— Mariane, dă-te-ncoa. Mariane!
— Ce-i, femeie, ce-ai pățit?
— Crezi c-am procedat bine?
— Cu ce, fă?
— Eee cu ce, cu soră-ta.
— Taci, că ne-aude popa.
— Mariane, da’ mie nu-mi place treaba asta, nu se face, mă. O fi ea soru-ta, da’ nu se face așa, nu e creștinește.
— Taci, fă, s-auzim ce zice popa. D-asta-mi arde mie acum? Lasă, că-i mai bine așa.
După câteva minute Marian o privea încruntat:
— Femeie, ai mai spus cuiva?
Doina a făcut ochii mari, a dat să spună ceva, apoi și-a scos o batistă cu care și-a acoperit buzele.
— Lu’ Nina, vară-ta. Am stat de vorbă ieri la priveghi. A venit lângă mine și era curioasă. Ce era să fac? I-am spus. Nu mai puteam ține în mine. Nu te supăra, e rudă cu tine, Doamne, iartă-mă.
— Tocmai ei. Nu ți-ai fi găsit și tu p-alta. Știi că-i gură spartă.
Doina se uita la Marian nedumerit. I-ar fi spus mai multe, dar preotul își continua slujba și trebuia să fie atentă. Din când în când își făcea câte o cruce și-și privea bărbatul, apoi cumnatul, rudele, sfinții și evita să dea ochii cu Eleonora. De rușine, de teamă, nici ea nu știa. Că acasă o aranjase. O machiase, puțină pudră, un pic de roșu în obraji, un ruj și niște rimel. La final, cumnată-sa i-a zâmbit din sicriu. I-a văzut buzele, dar nu s-a speriat. Acum, că se gândea, parcă n-ar mai fi făcut-o.
Când trăia, Eleonorei îi plăcea să se aranjeze. Avea un copil de douăzeci de ani și un bărbat angajat pe la armată, la aviație. „A dus-o greu, săraca, i-a suportat toate alea. Că dacă nu era cu el, era și ea fericită, la casa ei. Acum e-ntre patru scânduri, femeie tânără. Păi ce, la 40 de ani să mori, ce e asta? De-o seamă cu mine. C-avea toată viața înainte. Băiatul mare, casa casă. Dar uite unde-a ajuns. Ni la el cum stă, stană de piatră, trăzni-l-ar să-l trăznească. Nu tu o lacrimă c-a fost nevastă-sa. Om hain. Banii nu te iartă pe lumea ailaltă, femeia tot moartă rămâne. Ce ți-e și viața asta, să crești printre patru frați, s-ai grijă de ei și să te răpună un dobitoc. Știu io. Că puteai să stai dracului, Doamne, iartă-mă, în banca ta, să nu te duci la fufa aia cu care te-ai încurcat. Că ți-a făcut farmece, să te lege. Și să-ți lege familia. Că d-aia nu-ți merge nimic bine. Numa’ probleme i-ai făcut lu’ nevasta-ta. Și tu și fii-to. Că l-ai dat de partea ta și se ținea tare în gură cu mă-sa. Nu mai asculta de ea, ce-i trebuia lui? Avea bănetu’ în buzunar de la tătucu și p-aci ți-era poteca. Când să pună piciorul în prag, să te oprească să n-o mai bați, Dumnezeu cu mila. Fugea de rupea pământul. Că lasă, că mama le suportă, că d-aia s-au ales unu’ pe altu’. Știu io. Așa zicea fii-tu. Că mi-a zis și Eleonora, și Marian. Și asta o proastă, Doamne, iartă-mă, că suntem în biserică. Cum să stai cu animalul ăsta? Păi dacă eram în locul ei, îl omoram cu mâna mea, îi puneam în băutură. Să moară, dă-l în toate alea, că ăsta nu-i bărbat. Un fustangiu. Să și-o tragă cu aia, ce dracu’ o fi văzut la ea nu știu, că e și urâtă, și proastă. Se poartă cu nasu’ pe sus ca o doamnă, de zici c-a fătat-o mă-sa la Paris. Păi așa era Eleonora? Un boboc de fată. Își făcea treaba ei mereu, venea acasă, avea grijă de bou și de nerecunoscătorul ăla de fii-su, muncea 12 ore pe zi, se întorcea ruptă de oboseală și-o luau hienele la rost, că de ce nu e spălată aia, că de ce nu e mâncare. Păi faceți voi, futu-vă muma-n cur de lepre, că ați mâncat viața din ea.
— Doina.
C-ați stat cu burțile în sus, pe când femeia asta n-a mai putut, că n-a mai putut să vă suporte. Nu v-ar mai răbda Dumnezeu pe pământ. C-ați omorât-o voi, cu mâinile voastre de.
