/

Cu aprobarea tatălui

Start
449 vizualizări
Citiți în 8 de minute

După aceea spuneam de fiecare dată

E acasă,

și nu trebuia să mint. Nu mă refeream doar la prezența lui fizică. Au fost seri și nopți când stăteam lângă el și-i vorbeam. Îmi răspundea cu mai multă înțelegere și căldură decât oricând, sau așa aveam impresia. Imaginația și realitatea se uniseră și formaseră o lume doar pentru mine. Acum, când nu mai exista niciun pericol, când nu mă mai pișam pe mine doar când îl auzeam cum urcă scările, nu mă mai gândeam la el cu aceeași ură. Încă nu-l iertasem cu totul, desigur, nu știu cine-ar fi capabil de asta. Dar, într-un fel, reușeam să-l privesc altfel, ca pe-un adversar pe care știi că poți să-l domini. Frica nu se risipise totuși definitiv. Revenea mai ales noaptea, în tăcerea prea grea și bezna mult prea amenințătoare din dormitor. Atunci coboram, mă-ntindeam pe pătură lângă el și faptul că-l știam acolo mă liniștea. Îi spuneam

Noaptea bună, tati,

iar el îmi răspundea

Noaptea bună, gărgărițo,

așa cum îmi aduc aminte că-mi spunea la început, când mama încă nu plecase. Când încă aveam pieptul unui băiețel. Umflăturile astea nenorocite au apărut la puțin timp după aceea. De-atunci am observat că începe să mă privească altfel, în ochii lui își făcea loc o poftă căreia se forța să i se împotrivească. Așa că am încercat să le ascund. Îmi înfășuram pieptul cu fâșii tăiate din cearșafuri și purtam haine largi. Dar am avut ghinionul să o moștenesc pe mama. Trup mare, de amazoană, cu forme voluptoase. Motivul pentru care bărbații roiau mereu în jurul ei. La doisprezece ani arătam ca o fată trecută de majorat. Nu puteam să mai ascund rotunjimile alea, sânii cât ai unei femei mature, șoldurile late, fundul pe care nici pantalonii cei mai largi nu reușeau să-l facă mai puțin evident. Eram conștientă de efectul pe care-l aveau toate astea la colegii mei de clasă, la bărbații pe lângă care treceam pe stradă. Atunci mi s-a făcut cu adevărat frică, în momentul când ceea ce surprindeam în privirile lor am văzut și la tata. Mai târziu, toți psihologii ăia mi-au spus

Să nu consideri că ai tu vreo vină

și le-aș fi râs în față, în loc să aprob cuminte din cap. Desigur că nu m-am considerat vinovată, nu în adevăratul sens al cuvântului. Mi-aș fi dorit, poate, ca situația să fi fost alta, să păstrez un trup de băiat cât mai multă vreme, așa cum vedeam la unele colege care mă priveau cu invidie. Mi-ar fi plăcut să fac schimb de trupuri cu acele colege schiloade la care nu se uitau deloc băieții. Poate că-n felul ăsta totul ar fi putut fi evitat. Că, înainte de orice, țicneala care l-a acaparat pe tata ar fi dispărut, la fel ca o răceală ceva mai serioasă. Sau că nici n-ar mai fi avut loc. Dar ce rost mai au ipotezele astea? M-am simțit surprinzător de împăcată cu fapta mea. A fost lucrul cel mai firesc de făcut. Așa am putut să trăiesc în liniște cu tata încă un an după aceea. Nu trebuia să-i mint pe cei care mă întrebau de el.

E acasă,

le spuneam. Apoi mă duceam să deschid capacul lăzii frigorifice și stăteam de vorbă cu el. Îi povesteam despre noutățile zilei, dacă exista vreuna, sau doar banalități. Și poate vi se pare că exagerez, dar chiar îmi închipuiam că mă ascultă cu răbdare. Devenise tatăl pe care mi l-am dorit întotdeauna. Chiar și fața lui rămăsese împietrită într-o expresie liniștită, de parcă primise lovitura ca pe ceva cu care se împăcase de mult. Știu că mi-a aprobat decizia. Doar așa putea să scape de virusul ăla căruia nu i se putea împotrivi. N-a făcut niciun gest să se apere când am ridicat cuțitul și l-am îndreptat spre inima lui. A rămas complet nemișcat, cu brațele pe lângă trup, cu expresia resemnată a unui personaj de film înainte de a-și tăia venele, în timp ce lama dispărea în el. M-ați numit cu toții nebună. Nu pentru că mi-am ucis tatăl, din punctul ăsta de vedere am primit mai multă înțelegere decât m-aș fi așteptat. Partea cealaltă nu v-a plăcut. Ce a urmat. Poate că, dacă m-aș afla în locul vostru, m-aș considera tot o nebună. Dar el, tatăl meu, tatăl care-a rămas după ce l-am scobit pe celălalt din el, pe cel rău, nu m-ar fi numit niciodată nebună. Și, măcar pentru asta, am dorit să-l mai păstrez puțin lângă mine. Aveam nevoie să mă asculte, chiar și așa, doar în forma lui fizică. La fel ca în momentele din copilărie când vreun coșmar mă făcea să zbier în noapte, iar el venea repede să-mi vorbească și mai ales să mă asculte. Adormeam în siguranță, știindu-l acolo, lângă mine, gata să mă protejeze de toate relele imaginabile.

28.08.2023

Mihail Victus (n. 1986, București) a debutat cu proză în revistă în 2009 și a obținut numeroase premii literare, la concursurile consacrate: „Marin Preda”, „Ioan Slavici”, „Mihail Sadoveanu”, „Radu Rosetti” etc. Când nu scrie, pictează, face sport sau suflă-n muzicuță. Citește în fiecare zi. Este designer de mobilier și programator CNC. Cărți publicate: Fracturi (2019), Toate păcatele noastre (2021). Website: www.mihailvictus.eu

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „BOX OFFICE. PROZA”