Poeme

(Ne)recunoaștere

Sunt ultima figurină dintr-o Matrioșkă.
Mă uit în oglindă și nu îmi văd ochii:
Sunt ochii ei.
Nu îmi văd gura:
E gura ei.
Nici ridurile, tot mai vizibile, de pe frunte,
Nu sunt ale mele.

Mă uit în oglindă și, în fața mea, e un lung șir de femei.
Pe unele le-am cunoscut și iubit, 
Le-am ținut în brațe când au început să li se micșoreze oasele.
Pe altele le știu doar din fotografii
Sepia, crăpate, cu colțurile rupte.
[Pe ea o chema Irina, pe mine ca pe mama ei, pe ea ca pe mama mea]
Din spatele meu nu privește nimeni.

 
Direcții, distanțe și alte indicații de orientare

Nu mai simt nimic de la mijloc în jos,
Prin cap doar câteva gânduri repetitive.
Privesc cum se schimbă lumina pe pereți,
Cum trece de la o fereastră la cealaltă
Iar florile crescute haotic peste vară 
Își amestecă în ea umbrele.

Între ziua în care eram o fată drăguță
Și cea de azi, în care îmi privesc 
(Ca și cum aș fi Ochiul lui Dumnezeu)
Corpul întins, ca o victimă, 
Pe podeaua murdară, din fața ușii,
E doar o secundă.

Fericirea e la un click distanță de tine, 
Doar că în sens invers.
 

Anestezie

Florile mari și roșii ale canapelei Ektorp
Te strâng între petale lipsite de striații. 
Pe cortex mișcarea: 
Impuls electric 
Tot mai stins.

Florile mari și roșii ale canapelei Ektorp,
Capcana, maluri reci de lut, 
De pe care aluneci, la nesfârșit. 
Pe cortex mișcarea:
Gând antiaderent.