— Doina, vino-ncoa’, femeie! Unde e coliva?
Că puteați să mai așteptați puțin, s-o fi lăsat-o și pe ea să mai trăiască. Că era femeie bună. Pâinea lui Dumnezeu.
— Doina, coliva?! Doina!
— Da, e aici. Stai c-o aduc eu, s-a dezmeticit Doina din gândurile ei.
Rudele s-au strâns în jurul colivei și așteptau ca preotul s-o sfințească.
Întru fericita adormire, veșnică odihnă dă, Doamne, sufletelor adormiților robilor Tăi: Eleonora, și tuturor celor care se pomenesc în sfânt locașul acesta, și fă-le lor veșnică pomenire. Veșnica ei pomeniire, veșnica ei pomenire, veeeșnica ei po-me-ni-i-reee. Și-i fă-i ei Veșnica Pomenire din neam în neam.
Înălțau coliva și Doina nu-și putea lua ochii de la Tudorel, soțul Eleonorei, care se așezase lângă ea. Ceasul de aur al bărbatului îi strălucea în lumina candelabrului și dintr-odată și-a simțit corpul greu. Începuse să tremure și scăpase mână de pe colivă. A căzut secerată și s-a lovit cu capul de podea. O femeie a sărit s-o ajute și a întors-o cu capul în lateral, să vomite. Din corpul ei a ieșit o pastă albă, ca spuma detergentului. Femeile se închinau și-i spuneau preotului că e spurcată, c-au intrat dracii în ea. Celelalte enoriașe începeau să comenteze și să se închine. Preotul a fost pe fază și le-a repezit, cerându-le să-i ridice capul Doinei să nu-și înghită limba. Marian s-a dus după un pahar cu apă.
— Ce-i femeie, ce-ai pățit? Te doare ceva?
Doina a deschis ochii și l-a văzut pe părinte. În spatele lui, Tudorel zâmbea, privind-o.
— Afară, dă-l afară din biserică! Afară, și au cuprins-o spasmele din nou, nu înainte de a arăta cu degetul spre Tudorel.
— Ce-ai femeie, ce te doare? Mai dă niște apă s-o stropim puțin. Poate și-o reveni. Dacă nu, să sune cineva la ambulanță, a dat ordin popa.
— Femeie, cum să-l dau afară, că e bărbatul ei? a zis Marian cu paharul în mână.
— Afară! Afară! M-ai omorât.
Preotul apucase să se uite peste umăr și îl văzuse pe Tudorel care părea că se bucură, fapt care l-a mâhnit. Și a vrut să se facă dreptate.
— Ieșiți afară din biserică. Măcar până se liniștește. Haideți, ieșiți puțin, nu mai durează mult nici slujba și o conducem pe răposată la groapă.
Bărbatul s-a conformat, blestemând și înjurând în drum spre ieșire.
După ce ușa bisericii s-a închis în urma lui, Doina a deschis ochii și s-a liniștit.
— Ce, ce s-a întâmplat?
— Ați leșinat! Dar nu vă faceți griji, beți puțină apă.
Enoriașele tot sușoteau că Satana, că e posedată, că nu e posibil așa ceva la slujbă.
În coșciug Eleonora zâmbea, oarecum liniștită.
— Dar îmi pare rău, părinte, n-am vrut. Că dacă știam, mă dădeam mai în spate.
— N-aveți de ce să vă faceți griji. Haideți sus, să stați pe scaun puțin, până vă reveniți. Se mai întâmplă. Mai beți niște apă. Și luați din pasca asta. Ați mâncat ceva azi?
— Nu, nu-mi amintesc.
Marian s-a apropiat de ea s-o țină, în caz că mai avea o criză.
— Mariane, ce s-a întâmplat cât am fost căzută? Am zis ceva?
— Lasă, fă, acum. Că nu e timp. Să termine slujba ăsta.
— Crezi c-o fi de la soru-ta, c-a băut?
— Șhhh, taci, femeie, că m-omori.
Preotul s-a ridicat și a intrat în altar. A ieșit cu o sticluță de mir și s-a apropiat de Doina. Dumnezeu să v-ajute! i-a făcut semnul crucii pe frunte. Femeia i-a mulțumit și babele s-au potolit din șușotit.
După care preotul a trecut pe lângă coșciug. Din sticluța cu mir i-a însemnat și fruntea Eleonorei. Iar buzele femeii s-au strâns într-o linie fină.
— Bun, frați și surori, ne-am adunat astăzi să.
…
— Dumnezeu s-o ierte!
— Dumnezeu s-o ierte, a venit și glasul celor prezenți.
