— Nu cred, domnule Yalom, în eficiența pe termen lung a terapiei dumneavoastră.
Vocea îmi suna înfiorător de stingher.
Doctorul Yalom era un bătrân subțiat de ani, care mă privea curios și surprins. Aș fi putut să jur că mă-ncadrase deja într-un tipar de comportament, de deviație comportamentală și probabil că știa deja ce șanse de vindecare am. Eram un obiect supus examinării, mi se aplica o scanare, un procedeu mecanicizat, infailibil, fără putință de tăgadă. Așa spun psihiatrii în confesiunile lor: că de la un punct încolo, le ajunge o privire ca să privească pacientul ca printr-un glob de sticlă. Am impresia că atâta edificare îi plictisește.
— Așa credeți, deci.
Ca și cum l-ar fi interesat. Ca și cum ar fi dispus să-mi dea dreptate.
Aș fi vrut să nu îi ofer niciun material de analiză. Să nu mă ofer privirii lui, să nu fiu nici măcar o voce, să nu am chip sau nume.
— Vă folosiți de pacienții dumneavoastră ca să vă scrieți literatura. Oamenii vă sunt materie primă, ca să zic așa. Nu vă interesează suferința lor decât, cel mult, ca suport narativ. Sunteți lipsit de imaginație, doctore Yalom.
M-așteptam să mă contrazică indignat.
— N-am scris niciodată nimic despre vreun pacient fără a primi acordul lui. Și oricum, am făcut tot ce era de făcut ca să nu-i divulg identitatea. Cazurile, dacă vreți, nu le-ar putea recunoaște nimeni. Poate nici chiar protagoniștii lor.
— Poate că nu, dar nu despre asta e vorba. Dumneavoastră înșivă știți că poveștile nu vă aparțin. E aproape un furt procedeul la care recurgeți.
M-am oprit, rușinată cumva de logoreea în care căzusem. Doctorul Yalom mă urmărea atent. Eram sigură că-i convenea derapajul meu, îl putea explora, într-un fel care mie îmi era inaccesibil.
— Stați, stați puțin. Atunci toți scriitorii sunt niște hoți. Sau măcar niște voyeuri. Își pun în cap iubitele, părinții, prietenii, pe toți aceia cărora nu le convine avatarul livresc. E un preț care trebuie plătit…
— Oamenii vă plătesc dumneavoastră un preț, care-ntre noi fie vorba, nu e mic deloc. Eu însămi, ca să fiu aici, acum, ca să încep terapia cu dumneavoastră, mi-am anulat avansul la apartamentul visat într-o țară din estul Europei. I-am spus mamei și s-a enervat. Mi-a zis că mai bine i-aș fi dat ei banii. Ar fi știut ea să-i folosească mai bine. Că eu i-am aruncat pe apa sâmbetei. Că ea mi-a dat bani ca să fac școală, iar eu apoi, în loc să-mi fac un rost, îi risipesc pe vorbe.
Deja am simțit că vocea mi se-nmoaie. Nu voiam să-mi țâșnească lacrimile, nu încă. Nici măcar nu-i spusesem tot ce credeam despre el.
— Sunt curioasă ce transfigurare artistică îi veți da poveștii mele, când o veți afla. Dacă nu cumva ea este deja scrisă, pentru că, nu-i așa, oamenii nu au vieți prea originale. La répétition des scénarios de vie se numește o carte cu un titlu promițător, pe care-am citit-o și răscitit-o, numai că nici în ruptul capului n-am înțeles cum putem modifica scenariul propriu. N-aș fi aici, acum, să fi-nțeles.
M-am oprit, rușinată cumva de logoreea în care căzusem. Doctorul Yalom mă urmărea atent. Eram sigură că-i convenea derapajul meu, îl putea explora, într-un fel care mie îmi era inaccesibil.
Mă-așteptam să se uite la ceas, discret. Ăsta e un moment de care se tem toți pacienții lui și iată că-ncepusem să mă tem și eu. Poate c-ar fi fost mai bine să nu-i citesc cărțile. Dar cum altfel ar fi ajuns să mă intrige?
— Nu ați rezolvat nici blocajul scriitorului octogenar, nici nu ați adus înapoi iubirea pierdută a balerinei ruse, nici pe fiul încarcerat al asistentei-șefe. Înțeleg că oamenii vă cereau imposibilul, și tocmai asta am vrut să înțelegeți, că nu există speranță pentru ce vin oamenii să vă ceară. E drept că ies din cabinet cu un licăr de speranță, ca și cum ar fi găsit o direcție în care s-o apuce.
