Duminică dimineața, ora 9.
Sună telefonul. Pe ecran apare Tata.
Nicu nu e lângă mine. Răspund, totuși.
Nenorociților, sunteți niște nenorociți. Ia-ți maimuța și cărați-vă. Nu mai aveți ce căuta pe niciuna din proprietățile mele.
Apoi închide.
Cu greu mi-am dat seama cine e maimuța. Nicu îmi spune că trebuia să nu-i răspund. Știu și eu asta, întotdeauna știu, dar abia după.
Atunci am știut că e prea mult, că în sfârșit e prea mult și că o să fac exact așa cum mi-a spus, n-o să mai calc pe proprietățile lui, respectiv apartamentul din oraș și casa de la țară.
Cu mama mi-a fost cel mai greu. M-am întâlnit cu ea pe stradă, timp de un an și 10 luni.
La mine nu voia să vină, că stau departe și ar fi trebuit să urce până la etajul trei. Nu putea. Aveam băncile noastre preferate, la umbră sau la soare, în funcție de vreme, doar că nici acelea nu erau libere mereu, ni le ocupau homeleșii.
Suntem ca niște oameni fără adăpost, i-am spus, nici nu știu de ce. Mama scotea din geantă, împachetate în pungi și șervețele, șnițele, pâine prăjită, plăcinte și câteodată chiar și Kinder Bueno.
Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie ție în lume, îmi spunea. Știi că așa face el, așa e el când bea, ce vrei să fac? Apoi îi pare rău. Dar te iubește, ești copilul lui. Nu știe să-și ceară iertare.
Nu i-am cerut așa ceva, mama. Vreau numai să mă lase în pace și să nu-l mai văd în viața mea.
Nu spune asta, nu știi niciodată ce-ajungi pe lumea asta.
Mamei îi tremură mâinile și uneori plânge. Nu poate să-l lase după o viață laolaltă, să umble la bătrânețe prin tribunale, mai bine-aș veni acasă și-aș vorbi cu el, să-i spun că-mi pare rău c-am ajuns aici, atâta așteaptă.
Mamă, îi spun, de-atâtea ori am făcut asta, pentru tine, doar pentru tine. Dar acum nu mai pot, nu mai vreau.
Dragul mamei, eu ce pot să zic?
Mama, de câte ori vrei să mă mai dea afară, nu vezi că dacă suntem într-un loc laolaltă, se enervează din cine știe ce și mă alungă? Nu mai știi cum a făcut la mare, când m-a scos afară din cameră pentru că-ndrăznisem să mă așez seara în pat fără să îngenunchez și să mă rog? Chiar nu mai știi? Și-atunci mi-ai zis să fac ce spune el, că el este tatăl meu și-mi vrea numai binele.
Împlinisem 18 ani și simțeam că e momentul să-mi iau viața în mâini.
Am ieșit atunci din hotel, convinsă că n-o să mă mai întorc niciodată.
Era întuneric.
M-am tupilat în vegetația înaltă dintr-un parc, să mă ascund, voiam să mă ascund.
A trecut o patrulă de poliție. Un polițist a îndreptat spre mine lanterna, ca o armă. Am simțit că mă spintecă lumina.
Ce faceți aici? Actele la control!
I-am mulțumit în gând, tot lui, că mă-nvățase să nu plec niciodată la drum fără buletin.
Nu mai am 18 ani, mama. Vrei să ajung ca atunci?
Pe treptele Institutului Oncologic suntem eu și mama. Trebuie să ajungem în salonul 221, etaj II. Nu prea știm cum. Avem bagaje și nu găsim liftul. Urcăm încet, cu popasuri, pe scări. Îmi repet în minte că dacă mă dă afară, ies pur și simplu, fără să zic nimic. Nu zic nimic.
La capătul holului de la etajul II e un dispozitiv de unde vedem că lumea își ia costume de netex, ca de astronaut, ca să poată intra în saloane. Noi nu știm pe ce butoane să apăsăm. Ne arată o aparținătoare. Așa e la-nceput, ne spune.
Când intru, mi se pare slab și-mbătrânit. Nu-l mai văzusem de-un an și 10 luni. Își poartă stativul cu perfuzii ca un preot în odăjdii candela.
Vorbește slab, aproape șoptit.
Mă prinde de mână și mă mir din nou cât de tare ne seamănă mâinile. N-aș fi vrut.
Se uită amenințător la mama când îi spune că ar fi mai bine să stea întins.
Vrea să știe de unde am telefonul. Remarcase că are pe spate trei ochiuri de cameră.
Ce să-ți mai aduc, când mai vin, l-am întrebat, ca să zic ceva.
O ciocolată Kandia neagră, a răspuns, surprinzător de prompt.
O să-i cumpăr o ciocolată Kandia neagră, ca unui copil.
Eu nu i-am luat lui nimic, niciodată.