O bătrână bocea în spate. Unde te duci tu, fata mea? Unde te duci? Te-ai grăbit să pleci așa tânără, ooo, Doamne, Doamne. Fata mea, fata mea! Fata mea. Cui mă lași, fata mea. Doamne, de ce nu m-ai luat pe mine, Doamne?! Las-o pe ea și ia-mă pe mine.
Cortegiul a ieșit din biserică și a intrat pe aleea ce ducea spre locul de veci.
În fața mormântului s-au strâns doar rudele. Groparii au ridicat sicriul deasupra gropii și l-au proptit pe scânduri. Preotul a luat vinul din mâna Doinei și a stropit trupul Eleonorei. După care l-a coborât.
Se pecetluiește groapa robului lui Dumnezeu: Eleonora, până la a doua venire: În numele Tatălui. Amin. Și a Fiului. Amin. Și a Duhului Sfânt. Amin. Acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
Apoi fiecare a aruncat câte un pumn de pământ, primul fiind Tudorel, care voia probabil să scape cât mai repede de soția decedată.
— Mariane, hai să mai stăm puțin, pân-o îngroapă de tot.
— Ce-ai, fă, tre’ să mergem la masă. Lasă oamenii ăștia să-și facă treaba, stăm noi după ei.
— Lasă că se duc femeile înainte. Stai puțin, insista ea, să se ducă ăla, trăzni-l-ar sfinții de diavol. Om nu-i, Mariane, om nu-i.
Marian și Doina priveau crucea Eleonorei. După ce oamenii au plecat de la groapă și s-a văzut singur, Marian a început să plângă. Un plânset lung, sfâșietor.
Din pământ a ieșit un abur clar, ca o siluetă. Marian s-a închinat. Silueta a stat puțin, de parcă l-ar fi privit, apoi a dispărut.
— Ai văzut-o, fă? Ai văzut-o?
— Ce să văd, Mariane? Unde?
— Pe Eleonora. A apărut și.
— Ești obosit, bărbate! Hai să mergem la masă.
— A fost aici, și-i arăta spre groapă. S-a ridicat și a stat în fața mea. Apoi a dispărut.
— Ți-e foame, Mariane. Hai la pomană! O fi ajuns și popa de-acum.
— Mai stai, femeie! Mai stai. Poate vrea să-mi transmită ceva.
— Ne așteaptă la masă, mă. Nu sfințește fără noi!
— Du-te tu, eu nu plec d-aci. Adu și mie o farfurie.
Doina a cedat și l-a lăsat pe bărbat în cimitir. Restaurantul, ce semăna mai mult a bodegă unde ocazional serveau și mâncare, era la trei sute de metri.
N-aveau un alt loc unde să facă pomana, așa că fiecare a adus de-acasă ce a considerat de cuviință pentru sufletul Eleonorei. Unii câte o damigeană de vin, alții o oală cu sarmale. Preparate diverse pe care femeile încercau să le aranjeze cât să nu se vadă că sunt diferite. Pe mese câte o mușama imprimată cu flori și vaze. Într-un colț, un televizor sport, lăsat pe Antena 3. Capul lui Vadim se vedea în prim-plan.
— Viciați grav tot rezultatul.
— Dar rămâne tot Traian Băsescu, l-a completat reportera.
— Nu, n-are cum!
— Asta a fost voința celor care au fost la vot.
— Nuuu, n-are cum! Haideți să nu insistăm, totuși! E un principiu inteligent.
— Asta e cifra, e matematică, a reluat reportera.
— E cifră scoasă din mațele puturoase ale lui Vântu ca să nu mai intre la pușcărie.
— Da, dar dacă e aprobată și acceptată de BEC…
— De noi NU, de noi nu.
— Și ce veți face?
— Îi vom da în judecată și-i vom băga la pușcărie, a insistat Vadim.
— Dă mai tare, că n-aud. E domnul nostru Vadim, dă mai tare, a urlat un bătrân abia așezat la o masă.
— Taci, Gicule, taci, că nu ești acasă. Ești la pomană.
— Dă-l mai tare, domne, nu vezi că se ceartă ăștia care să iasă. Că ne-au furat. Ne-au fuuuuuurat! Țară de hoți și de puturoși!
La bar, vânzătoarea a luat telecomanda și a ridicat volumul.
— Joi pleacă domnul Văcăroiu de la Cotroceni, se întoarce domnul Băsescu. Și probabil luni-marți, săptămână cealaltă, va organiza consultări cu partidele politice. Dorește să vă convingă pe dumneavoastră politicienii acestei țări să introduceți împreună votul uninominal. Mergeți și cu ce mesaj?
— Deci merge mesajul meu că-i dau două palme.
— Domnule președinte, știți bine că…
— E un bandit. Băsescu e un bandit care face de râs poporul român în lume. Băsescu e un cadavru decedat.