Începeam să-l plictisesc. Parcă se împuținase de când intrasem în cabinetul lui. Nu purta halat alb și nici nu-și aroga vreun aer de superioritate fața de mine. N-avea însă chef de glisări în ficțiune, în teorie, în ipotetic. Poate dacă aș fi să spun care e programul meu zilnic, s-ar fi animat, și-ar fi intrat în rol. Ar fi fost un punct de plecare în terapia lui.
— Dar poate că tocmai asta le pot eu oferi. Ceea ce nu știu că le lipsește și le stă în puteri să obțină.
— Când oamenii se simt pierduți, în afara propriei lor vieți și nu mai găsesc drumul înapoi, dumneavoastră le arătați că nu merg pe drumul cel bun. Adică cel puțin le indicați un drum pe care ar putea merge. Dar mie mi se pare că îi momiți: uite, nu se poate ce vrei tu, dar se poate altceva. Bine, se pare că nici eu nu-mi doresc mai mult de-atât.
— Eu aș numi-o adaptarea așteptărilor la realitate.
— Vă pricepeți să-i scoateți pe oameni din ei înșiși. Le spuneți că nu-i corect să simtă ceea ce simt. Că nimic n-are nici un rost, de pildă. Le prescrieți oamenilor ce ar fi bine să simtă. E un act îndrăzneț sau diabolic acesta, depinde cum vrei s-o iei. Sunteți un detectiv sau un arheolog al sufletelor, mereu scotociți după adevăruri ascunse celor care le posedă. De fapt, mai ales lor.
— Și ce e condamnabil în asta? De fapt, v-ați întrebat de ce ați pornit toată această ofensivă împotriva mea? Ce-mi imputați, în fond?
Avea un glas blând. De om care voia să înțeleagă.
— Vă reproșez serenitatea, m-am trezit spunând. Parcursul existențial fără pată. Soarele californian, mariajul exemplar, cei patru copii, nepoții, cariera… Cunoașteți suferința din cărți și din mărturiile pacienților. Sunteți, ca să zic așa, într-o ușoară impostură. Vă fondați reușita pe nefericirea oamenilor.
A văzut că îl privesc nedumerită, apoi a continuat:
— Să o sunați pe mama dumneavoastră și să-i spuneți că în Palo Alto e dimineață și e soare.
Doctorul Yalom a rămas impasibil. Foarte probabil că nu eram prima care-i spunea asta.
— Nimeni nu e-n măsură să cuantifice fericirea sau nefericirea oamenilor.
Avea un aer meditativ spunând asta. Se menținea pe poziții de neutralitate, era poate cel mult intrigat de aerul meu de frondă, lua act de el cu o curiozitate profesională.
— Mă întreb, dacă, să zicem, Emma Bovary ar fi venit la dumneavoastră, cândva între primul și al doilea amant, când încă n-apucase să facă datoriile aducătoare de moarte, ce i-ați fi spus? Și dacă ați fi salvat-o, puțin probabil, ce-ar fi rămas din ea? O femeie plină de căință, anostă și resemnată?
— Acum încurcați metodele psihiatriei cu cele ale literaturii.
Începeam să-l plictisesc. Parcă se împuținase de când intrasem în cabinetul lui. Nu purta halat alb și nici nu-și aroga vreun aer de superioritate fața de mine. N-avea însă chef de glisări în ficțiune, în teorie, în ipotetic. Poate dacă aș fi să spun care e programul meu zilnic, s-ar fi animat, și-ar fi intrat în rol. Ar fi fost un punct de plecare în terapia lui.
Se lăsase o tăcere prelungă pe care tot el a rupt-o.
— Marylin, soția mea, a fost eutanasiată în urmă cu trei luni. Suferea de cancer limfatic și n-a mai putut suporta durerile. Am înțeles-o. Vedeți, poate că și eu am nevoie de pacienți, nu doar ei de mine. Cine, a cui poveste o spune, nici nu mai contează.
A băut o înghițitură de apă.
— Ce oră este acum în țara dumneavoastră din estul Europei?
A văzut că îl privesc nedumerită, apoi a continuat:
— Să o sunați pe mama dumneavoastră și să-i spuneți că în Palo Alto e dimineață și e soare.
