, care îți roade din oase și îți înmoaie mușchii, ce te face să îți pierzi mințile. Mirosul cărnii îi dă ghes să lase deoparte orice precauție.
— Zaika? întreabă viclean bătrânul, în timp ce mai ia o îmbucătură.
Ana se codește un pic. Crede că înțelege ce dorește soldatul, dar nu știe sigur dacă să-i zică sau nu. După câteva clipe de cumpănă, se pierde cu firea și întinde o mână către șopron, iar cu cealaltă dă să apuce conserva. Cine știe, poate că bărbatul are vreun colț de pâine și pentru soră-sa.
— Spasiba, zice liniștit soldatul, după care sare gardul, mai vioi decât dau de bănuit tâmplele albe și mustața grizonată. Traversează în grabă curtea și deschide hotărât ușa. Calcă apăsat pe podeaua de lemn, ca să vadă care din ele se îndoaie sub greutatea lui. Țopăie pe câteva, tremurând de nerăbdare, până ce aude una dintre ele pârâind sub cizmele grele. Se apleacă și o smulge cu totul. Scândura pocnește cu un zgomot sec. De sub ea, Natalia țipă îngrozită. Nepăsător, bărbatul o trage afară și o lovește cu pumnul peste față. Își dă jos chipiul și vestonul, după care își coboară pantalonii până la genunchi. Nimic nu îl mai deosebește de restul soldaților din capătul satului.
Cocoțată pe gard, Ana mănâncă mai departe cu poftă din carne. Înghite pe săturate, întinde cu degetele grăsimea pe marginile conservei și nici nu își dă seama că s-a tăiat la deget. E amețită de gustul bun al mâncării. Nu mai aude urletele soră-sii, care după o vreme se transformă în scâncete și apoi în șoapte de durere.
zaika-n sus și zaika-n jos, și de la capăt.
Trec câteva ore, iar lumina blândă a apusului se scufundă în iarba uscată a verii. Soldatul iese din șopron și trece pe lângă Ana, ciufulindu-i părul, drăgăstos și mulțumit. Azi s-au înfruptat amândoi. De data asta iese pe poartă, își aranjează pedant hainele, apasă mai bine chipiul pe frunte și pornește agale, un pic obosit, către capătul satului, la ai lui.