— Femeie, oprește circul ăsta, nu vezi că suntem la o pomană, de politică ne arde nouă acum, când, când. Off, Doamne!
— Doamnă, nu pot ca să opresc că mai vede oamenii din stradă. Îi tai sonoru.
— Lasă-l să-l aud. Ce e asta? a continuat bătrânul.
O vază a zburat de pe masă direct în televizor. Cioburile cădeau pe bar, printre sticlele de băutură, unele băute pe jumătate, altele sigilate.
— Ți-a spus femeia asta să închizi televizorul! Aici e pomană, nu politică, în paștele mă-tii, că d-aia te plătim.
O liniște apăsătoare s-a lăsat în sală. Oamenii au încremenit în poziția în care i-a prins răcnetul, evitând să facă o mișcare în plus. Tudorel s-a așezat la masă.
— Cine plătește ăăă televizorul? Că, că nu io l-am spart, a coborât vocea femeia de la bar.
— Ai zis ceva? a acoperit-o Tudorel. Hai cu țuica aia mai repede, până nu vine popa. Că vine și ăsta când are chef. De-oi scăpa odată și d-aci, să nu vă mai văd. Și dați c-o mătură, să nu-l primim în cioburi, că numai de cioburi am avut parte o viață-ntreagă.
Oamenii își reluau mișcările, temători, ca nu cumva să facă vreun gest care să-i declanșeze nervii bărbatului.
Dinspre stradă se vedea sutana popii și femeile se agitau cu pregătirile. Ștergeau fiecare masă și scaun, puneau șervețelele și paharele să-l primească așa cum se cuvine. La vederea preotului, pe Doina o apucase un presentiment. Simțea un gol în capul pieptului, ca un leșin. Se uita la el cum intră cu fața toată un zâmbet și ceva din interiorul ei s-a chircit. Nu e bine, ceva nu e bine. Nu e orânduit să fie așa. Nu, nu nu, dădea din cap și încerca să nu scoată vreun cuvânt pe gură.
— Dumnezeu s-o ierte.
— ’mnnezeu s-o ierte.
— …s-o ierte, repetau oamenii în cor.
— Haideți, părinte, aici, stați la masa asta, c-am aranjat-o special pentru dumneavoastră. Vă pun și-un vin, da?
— Un vin să fie, că știți ce a făcut Noe după ce s-a dat jos din arcă? Știți?
Liniște. Oamenii au lăsat capul în jos. În lumină se vedeau particule de praf ce aveau ritmul lor.
— S-a îmbătat! a venit răspunsul urmat de un râset puternic.
Oamenii repetau și ei, căutând să-i intre în stare.
— Cu ce? a venit a doua întrebare
Iarăși liniște.
— Cu vin, și râdea și mai tare. Unde, Dumnezeu, îmi sunt ochelarii ăia? Ia vino, femeie, a chemat ospătărița. Ia vezi tu colea în agendă unde apare Toma Necredinciosul, și i-a făcut din ochi. Sună-l tu și zi-i să vină mai repede. I-a uite, nici televizor n-au ăștia, l-au stricat. S-a îmbătat vreunu’, așa-i?
— Părinte, da’ părintele Ciprian n-a putut ajunge? Că a ținut slujba în biserică și ne-am gândit că era bine să vină și el. Am pregătit un pachet și pentru el și familia lui, că ne-a ajutat, a zis Doina într-o stare de epuizare.
— Las’ că i-l duc eu. Nu, n-a putut ajunge, că el e cu conferințele. E chemaaat pă peste tot, pă la Mitropolie, pă la televiziune, că e mare preot el, nu ca mine. Când făceam eu slujbele și îngropa morții el, dar păcatele mele. Mai toarnă unu’, c-abia m-am încălzit.
— Mai stați oleacă să-mi trag și eu sufletul și facem și rugăciunea, a completat tot el. Să vină și cântărețul, că fără el nu se poate. Hai noroc, a ridicat paharul spre Tudorel! Că nu e înmormântare și întristare și chin la care să nu particip.
Femeile își făceau cruce, șușotind între ele.
De părintele Bardău se auzeau multe, că le trăgea la măsea și nu ținea slujbele ca la carte. Era protoiereu, el tăia, el spânzura. Când n-avea chef să participe la vreo slujbă, îl băga pe Ciprian în față. El venea doar la pomeni, nu rata vreuna. Și pe lângă că le trăgea la măsea, le mai și bârfea familiile morților dacă nu primea cât trebuia. Că doaamna mea, când vă duceți la doctor și băgați banii în plic, cum îi dați? Îi dați așa în mână, ca la țară, sau îi puneți frumos în buzunar? Tot eu să vă-nvăț?
De practica lui auzise Doina de la Leana lu’ Apucatu, c-așa i-a zis ei când și-a îngropat bărbatul. O luase atât de tare pe ulei, că se dăduse la ea și i-a zis că și-așa morții-s cu morții și viii cu viii, să nu-i amestecăm. De atunci i s-a dus buhul. Însă nimeni n-avea ce să-i facă. Era sus pus. Pompa bani la Mitropolie, că-l știa pe Valeriu, mâna dreaptă a episcopului. De bârfa asta Doina auzise tot de la Leana.
— Dumnezeu să-l ierte! Am ajuns târziu, că drumul.
— S-o, dascăle, s-o ierte, a accentuat Tudorel, vădit enervat.
— Așa-i, mă scuzați, știți, eu am mai fost azi la alt…
— Lasă-i, Toma, ce le tot explici? Mai greșește omul, săriți pe el ca vulturii, s-a auzit popa de la masa lui. Mai toarnă aici un pahar, ca să primească și creștina asta pe lumea ailaltă. Ia un loc, Toma. Ia zi, cum a fost la a lu’ Mărăcine. A ieșit ceva?
Mâna lui Toma a scos din buzunar un teanc de bani legați cu elastic și i-a întins.
Preotul i-a luat și i-a făcut nevăzuți în sutană.
— Ia, bea și tu un paharel și să le facem la oamenii ăștia aici, că-s vai de capul lor.
Au ciocnit între ei și s-au ridicat de la masă.
— Haideți să ne strângem. Coliva, aduceți coliva. Și lumânări. Of, ooof. Stai să scot, pfff, patrafiru’, of, că mă luară șalele. Ajută-mă puțin. Așa. În numele Tatălui, și-al Fiului, și-al Sfântului Duh, Amin, moment în care încăperea s-a întunecat brusc. Soarele dispăruse de pe cer și în interior se lăsase o pastă neagră.
— Doina, unde ești, Doina? Caută la femeia asta o brichetă, s-aprindem lumânările. Ce s-o fi întâmplat, Doamne, apără și păzește! s-a auzit vocea unei femei din sală
— Dar altă treabă n-are Dumnezeu decât să te apare pe tine? Ce e? E un nor pe cer. Trece. Sau o fi vreun camion ce s-a oprit pe stradă, a completat popa.
În aer o stare de apăsare, de parcă o energie grea își făcuse apariția. O resimțeau pe mâini și pe fețe. Părea o sursă de electricitate amplificată. Semăna cu cea de sub liniile de înaltă tensiune. Unora li se zbârlise părul. Un bătrân a mișcat masa la care stătea și farfuriile au zdrăngănit, ca lovindu-se între ele. El susține că n-a atins nimic, să nu-l acuze degeaba.
— E diavolul. Aici e! Doamne, apără! Părinte, zi-i o rugăciune, ceva! urla o femeie din dreapta barului.
Un scurtcircuit s-a auzit din stânga și pe ceea ce rămase din ecranul televizorului a apărut o lumină. Vocea lui Vadim se auzea clar: „Băsescu e un bandit care face de râs poporul român în lume. Băsescu e un cadavru decedat. Băsescu e un bandit care face de râs poporul român în lume. Băsescu e un cadavru decedat. Băsescu.”
Un pahar a izbit televizorul. De data asta cutia din care tubul catodic dispăruse s-a desprins din suport și a căzut pe bar.
— Calmați-vă. Hai să ne rugăm. Toma, aprinde tămâia.
De nicăieri a zburat spre părinte un cuțit. Mânerul l-a lovit direct în degetele cu care încerca să facă semnul crucii. Și-a dat seama că e un obiect de tăiat după lama pe care o atinsese pe bâjbâite. Era fierbinte.
Foială mare în jur. Femeile țipau, activate de instinctul de supraviețuire, până când dintr-odată s-au auzit două sticle căzând și s-a făcut lumină. Oamenii au încremenit pentru a doua oară, imobilizați în poziții care mai de care mai dubioase. Un bătrân cu o farfurie în mână voia să plece sau să se apere. Două femei în vârstă trăgeau de o mușama, care s-o ia acasă, și vânzătoarea ținea o mătură orientată spre icoana agățată în cui. Printre ei, o familie de pensionari era speriată. Doina se sufoca pe locul ei, de parcă tot răul pe care îl preconizase cu câteva minute înainte se întâmplase. Acum se simțea responsabilă. Ar fi vrut să nu fie alături de toți acești oameni, ci să fie lângă Marian, la mormântul Eleonorei. Nu-i plăcea ce se întâmpla și instinctul o atenționa că aveau să se întâmple multe alte lucruri dubioase.
Soarele bătea din nou în micul bar ce se întindea pe o cameră cam cât o sufragerie unită cu un dormitor de apartament. Preotul i-a chemat pe toți în jurul lui.
— Liniștiți-vă, oameni buni! Nu e niciun diavol sau lucru rău aici. S-a iscat o agitație și a fost ceva p-afară. Cât sunt eu aici, nu se va întâmpla nimic rău. Haideți să facem slujba și să mâncăm, că mi s-a făcut foame.
A trecut în fața mesei cu bucate, s-a orientat spre răsărit, către icoana din cui, a făcut o cruce mare și a sfințit bucatele, trecând degetele unite, ca-n icoanele hristice, deasupra lor.
— Bogdaproste. Să fie pentru sufletul… cum o cheamă? Eleonorei, da, citise de pe o hârtie cu pomeniții familiei.
A tămâiat și s-a așezat la masă.
După care a luat sticla de vin și și-a turnat singur încă un pahar. Oamenii șușoteau între ei și ciocneau.
— Să aveți poftă și să fie pentru sufletul adormitei robului lui Dumnezeu, Eleonora!
Tacâmurile se loveau unele de altele, paharele se ciocneau, vinul dezlega limbile între ele și mâncarea se așeza în burțile lihnite.
Până și femeia de la bar băuse un pahar. Situația părea sub control, până când, dintr-odată părintele a spart starea de reculegere.
Somnoroase păsărele, pe la cuiburi s-adună… cânta cu o voce baritonală.
Tudorel s-a ridicat, aruncând cu șervetul pe masă.
— Părinte, nu se cade. E pomană, nu? Vin și eu la slujba la matale să-ți cânt o manea? Ca să vezi ce frumos e!
— Mai tăci, bă, îi spui tu lu’ popa ce să facă. După ce că și-așa, ai de păcatele mele. Că dac-ar ști popa, ar fi vai și-amar, a sărit bătrânul care se apărase cu farfuria.
Lui Tudorel i-a scăpat un zâmbet, după care a început să râdă. Pe Doina a apucat-o amețeala și s-a așezat.
— S-afle popa ce, domnule? Ce? și râdea cu hohote.
— Aia, las’ că știi tu. Știi tu. Cum a murit săraca, a venit în completare vocea unei femei. Că dacă nu erai matale, avea zile. Așa, uite, oale și ulcele.
— Despre ce vor.biți, sughiță părintele? Cum adi.că dac-aș ști eu. Ce să știu?
— Păi să spună, să spună el. Că d-aia și lu’ Doina i s-a făcut rău în biserică. Nu-l poate vedea în ochi, de scârbă ce e. S-a trezit și Nina, vara lui Marian, ușor abțiguită.
Tudorel râdea din ce în ce mai tare, mascând aparent starea de nervozitate.
Preotul a ridicat și el vocea, curios să afle ce s-a întâmplat.
— Haideți, oameni buni, să mâncăm. Vă mai pun un pahar, mai aveți nevoie de ceva, a venit Doina să-i liniștească.
— Lasă, femeie, să, să af.lăm. Că. Că d-aia sun.tem aici, insista preotul.
— Să spună cum a băut acid de baterie și a găsit-o în casă, când el era la curva lui. Să spună, a venit completarea Ninei. Doina i-a pus mâna la gură și a trântit-o pe scaun.
— Nu, se zbătea. Nu m-oprești tu să vorbesc! Că nu-s proastă ca tine. Ce dacă mi-ai zis mie, să afle și lumea, s-a răstit femeia.
Doinei i s-a făcut rău a doua oară, vomitând și îmbucătura pe care o luase. Nimeni n-o băga în seamă.
— Ai fă.cut ce?! ridică vocea preotul. Adică ai băgat-o în biseri.că așa? Toma. Toooma!
— Da, părinte! răspundea dascălul.
— Sună.nă-l pe Ion, să fie pregă.gătit că mergem la cimitir.
— De ce, părinte, de ce să mergeți la cimitir? întreba cu glas moale Doina.
— N-ai tu treabă, fem.eie! Ce-ați făcut voi aici e păcat de moarte.
Doina se uita spre Tudorel. Ar fi vrut să-l înjunghie, să scoată din el zâmbetul ăla. Să nu-l mai vadă în viața ei. Bărbatul a redevenit serios, trezit parcă de-o ultimă urmă de umanitate și i-a zis părintelui dacă mai stă la un pahar, că face el cinste.
Bardău s-a întors spre el, i-a făcut o cruce cu mână și l-a scuipat, blestemându-l.
Todorel a apucat masa de plastic și a aruncat-o spre părinte. Zgomotul farfuriilor sparte l-a enervat și mai tare.
— Ce, mă judecați voi?! Dar ce-am făcut? M-am dus cu una, și? Oi fi singurul? Ia zi, bade, în afară de nevastă-ta tu n-ai mai troznit nicio muiere? Sau tu, bre. Hai, aruncați cu pietre în mine. Sunt io de vină că s-a omorât? Duceți-vă-n pula mea cu toții. Dă, fă, și mie o sticlă de votcă. Că m-am săturat de poșirca asta, i s-a adresat barmaniței.
Părintele a ieșit din restaurant. Se ținea de Toma, încercând să meargă drept.
În spatele lui, Doina căuta să-l îmbuneze.
— Părinte, nu crede, părințele, tot ce zice lumea. Că lumea nu știe. Eu am fost lângă Eleonora și știu prin ce a trecut. S-a îmbolnăvit de inimă rea și a murit. A făcut infarct în casă, părinte, nu crede. E adevărat că s-a supărat pe ăsta c-a fost la una, dar nu e ce zice Nina. A băut prea mult părințele, iart-o!
— Nicio vorbă. Să, să n-aud. Vă jucați cu lucruri sfinte? Dar ce, ce aici suntem la piață?
— Părinte, stai, părinte. Uite, am niște bani puși deoparte, vi-i aduc mâine, numai lăsați-o pe Eleonora unde e. A suferit destul, se văicărea Doina.
— Haideți, doamnă, că și așa a fost destul. Vă dați seama în ce poziție îl puneți acum pe părintele? Nu e creștinește. În plus, cu omul acela să chemați poliția, cine știe ce mai sparge pe la restaurant, a completat-o Toma. Noi o să-l reclamăm.
Alte persoane apropiate Eleonorei s-au alăturat și ele marșului spre cimitir. Era un protest ce semăna cu un tablou creștinesc al cerșirii milei eterne. Așa l-ar fi văzut orice trecător care s-ar fi întâlnit cu ei. În fața cortegiului preotul încerca să meargă drept, repoziționat din când în când de Toma.
Într-un singur moment Bardău a părut să cedeze. Obosise și s-a sprijinit de un stâlp de iluminat. Doina, roșie în obraji de la tot efortul, se căia în fața lui, promițându-i lucruri. Popa se ținea tare, convins să dea un exemplu comunității.
Când auzise ultima sumă înaintată de femeie i-au sclipit ochii, dar vinul ajuns la creier l-a făcut să se revolte. Se simțea un cavaler în slujba Domnului și orice abatere de la carte era o încălcare sfântă a însuși cuvântului lui Dumnezeu. De când un emisar al divinității pe pământ e luat de fraier? Destul cât i-a luat fața Ciprian cu ieșirile lui în presă și cu predicile sale. De azi lumea va ști că el, sfântul Bardău, a restaurat dreptatea. Că datorită lui pământul sfânt nu va fi pângărit. Că el și doar el a reușit prin puterea lui să apere creștinismul. Iar oamenii or să-i ridice mănăstiri. Va fi pictat alături de Mitropolit și de sfinți. Iar într-o zi va ajunge și el să stea în scaunul cel sfânt. Va scrie discursuri pe care ceilalți amărâți de preoți îl vor citi la slujba de Înviere. Că e cuvântul lui venit din ceruri. Cu acest gând misionar s-a ridicat, trăgând spre dreapta drumului până s-a izbit într-un gard, dar a continuat. Mintea îi era trează. Tudor după el, încerca să-i stea aproape. Părintele era de nestrămutat, fixat în pilda sa.
A intrat în cimitir cu aceeași pornire de a face dreptate. A căutat în stânga și-n dreaptă capelei după vreun mormânt proaspăt săpat. N-a găsit niciunul. S-a uitat după vreun gropar care să-l ajute, dar n-a zărit niciunul. S-a enervat și mai tare și a început să urle după Ion. Niciun răspuns, moment în care l-a luat la rost pe Toma, care uitase încă din bar să-l sune pe gropar.
— Să mi-l aduci raaaapid pe Ion, urla și mai tare.
Dascălul l-a găsit pe bărbat într-o cămăruță de unelte și l-a adus la părinte.
— Bă, Ioaaane. Desfă mormântul.
— Ce mormânt, părinte. Că n-am auzit să moară cineva.
— A lu’ Eleo.nora. SCOAT-O AFARĂ!
— Păi abia ce-am pus pământul. Cum s-o.
— Mă, tu n-auzi? Ești tâm.mpit? Scoat-o afară.
Toma îi explica groparului ce se întâmplase.
— Părinte, da’ io nu pot. Că-i spurcată. Nu pun mâna pe ea.
— Da’ io de ce-s aici? Nu pățești nimic. Asta-i voia lui Dumnezeu. Nu po.ot s-o las în pământ sfânt.
Părintele cu groparul și dascălul au pornit spre mormânt. În spatele lor se ținea cum putea alaiul de rude, unele jelind, altele rugându-se de popă. Todose rămase în crâșmă să-și bea votca. La groapă l-au găsit doar pe Marian privind în gol. Avea privirea fixă, căutând aburul Eleonorei. Nu se clintea. N-a făcut-o nici când Ion apucase lopata și săpa în fața lui. Părea că nu-i vede sau că nu e conștient de prezența lor.
Groparul și-a chemat un ajutor, pe Tâlvan, și amândoi au ridicat coșciugul, cât să bage funiile pe sub el. Au ieșit din groapă și au apucat capetele înnădite. Aveau mâinile bătătorite de la târnăcop, așa că nu simțeau durere. Dar un sentiment de neîmpăcare era prezent. Parcă azi meseria asta nu era tocmai ceea ce-și doreau. Nu mai participaseră la deshumări de sinucigași abia puși în mormânt. Era o premieră. Una care se dovedea a fi înspăimântătoare.
— Dă-i, dă-i. Hai, înc-un pic.
Cosciugul se ridica, până s-a prins într-un dâmb de pământ.
— Trage, mai tare. Hai, unu, doi, trei, și.
De la efort fundul sicriului s-a rupt și Eleonora a căzut în groapă. Brațele și gâtul i s-au frânt în contact cu pământul. Imaginea semăna cu un contur făcut de criminalist. Iar buzele s-au deschis într-un surâs batjocoritor.
Abia atunci Marian ieșit din transă a văzut dezastrul din jurul lui. A început să urle la popă și la dascăl, după care și-a apucat părul din cap. Îl smulgea frenetic, pierdut în propria durere. Dar popa nu ceda. L-a pus pe Tâlvan să-l lege.
— Haide.eți. Scoate-ți-o d-acolo. Pune și sicriul ăsta aici, sau ce-a mai rămas din el și le-a arată un loc lângă groapă.
— Părinte, dă ceva să bem, păcatele noastre, că tremura carnea pă noi! i-a zis Ion.
Bărbații au coborât din nou în groapă, de data asta s-o scoată pe femeie. Și-au făcut câte-o cruce, măi beau o gură din rachiul popei, pe care îl adusese în fugă Toma din altar și au apucat trupul Eleonorei. I-au trecut funiile pe deasupra sânilor, au strâns tare, cât să nu alunece și cei doi au ieșit din mormânt. În afara gropii au tras de corp până când l-au scos la suprafață cu tot cu pământ. Hainele erau sfâșiate și fața râșcâită, plină de sânge. Atât a mai rămas din corpul femeii. Groparii au luat-o și au aruncat-o între lemnele ce mai păstrau forma fostului sicriu. Capacul alunecase de pe dâmbul de pământ, chemat în același loc de unde fusese scos iar bărbații nu s-au mai dus după el. Popa nu comentase.
Femeile urlau pe lângă coșciug, unele leșinau. Câțiva bărbați în vârsta priveau uluiți, cerșind și ei îndurare de la părinte, dar cel mai afectat era Marian, legat de gardul ce împrejmuia cimitirul. Văzuse tot și în ochii lui viața se stinsese. Doina nu se mai putea ridica de jos, leșinase a treia oară.
— Acolo-i e locul. Să stea așa, să vădă lumea ce se-n.tâmplă dacă minți. Nu ne jucăm cu cuvântul Domnului. Că numa’ unu-i Dumnezeu și ne vede de sus. Păcătoși. V-ați blestămat singuri. Preotul și-a tras sutana și a pornit-o spre alee.
Încetul cu încetul oamenii se îndepărtau de groapă. Lui Tâlvan i s-a făcut milă și l-a dezlegat pe Marian. Bărbatul a țâșnit la capul Eleonorei și a început să urle. Își smulgea ce mai avea din păr și lovea pământul cu furie. După care s-a oprit, zguduit parcă de-o forță dincolo de el. A căzut în fund lângă sicriu. A întins mâna și cu degetele ce tremurau vizibil îi mâgâia capul Eleonorei.
La groapă a rămas doar el și Doina, trezită și ea dintr-un somn prelung. Nu mai era nimeni în cimitir. Se priveau unul pe altul și dădeau din cap. Apoi o cioară a coborât dintr-un copac și s-a așezat pe marginea sicriului. N-o băgau în seamă. Să mai fie cineva cu noi, a reușit bărbatul să construiască o propoziție logică în mintea sa. Numai că pasărea n-avea idee ce gândește Marian și îi privea curioasă mâna care continua să mângâie fața surorii. Până când pleoapa deschisă a răposatei i-a atras atenția. Un croncănit urmat de lansarea în zbor la câțiva metri deasupra corpului. În cădere și-a deschis ciocul. Un sunet sec, un fâlfâit de aripi și o grimasă pe fața Eleonorei. Apoi liniște. Și întuneric.
